sâmbătă, 9 iulie 2016

„Salutări lui Troțki” de Dumitru Crudu

Noua colecție a Editurii Univers dedicată scriitorilor români și-a făcut introducerea în biblioteca mea prin volumul de povestiri al lui Dumitru Crudu, intitulat „Salutări lui Troțki”, care mi-a atras atenția mai mult decât celelalte, din motive pe care nu mi le explic. Uneori este suficient să citesc câteva rânduri pentru a fi decisă să citesc o anumită carte. Spre surprinderea mea, am pătruns o dată cu aceste povestiri pe tărâmul literaturii de peste Prut, pe care nu mai pășisem până acum. Experiența s-a dovedit foarte interesantă. Încă de la prima povestire mi-am dat seama că voi avea de-a face cu subiecte inedite și cu o abordare pe măsură, în care bizarul joacă un rol însemnat. Frânturile de viață asupra cărora se oprește obiectivul își găsesc rezolvări neașteptate sau neobișnuite. Spre exemplu,  o zi de naștere poate fi sărbătorită cu colțunași cu brânză, în vreme ce cartofii murdari pot fi cea mai delicioasă mâncare atunci când se termină.
„Singura explicație e că nu mă mai iubește. Numai un om care nu te mai iubește poate să-ți dea să papi cartofi murdari, am conchis eu și mi-am amintit cum, acum o săptămână,  Iulia mi-a turnat borş într-o farfurie murdară, și cum, acum două zile, mi-a dat să mănânc brânză stricată.  Doar după ce o mâncasem, am văzut că era expirată. ” (pag. 67)
Mi-a plăcut imprevizibilul ce m-a izbit de la bun început, când tremuram alături de cei doi protagoniști ai primei povestiri, ce erau cât pe ce să fie prinși în gară, în așteptarea trenului salvator. Ei bine, pe parcursul acestui calup de povestiri pline de acțiune, vom citi despre întâmplări domestice condimentate cu boabe de suspans, dar și unele ce au de-a face cu lumea interlopă, vom poposi în mediul cultural din orașele Republicii Moldova și-i vom privi pe scriitori savurându-și cafeaua sau păhărelul cu licoare magică pe terasele situate „în coasta” unor instituții importante, într-o atmosferă aparent tihnită, vom asista chiar și la moartea câte unui personaj. Și toate acestea asezonate cu un fel de ironie amară, o ironie a sorții care nu se sfiește să arunce zâmbete pe buzele celor care se înfruptă din borcanul cu povești.
„Călcau deja pe peronul din gară, așteptând să vină trenul de Moscova.  El țopăia în jurul ei, strângând valiza la piept și-i spunea:
-La Moscova o să-ți cumpăr niște pantofi noi și-o să scapi, în sfârșit, de jafurile astea, și arăta cu mâna spre pantofii ei cu tălpile găurite.  Și alți blugi. ” (pag. 7)

Pentru a percepe însă atmosfera scriiturii lui Dumitru Crudu, mă tem că nu sunt suficiente câteva citate rupte din context. Povestirile sunt diferite și totodată asemănătoare, diversitatea subiectelor se desfășoară pe o plajă generoasă, în care elementul  neschimbat este nisipul, presărat cu sute de scoici, astfel că pare același fiind cu totul altul, la fiecare pas. Sau invers. În aer plutește o superstiție desuetă al cărei singur rol a rămas acela de a condimenta materia narativă.
„Un minibuz de la pompe funebre a depășit mașina cu mirele și mireasa pe bancheta din spate și asta, nu se știe de ce, l-a făcut pe Iurie să exclame :
– Ăsta e un semn tare rău, și a apăsat pe accelerație.
Un zâmbet larg i-a înflorit pe buze și o melodie de Nicu Țarnă,  „la Ciocana, unde băieții beau jin cu cana”, i-a țâșnit din gură, când a lăsat în urmă microbuzul vârstat cu negru.” (pag.135)
M-am obișnuit să identific în fiecare carte amprenta scriitorului, acel ceva care lasă urme asupra mea, dând naștere unei legături aparte între mine și opera acestuia, atât cât reușesc să cunosc din ea. În cazul lui Dumitru Crudu, acel ceva constă în atitudinea naratorului față de întâmplări și în ceea ce îmi transmite această atitudine – că dracu’ nu-i chiar atât de negru și că literatura poate împrumuta ceva din tăria alcoolului, care pare că se împacă destul de bine atât cu mediul cultural, cât și cu cel al subculturii. Dacă ați gustat vreodată pepene roșu stropit cu votcă, ei bine, acesta este gustul de care amintesc povestirile lui Dumitru Crudu.

Text preluat de pe: https://bookhub.ro

joi, 7 iulie 2016

Cezar Paul-Bădescu recomandă "Salutări lui Troţki" de Dumitru Crudu. O avem și o recomandăm și noi, cu drag!
O carte care nu şi-a ratat ţinta şi care ne-a purtat până în Moldova de dincolo Prut: "Salutări lui Troţki", de Dumitru Crudu. Nu lăsaţi pe mâine ce puteţi citi azi!

Realizator Cezar Paul Bădescu Producător Daniela Mitache
tvrplus.ro

luni, 4 iulie 2016

ANDREEA IULIA TOMA

BAGAJUL CU CARTI 

„...Am citit deja o altă carte din aceeași colecție, Salutări lui Troțki , de Dumitru Crudu şi am fost încântată. Este tot proză scurtă şi v-o recomand ca lectură de vacanță. Veți îndrăgi stilul inedit al lui Dumitru Crudu, ce îmbină ironia şi umorul amărui, zâmbetele şi tristețea. Povestirile sunt scurte şi surprind secvențe neobișnuite ale unor vieți obişnuite.”

Fragment preluat de pe : https://bookhub.ro

duminică, 3 iulie 2016

Andreea TOMA scrie pe blogul ei:

http://andreeaiuliatoma.blogspot.md


Din ce mi-am luat de la Bookfest, am citit "Ultimul refugiu ",  de Alexandru Păduraru și "Salutări lui Troțki", de Dumitru Crudu. Cronica primei dintre ele va apărea zilele următoare și am să v-o semnalez la momentul respectiv,  pentru că volumul merită din plin să fie cunoscut și având în vedere faptul că nu are prea multă vizibilitate în spațiul livresc, mă simt cu atât mai dornică să atrag atenția asupra lui.

Despre povestirile lui Dumitru Crudu,  apărute de curând la Editura Univers în noua serie dedicată autorilor români, nu am creionat încă un text, sunt în stadiul de ciornă. Dar și acestea m-au surprins în mod plăcut și sunt încrezătoare în privința acestei colecții. Voi încerca și alte cărți în viitor. Mi-a plăcut atmosfera inedită a povestirilor, stilul lui Dumitru Crudu este încântător, lăsând să se reverse un umor amar, dar savuros, iar cursul întâmplărilor puse pe tapet aduce surprize la fiecare pas.

sâmbătă, 2 iulie 2016

Text preluat de pe blogul: http://dromarland.blogspot.md


Saturday, 2 July 2016

Lumea marunta si zgomotoasa


Dumitru Crudu - Salutări lui Troțki

Volumul de proza scurta al autorului basarabean Dumitru Crudu este unul dintre castigatorii selectiei de manuscrise organizate anul trecut de editura Univers, care si-a propus un proiect ambitios, poate prea mare pentru o editura fara vizibilitate de prim rang, de a le da sansa unor scriitori, debutanti sau nu, sa-si vada opera publicata. Spun prea mare fiindca se stie ca publicarea autorilor romani, cu putine exceptii, nu este chiar o investitie de mare succes economic, mai ales cand cand vine vorba de povestiri, mai ales cand nu are in centru autori foarte cunoscuti si mai ales cand are in vedere scriitori ce aspira mai mult spre slefuirea textului decat spre recunoasterea publica de larga audienta ce se obtine uneori prin mijloace facile. 
Nu il citisem pana acum pe Dumitru Crudu, desi in Republica Moldova are publicate mai multe carti de poezie, proza si teatru, tind sa cred ca este mai cunoscut dincolo decat dincoace de Prut. M-a intrigat titlul (care s-a dovedit ca nu are nici o legatura cu revolutionarul bolsevic), am rasfoit cartea si mi-au picat ochii asupra unui pasaj jucaus, vioi, era ceva cu o manifestatie la care un personaj striga plin de convingere lozinci fara sa stie de ce si ce cauta acolo. A fost suficient ca sa ma faca sa vreau sa citesc si celelalte 45 (sper ca am numarat bine) de povestiri scurte si foarte scurte, ce insumeaza cam 150 de pagini. In medie, vreo 3 pagini de povestire. Pentru a captiva atentia intr-un spatiu atat de restrans, autorul recurge la instantanee ale unui cotidian din care nu lipseste imprevizibilul, cu amanunte expresive, de multe ori amuzante daca nu ar contine in substrat o doza puternica de amaraciune: antrenamentul a doi prieteni pentru a incepe greva foamei, din care ies mult mai repede decat au intrat din motive stomacale; vocea strazii cu confuziile si aspiratiile ei; mici escrocherii; bautura care uneste si dezbina oameni, cimenteaza prietenii sau destrama familii, duce la dezvaluiri sau amenintari, devine pretext si factor de declansare a grozaviilor, transforma momentele cotidiene intr-o scena a existentei greu de anticipat, numai buna de prezentat in jurnalele de stiri de la ora 5. 
Schitele ce-si gasesc izvorul in existenta banala au ceva dintr-un Caragiale al vremurilor noastre, lipsindu-le doar acel limbaj colorat si vioiciunea dialogurilor "monserilor" si "Miticilor". Insa Dumitru Crudu scrie narativ, cu verva si ironie, gaseste multe de povestit acolo unde aparent nu se intampla nimic, diseca societatea cu un zambet sugubat intr-un colt al gurii si un rictus amar in celalalt. Personajele galagioase si vioaie, manate de un elan ce ar putea servi unei cauze mai bune decat manifestatiilor transformate in betii monstruoase sau certurilor violente, se desfasoara in fata noastra alert, fara sa lase loc de reflectie sau respiro, fara sa incerce sa se justifice, sa mediteze asupra lucrurilor care li se intampla ori pe care le declanseaza. Pur si simplu, traiesc si, traind, fac o zarva ce-ti imprastie gandurile negre, le accepti tavalugul galagios sub forma unui spectacol de circ social cu note stridente, de kitch, ce-si gaseste bine locul intr-un  ansamblu dinamic si vesel. Multi protagonisti sunt oameni ai actiunii, fara dileme morale, care mai intai ridica pumnul si apoi se intreaba de ce (sau nu o fac deloc). Sunt scene care pornesc de la intamplari prin care poate trece oricine: sa gasesti o geanta cu bani, sa-ti plece sotia de acasa cateva zile, sa te certi cu nora sau cu parintii nu sunt lucruri atat de greu de imaginat. Insa la ce pot sa duca... Apogeul acestui lant al consecintelor grave este atins de niste pui si o gradina cu rosii ce declanseaza o adevarata tragedie.
Chisinaul si satele invecinate din aceste povestiri nu sunt cu mult diferite de Bucurestiul nostru si satele din jur. Cu toate sunt populate de oameni cu aceleasi probleme si vicii, cu manifestari si manifestatii similare:
"Mitingul se terminase si lumea se imprastia. Oamenii veniti din raioane se indreptau in mare graba spre autobuze, spre deosebire de orasenii care paraseau piata in grupuri tot mai mici si cu pasi sovaitori, parca nevrand sa plece. Si chiar nu voiau. Mitingul se terminase si ei nu mai stiau ce sa faca mai departe. Cat timp strigasera in piata, preluand din zbor scandarile liderilor lor, se simteau inaripati. Acum insa entuziasmul ii parasise si ei isi tarau picioarele din piata, dezamagiti si dezumflati. Ar fi dorit ca mitingul ala sa nu se mai termine niciodata si ei sa tot scandeze in piata. In timp ce strigau, se simteau transfigurati. Aproape ca alti oameni. Aproape ca in adolescenta cand visau sa cucereasca si sa rastoarne lumea. Umerii tovarasilor si privirile lor binevoitoare si ferme le insuflau o mai mare incredere in ei insisi si ii faceau sa uite de necazurile de acasa si sa viseze."
Viata se desfasoara la fel si nu e facuta doar din scene de confruntare, ci si din eschive, ocoluri, intalniri nedorite, momente ramase in suspensie, reveniri din trecut, cunostinte care au murit demult dar, pentru unii, care nu le-au mai vazut de atata timp, continua sa traiasca. Cum sa-si doreasca un barbat sa il revada pe cel care i-a traumatizat copilaria? Evitand intalnirea, ramane cu intrebarile, cu un "ce s-ar fi intamplat daca..." planand intr-un colt al mintii, asa cum planeaza deasupra multora dintre textele din carte. Cateodata intrebarea nu depaseste sfera imediatului, a actului banal: ce s-ar fi intamplat daca nora ar fi spalat vasele astfel incat soacra sa fie multumita? daca puii vecinei nu ar fi intrat in gradina cu rosii? daca un calator cu autobuzul nu ar fi comentat alegerea de a se difuza un film de groaza? daca, in povestirea de titlu, numele lui Trotki nu ar fi fost fluturat cu prezenta de spirit in ultimul moment, pentru a salva o viata? Ar fi fost mai bine sau mai rau, dupa caz, dar Dumitru Crudu ar fi stiut sa aleaga, din orice storyline urmat, momentul care sa transforme normalitatea in sarcasm, violenta intr-o gluma cu accente de Tarantino, iesirea in strada intr-o cauza pierduta ce-si gaseste consolarea in taverne si absurdul intr-un gag savuros de comedie muta unde se imprastie din belsug palme si pumni...


Text preluat de pe blogul: http://dromarland.blogspot.md

sâmbătă, 1 august 2015

Romania Literara

Semn De Carte:
Un retractil de Gheorghe Grigurcu


Spre deosebire de poeţii care mizează pe sentiment, îl pun pe tavă cu orice prilej spre a-l servi triumfători clien- ţilor, Dimitrie Crudu e un retractil. Tonalitatea sa reprezintă o dureroasă reticenţă. Eul său e aidoma unui melc care se trage în cochilie.
Nu trebuie să ne înşele o anume degajare, poza, pe alocuri, a unei familiarităţi care, deşi uneori ne poartă gîndul către Esenin, mai mult ascunde decît înfăţişează: „Hai spune, motane Petrache, ceva/ Ce ţi-a rămas de la bunica Anica/ Nu te lua în unghii/ Moartea e un fleac, ca şi capita.// Iar dacă n-o ai/ Şi pentru ea începi să te rogi/ Spunemi în schimb ce-o să-mi dai,/ Ceo să-mi torci?” (Motanul Petrache). Dar poetul e departe de-a fi un anafectiv. Optînd pentru minimalism, se dovedeşte a fi doldora de emoţii comprimate în gesturile mărunte, în faptele anodine. Oarecum bacovian: „am vrut să mă scol şi să plec oriunde/ afară întuneric cădea/ stăteam pe treptele scunde/ alături apa se evapora// m-am întins să dorm deja se făcuse noapte/ apa fierbea lent şi neauzit mai departe” [Douăsprezece (minus unu) sonete]. Metafora capătă o strălucire aparte, a timidităţii şi a pudorii, stări ce se transmit cu fidelitate zvîcnirii lirice: „maria curăţa cartofi cu cuţitul de coajă/ între mine şi ea apăreau cartofii goi/ ca nişte umeri de imberbi/ în bătaia lunii suavă// în mîinile ei străluceau cartofii goi/ cojile cădeau ca hainele din cuier uzi/ ne aruncam în apele rîului/ maria îi curăţa şi ei erau goi şi rotunzi” (ibidem). Ca orice natură timidă, Dimitrie Crudu cultivă o aşteptare înfrigurată dar irezolvabilă, întrucît, devenind congruentă cu amintirea, închide un cerc vicios. E o amintire ce aspiră astfel la absolutul său. În consecinţă, în loc de-a aborda prezentul, autorul preferă a contempla fotografiile, într-o atmosferă a rememorărilor familiale. Nu însă pe coarda plentivă, ci prin asumarea concretului lor. Ca şi cum ar fotografia fotografiile (Eşarfe în cer). Defel fortuit percepe fantasmele cu aceeaşi părelnică impasibilitate de automat ce înregistrează (ibidem). Tot ca pe Esenin îl atrag animalele cu care îndeobşte fraternizează inadaptabilii (ibidem). Din sfială faţă de lume ca şi faţă de sine, Dimitrie Crudu recurge frecvent la notaţia succintă, telegrafică (ne vine în minte maniera ultimului Bacovia): „cu mîinile treceam prin parc/ dar tu/ nu mai veneai/ un geam puneam/ şi un geamăt se auzea/ din gard/ eu garda depăşeam/ şi ardeam de febră/ alţii beau bere/ spumoasă” (cu mîinile treceam). Însă din această rezervă statornic asumată nu întîrzie a ţîşni jeturile unei senzualităţi cu atît mai de efect cu cît evită spectaculosul, exhibiţionismul. Sunt circumscrise de habituala timiditate a bardului. Impetuoase şi totodată stîngace, experienţele lascive au rolul unui triumf al celui obişnuit deopotrivă a fi refuzat şi a refuza (Acum). Idilicul acesta aspru, strîmtorat de sine n-ar putea avea alt fond decît frustrarea. O sesizantă elegie a frustrării ia măsura morală a fiinţei auctoriale: „ai deschis oare şi tu vreodată uşa dimitrie şi ea/ de fapt să fie goală şi înăuntrul ei să nu fie nimeni(…) te-ai dezbrăcat oare şi tu de haine/ şi ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o/ femeie beată şi ţi-a fost ţie somn vreodată dimitrie/ te-ai întins oare şi tu în pat şi alături de tine să simţi că/ nu este nimeni că te prăbuşeşti într-un gol alb n-ai încercat/ oare şi tu atunci dimitrie să te apuci de nişte sîni/ moi ca de nişte scări de piatră dar să simţi că de fapt/ şi ele lipsesc” (dimitrie). Constatăm că în felul acesta poezia nu transgresează plastic-vizionar realul, ci, adiţionîndu-i fulguraţiile, îl îngînă. Se compune din transcrierea placidă a momentelor sale cu sunetul unui metronom [Douăsprezece (minus unu) sonete]. Introspectiv cît încape, autorul ajunge să iubească proza cum o paradoxală consolare. Risipind nălucirile vaporoase ale sentimentelor, ne oferă o idilă ultradomestică (poate se află aici şi sarcasmul celui confruntat cu sordidul traiului în comunism): „s-au întîlnit într-o bucătărie de vară comună/ ea spăla vasele şi îl privea/ încît dimitrie uitase/ pentru ce venise”. Toate acestea conturează figura unui marginal al vieţii, care, neajustat nici la cerinţele acesteia nici la cele ale sinelui, redevine adolescent. Un ins care încearcă acel spasm al intemporalităţii rezultat din neutralizarea reciprocă a năzuinţelor şi a regretelor. Timpul se opreşte în secvenţele împotmolirii în existenţial ale unui novice perpetuu.
Dimitrie Crudu, Falsul Dimitrie,
Ed. Cartier, 2014, 208 p
Parteneri Romania literara