marți, 10 aprilie 2018


Vaci ale domnului

Când în dimineața zilei de trei iunie am mers cu mama la spitalul de boli infecțioase la mătușa ileana, sora mamei, la care mama ținea enorm de mult, mătușa Ileana era galbenă la față ca
șofranul
 pe banca din fața spitalului cu un etaj galben cu vopseaua coșcovită pe care ne-am așezat mătușa ileana își ținea picioarele în sus
ferindu-se să le așeze pe asfalt, ca să nu strivească vacile-domnului care roiau pe sub banca pe care stăteam le ținea în aer
O asculta pe mama cu picioarele în aer
Îi spunea mamei cu picioarele în aer că
de un singur lucru îi pare rău că îi sunt copiii mici
și în timp ce îi spunea asta își ținea picioarele în aer
își ținea picioarele în aer când mama a apucat-o de  umăr și a tras-o spre ea
își ținea picioarele în aer
 când  s-a lipit de mama
își ținea picioarele în aer când plângea cu fața
pe umărul mamei ca să nu o văd eu
cu grijă
ca eu să nu observ că plânge își
ținea picioare în aer
în timp ce mama o ferea de mine și de restul lumii își ținea picioarele în aer
când capul i se zbătea pe pieptul mamei ca un clopot din curzio malaparte
își ținea picioarele în aer
când mâinile au început să-i tremure își ținea picioarele în aer temându-se să nu observ eu asta
vacile-domnului fojgăiau pe sub picioarele băncii, pe lângă picioarele noastre și ea se temea să nu observ eu asta
și teama ei i s-a transmis și mamei care a început să plângă
și și-a ridicat picioarele în aer
vaci ale domnului care mișunau pe sub tălpile noastre
și teama ei mi s-a transmis și mie
și mi-am ridicat picioarele în aer
vaci ale domnului care mișunau pe sub tălpile noastre
cu toții stăteam pe banca aia din fața spitalului de boli infecțioase
din ungheni galbeni la față ca șofranul și vorbeam cu
picioarele ridicate în aer




azi

o singură dată dată am fost cu mama la un film
la care am râs ca un apucat
azi cinematogragul ăla nu mai există
azi nu mai e în viață nici mama
 azi m-am uitat iar la filmul ăla și am
plâns în hohote



ciupercile bune/ciupercile otrăvitoare

mătușa mea vighea știa să distingă ciupercile bune
de alea otrăvitoare mergea dimineața devreme după furtună
 la cules ciuperci
când ploaia încă se scurgea pe ciuperci
ca pe sticla ferestrei
mătușa mea vighea nu era căsătorită
bărbatul cu care urma să se căsătorească
a părăsit-o când a rămas gravidă
și ea mă lua cu ea în pădure
la cules ciuperci după furtunile alea mari
când toată noaptea am tremurat de frică
la culesc ciuperci în pădurea din fundul grădinii
știa să le deosebească
Mă lua cu ea în pădure și mă învăța
 să le caut la poalele copacilor
din care mai cădea câteun strop de ploaie
să le deosebesc pe cele bune
de cele otrăvitoare
și era tare uimită că eu nu vedeam diferența
mătușa mea vighea a murit și eu nici acum nu știu
prin ce se deosebesc ciupercile bune de alea otrăvitoare





camera vecină

moș vasile și mătușa ileana se retrăgeau în camera vecină  și șușoteaua cu mama mea

un zâmbet niște vorbe tărăgănate niște șoapte și o trâmbă de fum de țigară

 în camera vecină
„oare dacă aș deschide brusc ușa aș mai da de ei acolo?”

Într-un mic orășel de pe graniță

Când vreau foarte tare să vorbesc cu mama mea Iau autobuzul și cobor într-un mic orășel de pe graniță Și dau roată autogării Pe unde treceam de fiecare dată când Veneam acasă. Acolo aș fi putut-o întâlni Și acum Dacă mama mea ar mai fi fost În viață Zeci de bătrânele în sala de așteptare din acel mic orășel de pe graniță Vorbind între ele Cu mâinile pe genunchi Îmi plimb ochii de la una la alta Deși știu că mama mea nu are cum să fie Printre ele Barem măcar vreuna dintre ele de-ar fi cunoscut-o, Atunci m-aș fi apropiat Și aș fi intrat cu ea în vorbă. Dar nu e nici asta. Deschid ușa și intru în casa ei din acel mic orășel de pe graniță Acum pustie Și ating cu mâna toate obiectele Pe care le-a atins mama mea Ridicând în jur un nor de praf Un nor de praf atât de mare Că nimeni nu m-ar mai putea vedea de afară Dacă s-ar uita pe geam Cu norul ăla de praf în jurul meu Trec dintr-o cameră în alta Și intru în camera mea, din casa mamei din acel mic orășel de pe graniță


Xxx
Treceam printr-o câmpie pustie și am zis Hristos a înviat.
Sunt sigur că cei pe care eu nu-i văd și nu-i aud
mi-au răspuns.

XXX
Doamne petalele albe din copaci sunt ca niște
felii de pâine

luni, 9 aprilie 2018

Romeo Aurelian Ilie


Moartea unei veverițe
Dumitru Crudu
Dumitru Crudu este unul dintre cei mai prolifici și totodată cei mai activi scriitori din Basarabia. El vede cu neobosită luciditate fiecare derapaj al societății din Republica Moldova. Și pe fiecare în parte le topește în cuptoarele de foc ale cuvântului și le toarnă mai apoi în lingori de realitate sub formă de literatură. 
În Moartea unei veverițe, Dumitru Crudu descrie, când cu umor, când cu tragism, când în manieră tragi-comică, spaimele sau cel puțin neliniștile de zi cu zi ale basarabenilor, fie că acestea sunt provocate de perpetua umbră rusească ce persistă asupra țărișoarei lor, fie că sunt rodul propriilor neputințe, inerente unei vieți puse mereu sub semnul întrebării. Se remarcă prin complexitatea firului epic, a manierei narative și a capacității de sondare și exploatare a psihicului uman, povestirea ce deschide acest volum, denumită simplu, dar sugestiv, „După război”. Iar în urma acesteia, se înșiruiesc o suită de povestiri mai mari sai mai mici ca dimensiuni, dar fiecare în parte având concentrarea unor pietre prețioase, a unor bijuterii literare.   

sâmbătă, 9 iulie 2016

„Salutări lui Troțki” de Dumitru Crudu

Noua colecție a Editurii Univers dedicată scriitorilor români și-a făcut introducerea în biblioteca mea prin volumul de povestiri al lui Dumitru Crudu, intitulat „Salutări lui Troțki”, care mi-a atras atenția mai mult decât celelalte, din motive pe care nu mi le explic. Uneori este suficient să citesc câteva rânduri pentru a fi decisă să citesc o anumită carte. Spre surprinderea mea, am pătruns o dată cu aceste povestiri pe tărâmul literaturii de peste Prut, pe care nu mai pășisem până acum. Experiența s-a dovedit foarte interesantă. Încă de la prima povestire mi-am dat seama că voi avea de-a face cu subiecte inedite și cu o abordare pe măsură, în care bizarul joacă un rol însemnat. Frânturile de viață asupra cărora se oprește obiectivul își găsesc rezolvări neașteptate sau neobișnuite. Spre exemplu,  o zi de naștere poate fi sărbătorită cu colțunași cu brânză, în vreme ce cartofii murdari pot fi cea mai delicioasă mâncare atunci când se termină.
„Singura explicație e că nu mă mai iubește. Numai un om care nu te mai iubește poate să-ți dea să papi cartofi murdari, am conchis eu și mi-am amintit cum, acum o săptămână,  Iulia mi-a turnat borş într-o farfurie murdară, și cum, acum două zile, mi-a dat să mănânc brânză stricată.  Doar după ce o mâncasem, am văzut că era expirată. ” (pag. 67)
Mi-a plăcut imprevizibilul ce m-a izbit de la bun început, când tremuram alături de cei doi protagoniști ai primei povestiri, ce erau cât pe ce să fie prinși în gară, în așteptarea trenului salvator. Ei bine, pe parcursul acestui calup de povestiri pline de acțiune, vom citi despre întâmplări domestice condimentate cu boabe de suspans, dar și unele ce au de-a face cu lumea interlopă, vom poposi în mediul cultural din orașele Republicii Moldova și-i vom privi pe scriitori savurându-și cafeaua sau păhărelul cu licoare magică pe terasele situate „în coasta” unor instituții importante, într-o atmosferă aparent tihnită, vom asista chiar și la moartea câte unui personaj. Și toate acestea asezonate cu un fel de ironie amară, o ironie a sorții care nu se sfiește să arunce zâmbete pe buzele celor care se înfruptă din borcanul cu povești.
„Călcau deja pe peronul din gară, așteptând să vină trenul de Moscova.  El țopăia în jurul ei, strângând valiza la piept și-i spunea:
-La Moscova o să-ți cumpăr niște pantofi noi și-o să scapi, în sfârșit, de jafurile astea, și arăta cu mâna spre pantofii ei cu tălpile găurite.  Și alți blugi. ” (pag. 7)

Pentru a percepe însă atmosfera scriiturii lui Dumitru Crudu, mă tem că nu sunt suficiente câteva citate rupte din context. Povestirile sunt diferite și totodată asemănătoare, diversitatea subiectelor se desfășoară pe o plajă generoasă, în care elementul  neschimbat este nisipul, presărat cu sute de scoici, astfel că pare același fiind cu totul altul, la fiecare pas. Sau invers. În aer plutește o superstiție desuetă al cărei singur rol a rămas acela de a condimenta materia narativă.
„Un minibuz de la pompe funebre a depășit mașina cu mirele și mireasa pe bancheta din spate și asta, nu se știe de ce, l-a făcut pe Iurie să exclame :
– Ăsta e un semn tare rău, și a apăsat pe accelerație.
Un zâmbet larg i-a înflorit pe buze și o melodie de Nicu Țarnă,  „la Ciocana, unde băieții beau jin cu cana”, i-a țâșnit din gură, când a lăsat în urmă microbuzul vârstat cu negru.” (pag.135)
M-am obișnuit să identific în fiecare carte amprenta scriitorului, acel ceva care lasă urme asupra mea, dând naștere unei legături aparte între mine și opera acestuia, atât cât reușesc să cunosc din ea. În cazul lui Dumitru Crudu, acel ceva constă în atitudinea naratorului față de întâmplări și în ceea ce îmi transmite această atitudine – că dracu’ nu-i chiar atât de negru și că literatura poate împrumuta ceva din tăria alcoolului, care pare că se împacă destul de bine atât cu mediul cultural, cât și cu cel al subculturii. Dacă ați gustat vreodată pepene roșu stropit cu votcă, ei bine, acesta este gustul de care amintesc povestirile lui Dumitru Crudu.

Text preluat de pe: https://bookhub.ro

joi, 7 iulie 2016

Cezar Paul-Bădescu recomandă "Salutări lui Troţki" de Dumitru Crudu. O avem și o recomandăm și noi, cu drag!
O carte care nu şi-a ratat ţinta şi care ne-a purtat până în Moldova de dincolo Prut: "Salutări lui Troţki", de Dumitru Crudu. Nu lăsaţi pe mâine ce puteţi citi azi!

Realizator Cezar Paul Bădescu Producător Daniela Mitache
tvrplus.ro

luni, 4 iulie 2016

ANDREEA IULIA TOMA

BAGAJUL CU CARTI 

„...Am citit deja o altă carte din aceeași colecție, Salutări lui Troțki , de Dumitru Crudu şi am fost încântată. Este tot proză scurtă şi v-o recomand ca lectură de vacanță. Veți îndrăgi stilul inedit al lui Dumitru Crudu, ce îmbină ironia şi umorul amărui, zâmbetele şi tristețea. Povestirile sunt scurte şi surprind secvențe neobișnuite ale unor vieți obişnuite.”

Fragment preluat de pe : https://bookhub.ro

duminică, 3 iulie 2016

Andreea TOMA scrie pe blogul ei:

http://andreeaiuliatoma.blogspot.md


Din ce mi-am luat de la Bookfest, am citit "Ultimul refugiu ",  de Alexandru Păduraru și "Salutări lui Troțki", de Dumitru Crudu. Cronica primei dintre ele va apărea zilele următoare și am să v-o semnalez la momentul respectiv,  pentru că volumul merită din plin să fie cunoscut și având în vedere faptul că nu are prea multă vizibilitate în spațiul livresc, mă simt cu atât mai dornică să atrag atenția asupra lui.

Despre povestirile lui Dumitru Crudu,  apărute de curând la Editura Univers în noua serie dedicată autorilor români, nu am creionat încă un text, sunt în stadiul de ciornă. Dar și acestea m-au surprins în mod plăcut și sunt încrezătoare în privința acestei colecții. Voi încerca și alte cărți în viitor. Mi-a plăcut atmosfera inedită a povestirilor, stilul lui Dumitru Crudu este încântător, lăsând să se reverse un umor amar, dar savuros, iar cursul întâmplărilor puse pe tapet aduce surprize la fiecare pas.

sâmbătă, 2 iulie 2016

Text preluat de pe blogul: http://dromarland.blogspot.md


Saturday, 2 July 2016

Lumea marunta si zgomotoasa


Dumitru Crudu - Salutări lui Troțki

Volumul de proza scurta al autorului basarabean Dumitru Crudu este unul dintre castigatorii selectiei de manuscrise organizate anul trecut de editura Univers, care si-a propus un proiect ambitios, poate prea mare pentru o editura fara vizibilitate de prim rang, de a le da sansa unor scriitori, debutanti sau nu, sa-si vada opera publicata. Spun prea mare fiindca se stie ca publicarea autorilor romani, cu putine exceptii, nu este chiar o investitie de mare succes economic, mai ales cand cand vine vorba de povestiri, mai ales cand nu are in centru autori foarte cunoscuti si mai ales cand are in vedere scriitori ce aspira mai mult spre slefuirea textului decat spre recunoasterea publica de larga audienta ce se obtine uneori prin mijloace facile. 
Nu il citisem pana acum pe Dumitru Crudu, desi in Republica Moldova are publicate mai multe carti de poezie, proza si teatru, tind sa cred ca este mai cunoscut dincolo decat dincoace de Prut. M-a intrigat titlul (care s-a dovedit ca nu are nici o legatura cu revolutionarul bolsevic), am rasfoit cartea si mi-au picat ochii asupra unui pasaj jucaus, vioi, era ceva cu o manifestatie la care un personaj striga plin de convingere lozinci fara sa stie de ce si ce cauta acolo. A fost suficient ca sa ma faca sa vreau sa citesc si celelalte 45 (sper ca am numarat bine) de povestiri scurte si foarte scurte, ce insumeaza cam 150 de pagini. In medie, vreo 3 pagini de povestire. Pentru a captiva atentia intr-un spatiu atat de restrans, autorul recurge la instantanee ale unui cotidian din care nu lipseste imprevizibilul, cu amanunte expresive, de multe ori amuzante daca nu ar contine in substrat o doza puternica de amaraciune: antrenamentul a doi prieteni pentru a incepe greva foamei, din care ies mult mai repede decat au intrat din motive stomacale; vocea strazii cu confuziile si aspiratiile ei; mici escrocherii; bautura care uneste si dezbina oameni, cimenteaza prietenii sau destrama familii, duce la dezvaluiri sau amenintari, devine pretext si factor de declansare a grozaviilor, transforma momentele cotidiene intr-o scena a existentei greu de anticipat, numai buna de prezentat in jurnalele de stiri de la ora 5. 
Schitele ce-si gasesc izvorul in existenta banala au ceva dintr-un Caragiale al vremurilor noastre, lipsindu-le doar acel limbaj colorat si vioiciunea dialogurilor "monserilor" si "Miticilor". Insa Dumitru Crudu scrie narativ, cu verva si ironie, gaseste multe de povestit acolo unde aparent nu se intampla nimic, diseca societatea cu un zambet sugubat intr-un colt al gurii si un rictus amar in celalalt. Personajele galagioase si vioaie, manate de un elan ce ar putea servi unei cauze mai bune decat manifestatiilor transformate in betii monstruoase sau certurilor violente, se desfasoara in fata noastra alert, fara sa lase loc de reflectie sau respiro, fara sa incerce sa se justifice, sa mediteze asupra lucrurilor care li se intampla ori pe care le declanseaza. Pur si simplu, traiesc si, traind, fac o zarva ce-ti imprastie gandurile negre, le accepti tavalugul galagios sub forma unui spectacol de circ social cu note stridente, de kitch, ce-si gaseste bine locul intr-un  ansamblu dinamic si vesel. Multi protagonisti sunt oameni ai actiunii, fara dileme morale, care mai intai ridica pumnul si apoi se intreaba de ce (sau nu o fac deloc). Sunt scene care pornesc de la intamplari prin care poate trece oricine: sa gasesti o geanta cu bani, sa-ti plece sotia de acasa cateva zile, sa te certi cu nora sau cu parintii nu sunt lucruri atat de greu de imaginat. Insa la ce pot sa duca... Apogeul acestui lant al consecintelor grave este atins de niste pui si o gradina cu rosii ce declanseaza o adevarata tragedie.
Chisinaul si satele invecinate din aceste povestiri nu sunt cu mult diferite de Bucurestiul nostru si satele din jur. Cu toate sunt populate de oameni cu aceleasi probleme si vicii, cu manifestari si manifestatii similare:
"Mitingul se terminase si lumea se imprastia. Oamenii veniti din raioane se indreptau in mare graba spre autobuze, spre deosebire de orasenii care paraseau piata in grupuri tot mai mici si cu pasi sovaitori, parca nevrand sa plece. Si chiar nu voiau. Mitingul se terminase si ei nu mai stiau ce sa faca mai departe. Cat timp strigasera in piata, preluand din zbor scandarile liderilor lor, se simteau inaripati. Acum insa entuziasmul ii parasise si ei isi tarau picioarele din piata, dezamagiti si dezumflati. Ar fi dorit ca mitingul ala sa nu se mai termine niciodata si ei sa tot scandeze in piata. In timp ce strigau, se simteau transfigurati. Aproape ca alti oameni. Aproape ca in adolescenta cand visau sa cucereasca si sa rastoarne lumea. Umerii tovarasilor si privirile lor binevoitoare si ferme le insuflau o mai mare incredere in ei insisi si ii faceau sa uite de necazurile de acasa si sa viseze."
Viata se desfasoara la fel si nu e facuta doar din scene de confruntare, ci si din eschive, ocoluri, intalniri nedorite, momente ramase in suspensie, reveniri din trecut, cunostinte care au murit demult dar, pentru unii, care nu le-au mai vazut de atata timp, continua sa traiasca. Cum sa-si doreasca un barbat sa il revada pe cel care i-a traumatizat copilaria? Evitand intalnirea, ramane cu intrebarile, cu un "ce s-ar fi intamplat daca..." planand intr-un colt al mintii, asa cum planeaza deasupra multora dintre textele din carte. Cateodata intrebarea nu depaseste sfera imediatului, a actului banal: ce s-ar fi intamplat daca nora ar fi spalat vasele astfel incat soacra sa fie multumita? daca puii vecinei nu ar fi intrat in gradina cu rosii? daca un calator cu autobuzul nu ar fi comentat alegerea de a se difuza un film de groaza? daca, in povestirea de titlu, numele lui Trotki nu ar fi fost fluturat cu prezenta de spirit in ultimul moment, pentru a salva o viata? Ar fi fost mai bine sau mai rau, dupa caz, dar Dumitru Crudu ar fi stiut sa aleaga, din orice storyline urmat, momentul care sa transforme normalitatea in sarcasm, violenta intr-o gluma cu accente de Tarantino, iesirea in strada intr-o cauza pierduta ce-si gaseste consolarea in taverne si absurdul intr-un gag savuros de comedie muta unde se imprastie din belsug palme si pumni...


Text preluat de pe blogul: http://dromarland.blogspot.md