Ana Mănescu

Un american la Chișinău de Dumitru Crudu (Casa de pariuri literare): http://anamanescu.ro/un-american-la-chisinau-dumitru-crudu/
Comandă: http://goo.gl/cLAJvJ
foto: Mer

http://horeasibisteanu.blogspot.com/2014/11/un-american-la-chisinau.html

Un text de Jovi ENE

Recenzii despre filme si carti

Un american la Chișinău, de Dumitru Crudu

Articol publicat de Jovi pe 7 Noiembrie 2014

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu

Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2013
Romanul lui Dumitru Crudu mi-a adus ceva impresii amestecate. Pe de o parte, este un roman extrem de viu, foarte bine poziționat în realitate și cu personaje construite cu talent și reprezentând tiparele unor personalități ce populează România (și Moldova, dacă e să vorbim corect din punct de vedere politic). Pe de altă parte, cel puțin un personaj este neverosimil de naiv, cel puțin până la un anumit punct, lucru pe care, de altfel, l-am mărturisit autorului atunci când ne-am întâlnit la Festivalul Internațional de Literatură de la Iași. Pur și simplu, acel personaj mi s-a părut că nu poate exista, că este o metaforă produsă de către autor pentru a ne arunca din realitate, așa cum pare inspirat romanul, într-un fel de ficțiune dorită a fi impusă cititorului.
Suntem în fața unei aventuri, a unei road book, o călătorie aproape inițiatică (spre descoperirea țelului în viață, spre descoperirea fericirii, până la urmă) a unui moldovean, Anton, care speră să fie mai aproape de iubirea pe care și-o dorește nespus. De altfel, chiar dacă totul pare a se învârti în jurul Lorei, nicio femeie nu este neglijată, nu este uitată și nici părăsită, pentru că fiecare are o șansă în sufletul său. Dacă Lora s-ar fi dovedit mai devreme sau mai târziu doar o pierdere de vreme, el s-ar fi reorientat (și o face de câteva ori) spre prietenele ei sau spre frumoasele trecătoare din Brașov, Craiova sau Chișinău. Naivitatea însă ”îl răsplătește” la fiecare pas și nu mi-am dat seama dacă nu cumva ea este voluntară, pentru a aduce în prim plan duplicitatea femeilor din carte, impregnante de un materialism atroce: întotdeauna bărbatul care are bani sau influență este preferat.
Chiar dacă americanul este pe copertă, totuși personajul principal rămâne naivul Anton, ziaristul de succes, care poate găsi un subiect oriunde, cu atât mai mult prin peregrinările sale pe străzile Brașovului (de altfel, ca să facem o paralelă cu americanul, chiar dacă Chișinăul este pe copertă, totuși Brașovul este locul principal al desfășurării acțiunii). Cum poate avea însă succes în România sau la femeile noastre un american gras, dizgrațios (mi-am și imaginat personajul), cu un apetit masiv pentru bere și tutun? Și mai ales lipsit complet de încredere, are și de ce, pentru românașii noștri? Nici acum nu îmi dau seama sau nu vreau să realizez că banii îl aduc pe piedestal. Dar de ce a venit?

”Anton știa de la Cătă Bod, că Martin venise la Chișinău ca să descopere adevărata viață. Suna cam patetic sau poate că și tipa mai pusese ceva de la ea, dar americanul i-a asigurat pe toți cei care-l sorbeau din ochi că anume pentru asta a lăsat confortul american, pentru a descoperi adevărata viață.”

Dumitru Crudu la FILIT 2014

Americanul este însă doar o apariție exotică și atât, menită să lege personajele și să ne apropiem și mai mult de personalitatea acestora, pe de o parte, și de locurile și evenimentele în mijlocul cărora trăiesc ele. Dacă vorbim doar de a doua parte, observăm că Dumitru Crudu este un observator atent al orașelor în care a trăit: Brașovul, cu liniștea sa nocturnă, se transformă rapid în raiul petrecerilor îndată ce trecem de ușile caselor din Centrul Vechi; cu antagonisme pronunțate între clase și cu multe-multe lupte politice, purtate inclusiv prin intermediul ziarelor; cu mulți basarabeni veniți la studiu la Universitatea Transilvania, mulți dintre ei rămași și după facultate pentru a se amesteca într-un conglomerat aproape complet de etnii. Spre final, centrul acțiunii se duce spre Chișinău, pentru că Anton și Martin ajung acolo pentru ca cel din urmă să cunoască și un alt fel de lume: un oraș frumos și spectaculos atât prin încremenirea sa în timp, cât și paradoxul vieții zi-noapte, care merge de la siguranță până la frica de a ieși pe stradă noaptea, determinată de atacurile dese, unele dintre ele venind din partea… brașovenilor. Desigur, romancierul intervine pentru a ne dezvălui propriile observații cu privirea la acea lume, pe care personal doar mi-o imaginez:

„După ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chișinău a fost doar la nivelul ambalajului. Încolo, toate au rămas la fel: aceleași clădiri, dar mai ales aceleași monumente: monumentul soldaților sovietici eliberatori, monumentul comsomoliștilor, monumentul lui Grigorii Ivanovici Kotovski pe cal și cu sabia la șold, monumentul lui Serghei Lazo. Singura deosebire e că piața unde se înalță monumentul lui Lazo nu se mai cheamă Serghei Lazo, ci Decebal, iar cea pe care țâșnește ca o apă împietrită monumentul soldaților sovietici eliberatori nu se mai cheamă Piața Soldaților Sovietici Eliberatori, ci Piața Națiunilor Unite. Doar denumirea e alta, dar, în esență, toate au rămas la fel. E destul să zgârii un pic pojghița subțire ca să dai de aceeași apă bâhlită de pe vremuri.”

Revin la naivitate, pentru că omul acesta, Anton, este, cel puțin în privința relațiilor cu femeile, de o naivitate enormă. Asta deși este sfătuit de multe ori de către prieteni să renunțe la Lora, fie ei prieteni adevărați, fie ei doar admiratori, la rândul lor, ai acesteia și ei doresc să scape de un concurent. Cu atât mai mult că femeile din jur sunt atrase de alura lui de scriitor în devenire (pentru că nu poate fi numit complet) și ar putea profita de această conjunctură. Nu, el este în continuare îndrăgostit de orice femeie din jur, ba chiar și de Lora după ce aceasta a fost mutilată de un alt îndrăgostit de ea. Să luăm două exemple ale acestor sfaturi, pe care el nu le-ar urma nici dacă ar fi fost torturat:

”O femeie așa de frumoasă ca ea nu poate să aibă un singur iubit și să nu fie curvă. Anton, uit-o cât mai repede că ea nu o să fie niciodată iubita unui poet sărac și a unui ziarist de scandal. Uit-o, Anton, pe femeia asta, care nu se iubește decât pe sine.”
”-Lora e pur și simplu o curvă, asta nu vrei să auzi tu. Tu ar trebui să-i mulțumești lui Pleșea că târfa aia i-a bătut lui în ușă și nu ție, nu să disperi. Dar tu chiar crezi că ea acum e la bunica ei la țară?
-Da’ unde ar mai putea fi?
-Oriunde.
-Adică?
-Poate e la Cătă.
-Ei, asta nu o mai cred.
-Atunci la Matei Rusu.
-Nici pe asta n-o cred.
-Pentru că ești tare naiv.”

Dumitru Crudu face o radiografie realistă (și crudă, ca să fac o glumă cu numele autorului) a vieții postdecembriste, plină de ipocrizie și de lipsă de substanță, astfel încât tarele societății în ansamblu, ale politicii în special se reflectă în viața tuturor personajelor: ele sunt lovite nu numai de naivitate sau de prostie, ci și de amestecul voluntar al politicului, ale jurnalismului prost executat, al lipsei de viziune în viața unor oameni care au cu totul alte scopuri în viață (cum ar fi publicarea unei cărți, pentru care trebuie ori să ai noroc, ori să te proslăvești în fața unui magnat financiar, de multe ori în ființa unui politician). Rezultă un roman viu, care ne arată o Românie foarte actuală, dar până la urmă optimistă (după atâta naivitate, prostie, abundență de zgomote, mai ales psihice), neașteptat de optimistă. Omul ăla reușise se scape de responsabilitățile, de multe ori abuzive, ale societății.

Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare/Elefant.ro/E-book.

Text preluat de pe http://filme-carti.ro

AgentiadeCarte Ro

6 ore ·

un text semnat de Felix Nicolau, despre volumul ”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu

Încă Tolstoi avertiza că femeile ne fac arşice - Agentia de carte

Egal cu el însuşi în energie şi posibilităţi, Dumitru Crudu îşi dezvoltă proiectul romanesc, sau cel puţin prozastic, în ritm neînduplecat. Tipologia personajelor şi stilul rămân cam aceleaşi: personajele sunt bufone şi imprevizibile, iar frazarea este sacadată, cu formulări sclipitoare printre mult…

agentiadecarte.ro

http://anamanescu.ro/un-american-la-chisinau-dumitru-crudu/

• Ana Mănescu

  
  Scriitoare, jurnalist și promoter cultural, editor și proofreader
  

Un american la Chișinău de Dumitru Crudu

October 24, 2014Books in bed

Titlu: Un american la Chișinău
Autor: Dumitru Crudu
Editură: Casa de pariuri literare
An: 2013
Pagini: 316
Comandă: elefant

[...] nu vreau să construiesc castele pe o plajă de nisip [...]

În Moldova, toți îl luau drept român și se uitau chiorâș la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist și om al rușilor și iar îl priveau galben. Prin fraza aceasta poate fi descris perfect Anton Șleahtițchi, personajul principal din cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chișinău (Casa de Pariuri Literare, 2013). Un Anton din Basarabia, rușinat de sorgintea sa, care le spune tuturor că este din Târgu Secuiesc și își aruncă chiar pașaportul pe fereastră. Un Anton stabilit în Brașov, unde este cel mai bun ziarist de la Monitorul, în ciuda faptului că – ori tocmai deoarece – niciuna dintre poveștile sale nu este corect documentată, ci înflorită cu detalii imaginare, care îi iscă deseori probleme. Un Anton poet, înconjurat de alți poeți ce-i sunt când dușmani, când amici, tranzițiile fiind mereu bruște, impulsive – Sandu Pleșea, bunul său prieten, ajunge să-i spargă sticle de ușa casei din cauza Lorei, urmând ca după o cronică bună în ziar să îl primească iar cu brațele deschise. Un Anton gelos care încearcă să se răzbune pe americanul Martin pentru că l-a lăsat în câmp, i-a furat femeile, e bogat, liber, impunător și e tratat cu respect. Un Anton care crede că le iubește când pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Brașov și cea mai dorită chiar și după o întâmplare nefericită, când pe Olga, care își dorește să îi dea o șansă, dar pe care o pierde în repetate rânduri, chiar și după ce trăiește Disperarea de-a fi înțeles prea târziu care era, de fapt, femeia pe care o căutase mereu. Până și pentru Irina, prietena lor educată și timidă, are o obsesie episodică, în drum spre Chișinău, fiind realmente dezamăgit când o vede în brațele altuia și simțindu-se trădat, de parcă ar fi fost de datoria ei să îl aștepte. Pentru că Anton mi se pare condus mai degrabă de orgoliu și obsesii decât de sentimentele nobile pe care crede că le trăiește. Într-un singur moment l-am simțit cu adevărat sincer și vulnerabil, când Cătă se întreabă despre unul dintre personaje:

Oare ce poezie scrie? […]
— Tu cum te-ai simți dacă cineva te-ar ruga să-i povestești cum e Cristina în pat?
— Comparația nu e prea reușită.
— Așa crezi tu, pentru că nu ești poet.

Continuarea pe SemneBune.

Tânărul furios Dumitru Crudu

text preluat de pe http://blogdoman.blogspot.com/2014/10/tanarul-furios-dumitru-crudu.html
 *ziar de autor | dumitru augustin doman

vineri, 24 octombrie 2014

Tânărul furios Dumitru Crudu

dumitru augustin doman
 

      Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv fermecător. A studiat Literele la Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă, iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat, mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric. L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc. Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci la Falsul Dimitrie (titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini”.

       M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie, proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra. A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia. E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România, Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria, iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica Moldova.

       Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului după Măcel în Georgia (Polirom, 2011) şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă, scrisoare de la Liviu Antonesei. Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie. Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de „basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000, rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

      Romanul este unul scris alert, cu întâmplări venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor ’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar, cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50. Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit iniţial la Braşov, apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron braşovean, la Chişinău – „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel blând.

      De vreo două decenii, între generaţiile de români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al. Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele empatice sau nu ale autorului.

       Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă (verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n. DAD) ochii…” etc.

      Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi banii la Chişinău, Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina, care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte, deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o ghioagă peste degete…”

      Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi în anii 2000.

(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).

Dumitru Crudu // Căţeaua care a început să dea lapte... de capră | Deschide.md

Dumitru Crudu // Căţeaua care a început să dea lapte... de capră | Deschide.md

• Acasă
• Revista
• Redacţia
• Contact
• Arhiva
• Ultimul număr

LECTURI PARALELE

Felix Nicolau

Tot cumanii, săracii...*

Egal cu el însuşi în energie şi posibilităţi, Dumitru Crudu îşi dezvoltă proiectul romanesc, sau cel puţin prozastic, în ritm neînduplecat. Tipologia personajelor şi stilul rămân cam aceleaşi: personajele sunt bufone şi imprevizibile, iar frazarea este sacadată, cu formulări sclipitoare printre multe rânduri ce trag grăbit la jugul mesajului. Viziunea de ansamblu este ironic-critică, chiar băşcălioasă pe alocuri. Măcel în Georgia , de pildă, trăda în subsidiar furie. Oameni din Chişinău friza uneori absurdul, redat prin descrieri relevante . Un american la Chişinău (Casa de Pariuri Literare) este mai roman decât toate celelalte întrucât autorul îşi controlează patimile mai bine şi sporeşte obiectivitatea prin focalizare asupra zonelor geografice şi umane bine cunoscute. Ciudat este că măiestria crudiană dă bairamul de majorat într-o carte mai puţin apetisantă pentru public, dat fiind că scriitorii şi evenimentele la care ei se înghesuie constituie un sâmbure solid al cărţii. Noroc că s-au mai văzut fructe cu mai mulţi sâmburi... De altfel, întotdeauna proza lui Crudu a avut naratori cu existenţă scriitoricească, însă acum ei s-au înmulţit.
Picaresc şi perspectivism
Naturaleţea şi verosimilul niciodată nu au fost prea atractive pentru autor. Arta lui este una întemeiată pe exagerare şi grotesc. Până şi rarele duioşii nu sunt fireşti, ci telenovelistice. Căci, consideră prozatorul, astea nu sunt vremuri de politeţe şi invitaţie, ci de ghiont şi rafală. Ilf şi Petrov sunt învârtoşaţi cu mult piper şi cui îi place îi place, cui nu-i place apoi chiar nu-i place. Cum remarcă Liviu Antonesei în Scrisoare căre Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton : cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă : „Întâmplări? Da, cu duiumul, ca să spun aşa, aventuri erotice, băute homerice, bătăi sosite pe neaşteptate care se succed unele altora într-o succesiune picarescă. Ba chiar rocambulescă”.
Ne dăm seama de natura oximoronică a scrierii chiar din titlul. Dacă Un american la Paris (1956) îl plasa pe dansantul Gene Kelly în metropla tradiţională a imigraţiei americane, Chişinăul nu poate fi decât un loc în care americanii s-ar simţi ca nucile în pereţi. Un rus la Chişinău ar fi sunat mai omogen.
Crudu, însă, nu ţinteşte spre omogenizare. Iată prima frază din roman: „Când Anton intră în Barul ziariştilor , Lora se întinse peste masă şi o pupă pe Olga pe gură, stârnind rumoare în jur”. Efectul nu ar fi bombastic dacă nu s-ar isca rumoarea cu pricina. Protagoniştii comit chestii ţicnite într-un perimetru conformist şi extins. Intenţia este avangardistă. Motivaţia introducerii atâtor literaţi ca personaje este oferită chiar de către o studentă-personaj, uşuratica Lora: „mie nu-mi place poezia, dar îmi plac foarte tare poeţii, pentru că poeţii sunt nişte personaje tare nostime”. Bun, deci o categorie de cititori potenţiali ai romanului ar fi focoasele studente. De altfel, ele mereu au animat prozele lui Crudu, năucindu-i pe bărbaţi şi băieţaşi: „Erau genul de tipe după care îi curgea saliva, dar nu i se ridica nasul să le acosteze”. Formulările basarabene nu fac decât să diminueze erotismul în favoarea zâmbetului.
Altă temă capitală este beţia. De exemplu, când protagonistul Anton trage la măsea „mai că devenea alt om. Începea să-şi dea foc la pantofi şi să vorbească mult. Sau îşi zbârnâia amicii”. Hazliile moldovenisme mai atenuează efectele caniculare ale unei intrigi teribiliste, derulată cronologic şi fără experiment. Impresia generală este de 2D, de benzi desenate. Chiar şi Anton remarcă artificialitatea cu care vorbesc fetele, „ca într-o proză de Mihail Celerianu”. Asta în ciuda faptului că ele sunt anti-versuri dar, probabil, pro-Versace. Aşadar, săgeţile ironiei sunt îndreptate atât către poftele anti-intelectuale ale literaţilor, dar şi către anti-intelectualismul oamenilor obişnuiţi, ba chiar şi al studenţilor.
La Crudu ecuaţia e destul de simplă, dar încă haioasă: femeile frumoase sunt inculte, profitoare, paraşute şi manipulatoare, în timp ce intelectualii, deşi ştiu câte parale fac ele, sunt atraşi ca fluturii de bec. Hormonii bat inteligenţa. Ajunge ca Lora să-l atingă în treacăt pe Anton „cu ţâţele ei zgomotoase”, că acesta e la picioarele ei.
Şi totuşi, frumuseţile din acest roman nu sunt chiar pe dinafară. Bunăoară, „Corinei însă îi plăcea şi mai mult Crăciun, pe când Irinei îi plăcea Cistelecan şi Muşina. Fundul ei moale îi strivea mâna cu care Anton îşi scria poemele şi articolele la Monitorul , dar îi trimitea şi un mesaj foarte clar, făcându-l să se gândească cu optimism la viitor”. Crudu înţelege bie că invocarea numelor de literaţi produce efect nul la cititorii actuali, de aceasta şi repetiţia ironică „îi strivea mâna”, cu scopul de a dezvrăji fandoselile scriitoriceşti. Aş observa că literatura română este înţesată de ipochimeni capabili de nomenclaturi şi montaje conceptuale, dar vidanjaţi de idei şi, adesea, de talent. Probabil acestea sunt calităţile răspândite pe mapamond, căci încă în 1964 protagonistul lui Christopher Isherwood din A Single Man , universitar fiind, îşi declara plictiseala privitor la cărţile din Top 100.
Plăceri nu prea kurde
Crudu trăieşte cu intensitate două mari plăceri: una este reproducerea manierelor şi maniilor literaţilor faimoşi, a doua fiind capacitatea de iluzionare a bărbatului cinstit şi iubitor cu privire la inocenţa iubitei sale. Aşa, de pildă, vedem strechea sexuală a lui Dan Silviu-Boerescu, excitaţia teoretizantă a lui Marin Mincu („Toate cele trei poetese sunt autentice. Au textuat excelent starea de disperare feminină, fiecare în felul ei, dar gradul zero al limbajului l-a atins domnişoara Lora”). Premierea celor trei graţii este întemeiată exclusiv pe criterii fustangeşti. După premiere, Anton execută şi el sex prima oară în 4 ani şi o scoate pe Lora într-un bar, unde drăguţa suceşte minţile tuturor chefliilor. Poetul se autodepăşeşte: „Atunci, Anton sări la gâtul tipului ăla ţigănuş şi i-o smulse pe Lora din braţe şi o trase după el pe scări, nu înainte, însă, de a-şi sparge o sticlă de votcă în cap şi de-a răcni în rusă că aşa va proceda cu toţi cei care vor mişca în front şi simulă că are un pistol în buzunar şi toţi tipii ăia s-au vălurit înapoi ca o armonică”. Lorei i se pare mult mai poetic momentul acesta decât festivalul de poezie în sine, şi o înţeleg perfect: „De bine ce au trântit portierele, că indivizii au început să bată cu bâtele în geamuri şi au spart fereastra din dreapta Lorei, năclăind-o de sânge [...] Lora plescăia încântată din buze, fiindcă aşa ceva mai trăise doar în faţa teveului”. Nu atât situaţiile sunt comice, cât reacţiile nepotrivite ale personajelor, care par să evolueze într-un film paralel.
Cititorul are avantajul vederii panoramice, drept care nu ar putea să-şi protejeze naivitatea nici dacă ar vrea. Iată, Lora îl convinge pe Anton să-i scrie lucrarea de licenţă după ce îi povesteşte ce cumplit o bate taică-său. Ceea ce nu o împiedică mai apoi să-i facă crize de nervi şi să dispară cu alţi bărbaţi. În consecinţă, lui Anton nu-i rămâne plăcere mai utilă decât haleala: „de la o vreme încoace, a început să se simtă tot mai mult şi mai mult ca un personaj din Pizdeţ -ul lui Alexandru Vakulovski, care se ghiftuie nonstop”.
Integrabilă la prima plăcere este vizita la Călin Vlasie, patronul Editurii „Paralela 45”, cu scopul de a obţine publicarea unui volum de versuri. Fostul miner şi băiet sărac este acum vânător şi proprietar de vilă cu grădină şi hamac, dovadă că traiul din cultură se merită. Editorul nu arată interes pentru manuscris, dar îl îmbie pe Anton să servească tarte cu icre roşii şi negre, după care dispare în grădină. În locul lui apare un ogar care se enervează când musafirul încearcă să deguste tartinele, dar se calmează subit când acesta îşi boldeşte ochii la diplomele împrăştiate pe pereţi.
Deteritorializări
Cu alte cuvinte, romancierul asamblează situaţii de un comic excelent, fără ca modul de exprimare să fie mereu la acelaşi nivel. Există unele fraze de o imagistică minunată, totuşi: „În faţa lor, un tip cu ceafa groasă îşi poza iubita, cu lăptăria goală, printre beţele de floarea-soarelui”. Scăderile mai rezultă şi din talmeş-balmeş-ul acţiunii, dar sunt recuperate de propoziţii de genul: „Şoacăţul însă îşi bulbucă ochii la ea”. Un punct forte este folosirea cu rost a interstiţiilor ruseşti, nu ca la alţi autori basarabeni. Şi Mihail Vakulovski reuşise performaţa aceasta în Tovarăşi de cameră . Crudu se ambiţionează să creioneze situaţia şi daraverile basarabenilor răspândiţi prin lume. Critica ideologiilor şi a mentalitaţilor naţionaliste + şoviniste este înfăptuită prin reflectare, nu prin discursuri greţoase: „Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste tot drept secui”. Astfel, litratura primeşte o miză suplimentară, dincolo de cea pur estetică; iar situaţia devine mai fericită aşa.

* Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, Casa de Pariuri Literare, 2013
 

Jovi Ene

5 octombrie la 19:47 ·

Autografele FILIT și povestea lor (III)
Dumitru Crudu. A fost senzațional pe scenă, în ciuda timidității sale. Dacă tot nu s-a mutat în Uzbekistan, am stat de vorbă cu el la finalul evenimentului la care am participat. Mi-a plăcut ”Un american la Chișinău” și am discutat despre americani, Brașov și plăcerea de a participa la un astfel de festival.
Din nou, mulțumesc!

Nu-mi mai placeNu-mi mai place · · Distribuie

• Ţie, lui Alexandru Vakulovski, lui Bogdan Suceava, lui Ciprian Macesaru şi altor 6 vă place asta.
• 

  Scrie un comentariu...

10 cărți recomandate de către Alexandru Gurdila în cadrul provocării Book Challenge

• 
• Yupi,
• 4 Sep, 2014

Anul acesta este declarat oficial anul provocărilor facebook. Ice Bucket Challenge, Winebucket Challenge și mai nou Book Challenge.
Noi ne-am propus ca în următoarele săptămâni să aducem în vizorul vostru cele 10 cărți de căpătâi ale unor personalități de la noi din ţară, care au avut tupeul și curajul să răspundă provocării.

Lista celor 10 cărți recomandate de către Alex: 

1. Gabriel García Márquez – Un veac de singurătate.

2. Dumitru Crudu – Un american la Chişinău.

3. Jose Saramago – Intermitenţele Morţii.

4. Lucian Blaga – Hronicul și cântecul vârstelor.

5. Fiodor Dostoievski – Crimă şi pedeapsă.

6. Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margarita.

7. Constantin Virgil Gheorghiu – Ora 25.

8. Camil Petrescu – Patul lui Procust

9. Mircea Eliade – Huliganii.

10. Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis.

O cronica de Felix Nicolau, la romanul meu, UN AMERICAN LA CHISINAU

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/NET%20arca_7-8-9_2014.pdf

Revista RAMURI, Nr. 09 / 2014

Ironia identificării refuzate

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Romanul lui Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, deschide perspectiva interpretării ipostazelor în care un personaj, simplu observator al vieţii, devine actantul implicit în toate circumstanţele narative, un vertij de scene aparent dispersate care conduc spre un final deschis.

Dumitru Crudu este un scriitor „pe val”, poet, autor de piese de teatru, prozator, a publicat volume reperate de critica literară. Este publicistul cu iniţiativă: a înfiinţat o revistă de literatură, artă şi atitudine, editată cu sprijinul Institutului Cultural Român şi a iniţiat în anul 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, fracturismul. Este director al revistei Stare de urgenţă şi redactor la postul de radio Europa liberă (Chişinău).

Romanul Un american la Chişinău are evidente note autobiografice, de la profesia de jurnalist şi lumea litarară căreia îi aparţine până la toponimele care identifică traseul destinului său biografic: Braşov, Chişinău, Flutura (satul natal din Republica Moldova).

Dumitru Crudu este un portretist talentat şi, prin prisma personajului central, repune în discuţie apartenenţa la un spaţiu identitar şi la diversele moduri de receptare a acestei identităţi. „Pentru el, Flutura fiind ca Siberia pentru bunicul Goriţă, unde acesta fusese deportat în 1953 pentru că a exclamat la moartea lui Stalin că a murit un câine”(p.153).

Anton Şleahtiţchi este personajul principal care nu-şi găseşte locul, în România este basarabeanul, „kaghebistu”, în Republica Moldova (la vamă) este românul. Îşi refuză identitatea şi este refuzat de lumea în care vrea să se integreze. Cu un firesc debordant, Dumitru Crudu atacă o problemă esenţială a intelectualilor de origine română de peste Prut, relaţia identitate şi alteritate sau identitate şi integrare. Anton nu se simte integrat în niciun mediu: în cel jurnalistic este tratat ca basarabeanul sensibil la aspectele emoţionale ale socialului, ca scriitor constată că umblă cu manuscrisul (pe care l-a rescris, pentru că i s-a furat) fără speranţa publicării. Secvenţa memorabilă pentru condiţia de alteritate pe care o resimte este ca un nucleu iradiant: basarabeanul încălţat cu pantofii americanului, în care a băgat foile pe care urma să scrie poezii, în bonturi, „şi numai aşa a putut ieşi din sala de aşteptare, fără ca cineva să-l arate cu degetul” (p.205).

Americanul Martin a venit la Chişinău „ca să descopere adevărata viaţă”(p.126). Este cel care va acţiona ca un magnet, va atrage atenţia tuturor, tinerele Lora, Olga îl vor părăsi pe Anton pentru american, iar în subsidiar lectorul îl identifică cu un spion (atmosfera tensionându-se pe parcurs cu apariţii, dispariţii, evadări nocturne).

Portetul lui Anton, care se configurează din ipostaze diferite (jurnalist, poet, amant, prieten, sau răzvrătit, emotiv, credul, generos) este insidios plasat în „pânza de păianjen” a urâţeniei: sluţirea Lorei, a celei mai frumoase fete din Braşov, este antipodul frumuseţii şi armoniei, este răzbunarea pentru cele patru ipostaze ale protagonistului, este multiplicarea urâtului în cercuri concentrice: cu cât se adânceşte urâţenia morală, cu atât personajul se desfigurază şi fizic. Este o degradare prin aglutinarea detaliilor povestirii. Chintesenţa procesului degradării este explicit formulată de autor: „pierzându-şi frumuseţea, şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor” (p.133).

Sarcasmul şi ironia, satira şi auto persiflarea sunt definitorii pentru discursul narativ: la cinematograful Patria din Chişinău rulează un film american în limba rusă, în acelaşi oraş, în piaţa Decebal este monumentul lui Grigore Ivanovici Kotovski, în oraş nu erau toalete, dar erau multe monumente, americanul stă cu pantalonii în vine până ce Anton aleargă prin tot Chişinăul noaptea să-i aducă hârtie igienică, Victor (pe care Anton îl găzduise o lună ) îl bate pe Anton, pentru că nu îi primeşte „cinstea”, îl bate şi îi spune scenariul din care rezultă că toţi au avut un rol, numai Anton era parcă dintr-un roman al lui Kafka.

Ironia identificării refuzate devine un vacuum comunicativ, iar cititorul trebuie să preia întrega povară a identităţilor abandonate. Identificarea ironică, la care apează Dumitru Crudu ca tehnică de ademenire a lectorului, schiţează doar cadrul unei identificări la care cititorul se putea aştepta, pentru ca mai apoi să o ironizeze şi chiar să o respingă. Vom înţelege astfel tonul vesel al satirei în situaţii limită, modelul uzual fiind cel al ironizării eroului. Dispoziţia receptivă este surpriza (şi Dumitru Crudu exersează arta suspansului cu succes). Comportamentul personajelor se remarcă prin plictis rafinat şi atitudini contradictorii, de la reflexţia critică la indiferenţă. Este o experienţă estetică care generează un final deschis prin ultima ipostază a protagonistului: porneşte în căutarea americanului la Chişinău, aruncând pe fereastra vagonului bacnotele verzi primite pentru aceasta.

Romanul lui Dumitru Crudu aminteşte de atmosfera din „Städler” al lui Alfred Wolfenstein: însingurarea orăşanului decurge din marea densitate a locuirii, cu cât oamenii stau fizic mai aproape unii de alţii, cu atât distanţele sufleteşti dintre ei sunt mai mari. Este o pseudo-participare, fiecare rămânând distant şi trăind capitol după capitol romanul unei vieţi în permanentă căutare a identităţii.

Jul 11, 2014 Florin rated it 2 of 5 stars

 

This review has been hidden because it contains spoilers. To view it, click here. Cartea e bună, am cumpărat-o de pe elefant.ro ca lectură de vacanță și mi-a plăcut.

Totuși mă așteptam să citesc mai mult despre perspectiva unui american asupra R. Moldova decât cea a unui basarabean asupra României. În roman, relația basarabeni-români e plină de stereotipuri de genul românii se uită în jos la basarabeni și râd de accentul moldovenesc.

Ca și comentarii aș zice că:
1. E mai mult despre un basarabean în Brașov (80%) decât despre un american la Chișinău (20%).
2. Celelalte personaje pe lângă Anton Sleahtitchi și Martin sunt un pic greu de urmărit. La sfârșit când afli că Lora a rămas cu Vio te întrebi...cine mai e și Vio?? Ți se reamintește totuși câteva rânduri mai departe.
3. De final am fost dezamăgit, ce se întâmplă totuși cu americanul în Chișinău? L-a jefuit Vovcic? Când am văzut cum se termină cartea am crezut inițial că nu am eu ebook-ul complet, și lipsește vreun capitol.

Ca și sugestii editoriale, mi-a lipsit o structură a romanului pe capitole, practic de la nota autorului până la sfârșit nu există nici o separație, câteodată ți-e greu să îți dai seama când s-a mutat acțiunea și unde. Legat de folosirea limbii ruse/ argoului moldovenesc, ar fi utilă folosirea unor note de subsol cu traducerea expresiilor din limba rusă - pentru cititorul român. Sau poate acestea sunt doar defectele ebook-ului de pe elefant.ro(less)

Bookaholic added it

Un portretist talentat, lui Dumitru Crudu îi reuşesc mai ales câteva figuri atent nuanţate, savuroase prin comportament şi prin reacţiile deseori surprinzătoare în situaţii-limită. Mai întâi, este vorba despre Anton, personajul principal, poet şi ziarist la Monitorul, în Braşov, dar venit „di pisti Prut”, în aparenţă calm şi ponderat, dar cu accese de multe ori imprevizibile. Acum este geek-ul de care râd fetele, iar în secunda următoare pare a fi scos dintr-un film cu gangsteri, având manifestări de curaj ce nu corespund totuşi forţei sale fizice. Dar curajul său nebun, poate inconştienţa îl salvează întotdeauna, când celălalt rămâne fără reacţie suficient cât lucrurile să poată lua o turnură fericită pentru Anton.

Sugestivă în acest sens este scena din discotecă, unde Anton se duce cu Lora. Împăciuitor şi politicos, acceptă ca Lora să fie luată la dans de un „goliard balaoacheş”, până când vede că respectivul o luase pe Lora pe sus şi voia să plece cu ea din local. Atunci, iese la suprafaţă eroul din Anton şi face o scenă de-i lasă cu gura căscată pe toţi: începe să se dezlănţuie de parcă ar fi cine ştie ce tip periculos, spăgându-şi o sticlă de votcă în cap, mimează existenţa unui pistol în buzunar şi ameninţându-i pe cei din jur, emestecând şi cuvinte ruseşti: „Bă, dacă se ia cineva după noi, îi smulg coaiele, bă, şi îl pun imediat să le mănânce…”. Efectul creat asupra celorlalţi le permite lui Anton şi Lorei să-şi facă ieşirea – ca în filme, evident. Aventura nu se termină, iar Dumitru Crudu îşi pune personajele în situaţii din ce în ce mai comice. (recenzie: http://bookaholic.ro/aventuri-picares...)(less)

ma mai rade cineva, si anume, criticul Andrei TURCANU

ma mai rade cineva, si anume, criticul Andrei TURCANU

Un cuvânt aparte ar merita „Un american la Chişinău” de Dumitru Crudu, exemplu unui altfel de lăutărism decât cel liricoid şi etnografic, unul de extracţie mai nouă, minimalistă, mimetic, cu trimiteri la marginalitatea unei subculturi cu intenţii (aş zice, mai degrabă pretenţii) de autenticitate. Dumitru Crudu scrie uşor, iar în primele 70 de pagini se întrezăreşte chiar lecţia bine asimilată a prozei lui Joyce. Mai departe însă naraţiunea o ia razna în urma întâmplărilor, tot mai penibile şi mai aleatorii: sex, beţii, vome fără de capăt, care spre sfârşit devin un fel de tic al cărţii, personajul vomită deja şi după mâncare. Vagabondajul, care la Jack Kerouac, maestrul nedeclarat al lui Dumitru Crudu şi al altor autori contemporani (a se vedea romanul acestuia „Drumul”) însemna expresia unei eliberări de etichetele sociale închistatoare, aici e doar un motiv de a răsuci într-o veselă somnambulie un fir narativ pestriţ, cu noduri şi cârcei la tot pasul, fără cap şi fără coadă. Autorul trage mereu un fir din mai multe caiere odată, părându-i-se că îmbină materiile fine cu cele grosiere într-o torsătură autentică, fără să observe că el trage fără întrerupere, până la saţietate, doar scame şi fum.

Andrei ȚURCANU

http://revistacultura.ro/nou/2014/06/e-t-americanu/

E.T. Americanu’

Un articol de ALEXANDRA ROŞU

Cultura literară | NR. 472 din 19-June-2014

Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013, 316 p.

Cartea lui Dumitru Crudu nu e nici pe departe vreun banc despre moldoveni. Dumitru Crudu adună sub aceeaşi copertă un american, un basarabean şi mai mulţi români, tratând-i ca pe nişte mutanţi genetici scoşi din eprubetă. Lăsând la o parte poveştile de amor şi micile picanterii, volumul dezbate o problematică segregaţionistă, bazată pe criteriul politic. Atâta timp cât americanu’ are putere, d-apoi trebuie respectat. Un american la Chişinău este din acest punct de vedere o lectură savuroasă. Eşecurile în viaţa celui sărac sunt provocate de apariţia celui bogat şi de o eclipsă de soare. Anton Şleahtiţchi este personajul prin ai cărui ochi cunoaştem întâmplările, dintr-un unghi dramatico-amuzant. Instabilitatea sa teritorială îl va pune în numeroase situaţii incerte. Senzualitatea feminină îi va călca subtil în picioare întreaga mândrie intelectuală. În ciuda naivităţii, puterea lui de a se ridica după fiecare căzătură rămâne impresionantă. Un american la Chişinău este mai degrabă Un basarabean la Braşov, având în vedere că întreaga poveste este privită prin binoclu de către Anton.
Anteic şi eolian
Ceea ce m-a surprins în acest roman vizează întocmai problema pământului ca identitate şi spaţiu cultural. Dumitru Crudu îşi condimentează destul de des cartea. Nu îl cruţă pe bietul Anton, care, după ce este trimis ca bodyguard al americanului şi este tăvălit prin tot noroiul Fluturei, ba chiar este lăsat desculţ, nu are nici succes la femei. Toate acestea sunt efecte ale unei eclipse solare, care îi provoacă lui Anton o răsturnare de situaţie. Din mini-prinţ devine maxi-cerşetor încărcat de datorii. Cert e că cititorul habar nu are pe cine compătimeşte autorul.
Cât despre american, publicul se aşteaptă la un domn prezentabil, îmbrăcat la suit negru, care circulă doar în maşini luxoase şi care se fereşte pe cât cu putinţă de specimenele umane româneşti. Nici pe departe. Americanu’ nostru (lipsa lui de prestanţă nu îi permite articularea) este de fapt un cicisbeu cu priză la românce, un împătimit al berii americane. Sintagma „aparenţele înşală“ îşi are efectul tocmai în relaţia dintre Anton şi american. Necunoscător al limbii engleze, Anton îşi subestimează rivalul după înfăţişare. Lunga lor călătorie cu trenul este de fapt o scenă a babilonienilor. Abia după o lungă perioadă Anton află că, de fapt, partenerul său este un poet venit să îşi caute inspiraţia tocmai în Chişinău. Americanu’ Martin este un avatar al lui Anton, cu o altă concepţie despre viaţă, un filogin deformat de bere, pasionat de hamburgeri. Întreg scenariul cărţii este caragialesc. Când trece hotarul, toţi oamenii îi privesc pe cei doi ca pe nişte fiinţe extramundane. De îndată ce americanului îi este descoperită identitatea, oamenii îl văd ca pe un Mesia, venit să le binecuvânteze ţara, în frunte cu Flutura: „El tebuie neapărat să vadă Flutura. Dacă nu o să vadă Flutura e ca şi cum nu ar fi fost în Moldova“. Aşadar, nea Martin îi ia locul tânărului francez din Balta Albă a lui Alecsandri, cu diferenţa că el are asupra sa un protector basarabean, un înger al lui Charlie, care preia asupra-i toate energiile negative.
Nota individuală a cărţii este redată de realismul actual. Autorul apelează la imaginea decadentă a ţării, conştient de faptul că nu va fi contestat. El nu vrea să fie avocatul apărării, aşa că personajele sale sunt împrumutate fix de pe stradă. Americanu’ e informat asupra caracterului românilor „furăcioşi“, cărându-şi cu el bagajul până şi în WC, iar „Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă (…) E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rechini. E ţara racheţilor…“. Pasajul sună a Bogdan Brătescu, care, în romanul Acasă (Paralela 45, 2013), nu uită să specifice că România este „patria-mamă a peste jumătate din spărgătorii de bancomate, şuţii şi cerşetorii de pe străzile Genevei“, „un teritoriu al sărăciei extreme, al alcoolismului şi mortalităţii infantile, compus din câteva mii de entităţi lipsite de apă curentă, canalizare şi gaze“, unde aceiaşi câini din Balta lui Alecsandri „colcăiau, netulburaţi, în mijlocul zilei“ pe străzile bucureştene. Dacă ar fi citit conducătorul de vagon romanul lui Bogdan Brătescu, s-ar fi ruşinat şi nu l-ar mai fi acuzat pe Anton că a scris pe tabla vagonului „Basarabia e pământ românesc“. Realitatea se literaturizează, devenind astfel culoare a secolului, moştenire lăsată strănepoţilor cititori de ebook-uri. Bun de pus în broşura turistică a României. Deşi convieţuiesc pe aceeaşi planetă, Americanu’ şi românu’ trăiesc la graniţe diferite.
Drama unui efeb franctiror
Scopul lui Dumitru Crudu nu este de a face din Anton vreun victimizat. Tocmai prin capacitatea basarabeanului de a se adapta oricărei situaţii înjositoare, face din acesta un personaj de admirat. Nu cere milă şi îndurare de la nimeni. Pentru a fi român este capabil să îndure orice dificultăţi. Anton e prins între mai multe graniţe atât mentale, cât şi fizice. Este jurnalist la Monitorul de Braşov, utilizator de neologisme, considerate de români drept „moldovenisme“, cunoscător de limbă rusă, nu de limbă engleză (patriotism şi devotament) şi un poet subapreciat. Ajunge să o iubească pe cea mai dorită fată din Braşov, iar preţ de câteva pagini avem cuplul Ela–Ştefan Gheorghidiu adaptaţi zilelor noastre. Literatura se lasă înjosită de femeie. Instrumentul ei, poetul, a căzut pradă ispitei, cunoscând-o pe Lora cea valpurgică: „Fundul ei moale îi strivea mâna,şdar nu orice mână – n.m.ţ îi strivea mâna cu care Anton îşi scria poemele şi articolele la Monitorul, dar îi trimitea şi un mesaj foarte clar, făcându-l să se gândească cu optimism la viitor“, viitor apropiat în care „goală, se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei. Tot ea îi scoase pantalonii şi începu să-l călărească“. Aşadar, un tânăr literat talentat ajunge să fie ispitit de o Evă „îmbrăcată în fustă scurtă şi cu câinele în braţe“. Din păcate, această Afrodită ajunge a fi mutilată de un fost iubit, pe care îl va ierta, devenindu-i consoartă. Ironia vieţii este la ea acasă, avându-l ca invitat pe Caragiale, care le zâmbeşte sarcastic personajelor. Nu e o literatură extremistă, ci este o realitate contondentă, îndreptată spre tâmpla noastră.
Anton este într-adevăr un veritabil Gheorghidiu actual. Deţine acelaşi orgoliu masculin de posesivitate asupra făpturii feminine: „Căci, ori de câte ori o ia şi pe Lora în redacţie, toţi încep să plescăie din buze sau să fluiere. Cu toate astea, dintre toţi, ea m-a ales pe mine, jubila Anton“, iar când prietenul său cel mai bun, un fel de domnul G. real, îi fură iubita, Anton se minte singur: „Sau a forţat-o să întreţină relaţii sexuale cu el, fără ca ea să vrea asta? Mai degrabă a încuiat-o în casă şi a violat-o. Deodată îşi imagina cum prietena sa se zbătea neputincioasă ş…ţ Anton simţi că o iubeşte şi mai tare pe Lora“. Dedublarea realităţii este de fapt un scut protector. Dacă ar fi fost violată, Lora ar fi suferit traume psihice, Anton ar fi investigat cazul. Violul însă rămâne o formă de adoraţie a Lorei. Îşi imaginează versiuni favorabile psihicului său pentru a evita eventualele decepţii, îşi închipuie legături telepatice cu Lora: „Genunchiul îl înţepa atât de rău, că Anton începu să-l frece cu mâna. Automat, se gândi că Lora o fi păţit ea ceva la genunchi odată ce îl doare şi pe el“. Doza de nebunie pe care Anton o deţine este dezvoltată dintr-o pasiune pentru cultul frumuseţii femeii. De asemenea, pierderea ei ar presupune un minus pentru farmecul său masculin, o lovitură în orgoliul său. Preferă să evite adevărul, deşi e conştient că pentru societate e doar un încornorat penibil. Postura de clovn al societăţii nu-l demoralizează. Ştie că trebuie să se finalizeze şi să-şi poată găsi rostul vieţii, aici în România. Dacă va ceda, va trebui să treacă Prutul, ca un laş înjosit de români. Olga, basarabeanca sub acoperire, îi da va o mână de ajutor. Iubirea ei pentru naivul şi compatriotul Anton este iubirea cea adevărată, numai că Anton nu poate depăşi graniţele propriei halucinaţii legate de Lora. Abia într-un târziu va realiza complexitatea feminităţii Olgăi în faţa Lorei, „târfa aia de Lora“.
Romanul Un american la Chişinău deţine între coperţile sale un mare potenţial narativ. Promite să nu îşi plictisească publicul, să nu îl întristeze, dar nici să-l încarce cu ironii. Anton Şleahtiţchi este un căutător de comori româneşti, simte că este legat de acest pământ, în ciuda imaginii sale decadente. Apariţia americanului în peisajul românesc e un plus de culoare destinat sublinierii specificităţii româneşti. Diferenţa culturală trebuia subliniată în vreun fel şi – cum mai bine? – dacă nu punând în acelaşi vagon de tren un american şi un basarabean, care cunosc doar limba babiloniană.

articol aparut in revista CULTURA din 19 iunie.

Filiala Chisinau a Uniunii Scriitorilor din Romania a acordat premiile pentru 2013

Premiul pentru eseu si publicistica pe anul 2013  i-a fost inmanat lui Arcadie Suceveanu pentru volumul CARIATIDE SI COLOANE, aparut la editura Tipo Moldova din Iasi.

Premiul pentru proza pe anul 2013 i-a revenit lui Dumitru Crudu pentru romanul UN AMERICAN LA CHISINAU, publicat de editura Casa de Pariuri Literare din Bucuresti.

Premiile au fost inmanate in cadrul Festivalului Bucuresti-Chisinau-Orheiul Vechi.

Filiala Chisinau a Uniunii Scriitorilor din Romania a acordat premiile pentru 2013

Premiul pentru eseu si publicistica pe anul 2013  i-a fost inmanat lui Arcadie Suceveanu pentru volumul CARIATIDE SI COLOANE, aparut la editura Tipo Moldova din Iasi.

Premiul pentru proza pe anul 2013 i-a revenit lui Dumitru Crudu pentru romanul UN AMERICAN LA CHISINAU, publicat de editura Casa de Pariuri Literare din Bucuresti.

Premiile au fost inmanate in cadrul Festivalului Bucuresti-Chisinau-Orheiul Vechi.

Tâmpa si Prut  
de Pavel Sebastian-Raul  
- 4 martie 2014
 

Un roman interesant, partial auto-biografic, ce povesteste aventurile unui basarabean in Brasov si al unui american la Chisinau. Pe alocuri comic, pe alocuri serios, ar iesi un film ce ar strange si oameni in cinema si ar fi si nominalizat la festivaluri de aiurea. Romanul prezinta aventurile lui Anton Sleahtitchi, un poet basarabean departe de casa si de radacinile sale identitare. Prins intr-o relatie cu cea mai frumoasa fata din Brasov, ce ulterior il inseala cu un american, Anton ajunge sa piarda cam tot ce avea (nu prea multe - garsoniera, slujba de ziarist si cativa prieteni), in special identitatea recent asumata de român, intr-un vartej de evenimente pestrite si personaje insolite. Cu americanul se imprieteneste, cea mai frumoasa fata nu mai ramane frumoasa, Moldova nu mai e capatul lumii, iar identitatea nu poate fi starpita din individ. Exceptand stereotipul misogin prin care personajele feminine sunt reprezentate in roman, nu as prea avea ce sa-i critic.

Nominalizări la Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru 2013

Juriul de premiere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, format din: Andrei Ţurcanu (Preşedinte), Eugen Lungu, Valentina Tăzlăuanu, Maria Şleahtiţchi, Alexandru Burlacu, Adrian Ciubotaru, Lucia Ţurcanu, întrunit pe data de 22 mai 2014, a decis nominalizarea pentru premiile USM a următoarelor cărţi apărute în anul 2013:

Poezie:

• Silvia Caloianu, Narcotango, Vinea
• Margareta Curtescu, Iubirea altfel, Cartier
• Nicolae Popa, Elegiile Casei Scriitorilor, Vinea

Proză:

• Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, Casa de pariuri literare
• Anatol Moraru, Confidenţa unui loser, Casa de pariuri literare
• Ghenadie Postolache, Elegia unui picaj, Tipografia „Prag-3”

Critică şi istorie literară:

• Ana Bantoş, Literatura basarabeană şi modelele literare europene, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române
• Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, Gunivas
• Grigore Chiper, Poezia optzecistă basarabeană, TipoMoldova

Eseu, publicistică, memorii

• Ion Ciocanu, Rămurea de iasomie, Pontos
• Marcel Gherman, Generaţia Matrix, Tipografia Centrală
• Mihai Ştefan Poiată, Rockul, „Noroc”-ul & noi, Arc

Debut:

• Alexandru Cosmescu, Un spaţiu blând care mă primeşte cum m-ar îmbrăţişa (poezie), Cartier
• Maria Pilchin, De mână cu Marele Joker (eseuri literare), Prut Internaţional

Literatură pentru copii şi tineret:

• Vasile Romanciuc, Am un nume frumos, Prut Internaţional
• Silvia Ursache, Dacul, Silvius Libris

Premiul special al juriului:

• Serafim Saka, Pe mine mie redă-mă, Arc

http://vladiovita.blogspot.com/

uite ca ma mai rade cineva. URA!

http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2014/05/dumitru-crudu-un-american-la-chisinau.html

Dumitru Crudu - Un american la Chişinău

Posted by Wilkins Micawber at 02:00

Dacă nu ştim ce căuta, vorba lui Caragiale, neamţul în Bulgaria, americanul care vizitează Chişinăul în romanul lui Dumitru Crudu (Casa de pariuri literare, 2013) nu are obiective mult mai limpezi. Şi, la urma urmei, aflăm că nici nu prea are mare importanţă, căci Martin nu e decât un element accesoriu, o entitate exotică introdusă în tablou numai pentru a tulbura apele şi a provoca reacţiile celorlalte personaje. Stratagemă într-un fel behavioristă, la care răspunde fiecare cum poate, de la eroul principal, basarabeanul Anton Şleahtiţchi şi până la ultimul poliţist de la graniţa cu ţara vecină. E limpede că pe autor l-a interesat mai mult Anton, tânăr ziarist originar din Republica Moldova, om cu aspiraţii literare şi care îşi câştigă existenţa la un ziar local în anii vitregi din ultimul deceniu al secolului trecut. Omul e băgat, vorba unui personaj mărunt, în „borşul literaţilor”, adică în ţesătura umană deasă şi cu accente boeme în care sunt prinşi şi alţi eroi, precum marele său rival în ale poeziei şi ale femeilor Sandu Pleşea, redactorii de la ziar sau profesorii de la Filologia braşoveană.  

Anton e construit pe tipicul mai degrabă cinematografic al insului care face ce face şi dă de bucluc, în dragoste (Lora, iubita din prima parte a cărţii, e o mare decepţie şi fuge cu diverşi alţii), în treburile financiare sau în activitatea la redacţie. Când îl cauţi, e ba bătut de un conaţional mafiot, ba jefuit, ba cu pantofii furaţi, ba cu paşaportul rătăcit, ba vomită conştiincios în urma unei beţii care nu avea cum să lipsească din canonul basarabenesc. Aspirantul la glorie literară face o călătorie de pomină pe ruta Braşov-Chişinău, unde îl însoţeşte pe sus-pomenitul american, sarea şi piperul întregii situaţii constituind-o faptul că niciunul din ei nu vorbeşte limba celuilalt. Incomunicarea lingvistică e o sursă de tensiune comică relativ previzibilă, iar statutul incert al lui Martin (care e prezentat când ca turist imbecil, când ca băiat de bani gata, fiu al unui proprietar de mare restaurant din Chicago, când, pur şi simplu, ca poet) nu face decât să sporească confuzia unei brambureli de mai mare dragul.

Romanul lui Dumitru Crudu pare adesea conceput ca satiră la adresa conaţionalilor din Republica Moldova aflaţi în România sau chiar la ei acasă. Cartea abundă în detalii politice, istorice şi geografice pe care e posibil să le guste cunoscătorii realităţilor moldoveneşti. Cititorul laic din România, ageamiu în această privinţă sau neiniţiat în rivalităţile locale braşovene, are toate şansele să rămână încurcat şi să sfârşească prin a se plictisi de-a binelea. Acelaşi efect îl pot avea şi lungile conversaţii, purtate pe pagini întregi de text, între personaje care vorbesc un dialect aproape incomprehensibil celor de la vest de Prut. E limpede efortul autorului de a face din (ne)comunicarea verbală una din temele cărţii, însă între bunele intenţii şi realizare rămâne uneori o distanţă apreciabilă.

Şi dacă mai era nevoie de un element de confuzie suplimentar, dai peste greşeli de tipar la tot pasul, performanţa supremă fiind atinsă pe o pagină unde pe şeful lui Anton de la ziar îl cheamă ba Alghi, ba Algi. Multe din dialogurile purtate de personaje sunt nefireşti, ca şi cum autorul ar oscila între registre lingvistice fără a reuşi să-l găsească pe cel adecvat. Carte scrisă nu fără umor (adesea unul amar), Un american la Chişinău îi lasă din păcate cititorului o senzaţie de lucru făcut de mântuială sau de intenţii bune neduse la capăt. Dar cine ştie... romanul lasă la sfârşit o uşă deschisă spre un eventual sequel, căci Martin dispare la Chişinău iar Anton trebuie să plece să-l caute, desigur fără să ştie englezeşte, după cum nici americanul nu ştie etc. etc. etc.

Un Cristian‎Dumitru Crudu

3 ore · Bucharest, Romania ·

http://www.blog.cdpl.ro/17-04-2014-dumitru-crudu-despre-un-american-la-chisinau/

Dumitru Crudu despre "Un american la Chișinău"

Anton cel Norocos

 Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU

 

Aristotel argumentează, în Poetica sa, că originea comediei stă în descrierea unor defecte ce nu reuşesc să stîrnească nici compasiune, nici durere, cele două fiind incompatibile cu acel fior din care se naşte rîsul. Lucru nu foarte valabil, spune James Wood în cartea lui despre literatura comică a secolului al XX-lea (The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel), în cazul prozei moderne, care se aşază cu totul sub umbrela tragicomediei. Sau a satirei apocaliptice, aş adăuga, aducîndu-l pe Northrop Frye în discuţie. Comedia modernă se dezvoltă în paralel cu evoluţia concepţiei noastre despre personaj, a cărui lume interioară este atît de vastă, încît devine insondabilă. Tot aşa, comicul apare tocmai din conflictul dintre acea nemărginire a interiorităţii şi acţiunile limitate, iresponsabile ale personajelor. Personajul este unul necreditabil, naratorul este necreditabil, autorul în sine nu mai primeşte încrederea noastră. Unde ne punem noi voturile, domnilor/ doamnelor? În ce urnă? Păi, în singura care ne poate oferi certitudinea necesară progresului cotidian, adică în cea a lumii care funcţionează pe baza unor reguli puse în aplicare de mii de ani şi în principiul ordonator al bunului- simţ.

 

Comedia modernă plasează faţă în faţă lumea mecanică şi actele iresponsabile ale personajelor sale. Nu am înţeles niciodată de unde vine lipsa de apetit a literaturii noastre pentru comedia de calitate. Autorii noştri de literatură umoristică bună se numără pe degetele de la o mînă. Cît despre literatura scrisă din 2000 încoace, predomină umorul involuntar.

 

În această cheie a comicului trebuie citit romanul lui Dumitru Crudu, pe care-l aşez în familia eterogenă, însă bine reprezentată a tragicomicilor lucizi. Şi, de ce să nu recunosc, mi-a adus atîta plăcere acest roman, cum n-am mai simţit de la prima lectură a lui Jim cel norocos sau a romanelor lui Woodehouse. În orice caz, e mai bun decît tot ce scrie Tom Sharpe.

 

Meet Anton Şleahtiţchi: poet basarabean pripăşit prin Braşovul unde a făcut Facultatea de Litere, jurnalist feroce al Monitorului de Braşov, etern îndrăgostit, suferind de ejaculare precoce şi mai tot timpul beat. Din chiar primele secvenţe ale romanului, o cunoaşte pe Lora, cea mai frumoasă fată din oraş, curva fatală, care, după cîteva beri, îl însoţeşte la Craiova, unde poetul e invitat la un festival de literatură. De aici, proza e ca un bulgăre care o ia la vale şi se transformă în ditamai avalanşa, o caracteristică principală a romanului umoristic. Exagerarea îşi are funcţia ei esenţială în genul acesta de proză din simplul motiv că cititorul nu trebuie lăsat să respire, nu trebuie lăsat să se reîncadreze în coordonatele bunuluisimţ. O altă trăsătură a romanului comic este fundamentala sa intertextualitate, care trebuie citită aici nu neapărat ca trimitere la alte texte, ci ca punere în discuţie a relaţiei realitate-text.Don Quijote este opera tutelară aici. Convenţia literară este atît de puternică tocmai pentru a sluji neverosimilul şi pentru a oferi un podium sub picioarele naratorului necreditabil, care încearcă (altă sursă a umorului) să credibilizeze personajele şi acţiunea.

 

Din Craiova, unde Lora şi prietenele ei, care nu mai scriseseră în viaţa lor o poezie, devin remarcatele festivalului (romanul lui Crudu îşi atinge climaxul satiric pe două filoane: atunci cînd atacă lumea literară şi penibilul inerent celor ce-o populează şi atunci cînd dă tîrcoale relaţiei bărbat-femeie, de un caricatural savuros), poetul îşi duce prietena în Piteşti, unde un deosebit de amuzant episod îi are în prim-plan pe Călin Vlasie, editorul, împreună cu dobermanul său, cameo pe care l-am gustat, sincer să fiu, cu delicii. De altfel, la capitolul cameo, cartea stă bine: de la întreaga Şcoală de la Braşov şi pînă la numele Iuliei Popovici ca autoare a unei raderi, Dumitru Crudu ţine să-şi presare romanul cu asemenea ocurenţe pseudoliterare.

 

Nu am de gînd să povestesc romanul, pentru că, aşa cum spun minţile luminate, nu poţi explica prea bine comicul. Nu sînt de acord, dar nici n-aş vrea să le răpesc altora bucuria de a intra în lumea lui Anton Şleahtiţchi Esq. Aş adăuga însă apariţia americanului, un trickster extrem de potent, care străbate ţara în lung şi-n lat, pe urmele lui Anton, pentru a ajunge, în final, la Chişinău, unde devine centrul atenţiei mass-mediei. Anton mai are, între timp, două poveşti de dragoste, una reală, altă imaginară, idealizată, ajunge să doarmă prin parcuri, cunoaşte gloria jurnalistică, dar şi decăderea celui împotriva cărora se coalizează mediocrii, e bătut bine, în repetate rînduri, de români, de basarabeni, ajunge dezbrăcat şi plin de noroi în satul natal, vinde vaca familiei, mituieşte vameşii pentru a se întoarce la Braşov etc. Am avut în minte două cărţi cînd am citit romanul lui Dumitru Crudu: unul a fost Jim cel norocos, bineînţeles, dar comparaţia se susţine pînă într-un punct, adică doar la nivel de personaj căruia i se întîmplă toate relele din lume – la Kingsley Amis, intensitatea comicului creşte de la o pagină la alta, pînă la a culmina cu celebra conferinţă ţinută în stare de ebrietate în faţa întregii facultăţi. La Dumitru Crudu, şi aici intervine comparaţia cu Moscova-Petuşki, intensitatea e aceeaşi de la prima la ultima pagină – romanul îşi căpătă farmecul din aspectul sinuos al traseului şi din aventurile picarului său, Anton. Încă un personaj de care mi-a amintit Anton Şleahtiţchi este doctorul Merivel, dinRestauraţia lui Rose Tremain.

 

O altă sursă a comicului e limbajul, bineînţeles, pentru că atît naratorul, cît şi personajele sale îmbină rusismele cu moldovenismele, cu româna literară, de aici ieşind un haloimăs extrem de amuzant. Limbajul e foarte important pentru că reflectă epidermic structura cărţii, acel drum care coteşte înnebunitor cînd la stînga, cînd la dreapta. Limbajul va reproduce zbaterile naraţiunii tocmai prin schimbarea registrelor sale, de multe ori în aceeaşi frază.

 

La fel, personajele cameleonice, personajele descrise printr-o unică trăsătură (un coleg de redacţie care nu poate face altceva decît să mimeze vorbirea basa cînd îl vede pe Anton, pe care îl acuză că ar fi agent KGB), personajele mefistofelice, cele construite din capul locului ca piloni de rezistenţă ai umorului (cei doi cerşetori, unul semănînd perfect cu Emil Constantinescu, celălalt cu Ion Iliescu, care se nutresc din simpatia publicului pentru preşedinţii respectivi) etc.: rolul lor e de a crea jaloane printre care picarul Anton să îşi realizeze slalomul existenţei.

 

Am şi o observaţie mai puţin plăcută: neglijenţa de ordin stilistic. Timpuri verbale amestecate adesea, cu totul şi cu totul aiurea, agramatisme, sintagme folosite impropriu, virgule puse după ureche, foarte, foarte multe greşeli de tastare. Cartea pare scrisă cu o noapte înainte de publicare, lucru care mă uimeşte la un autor cu experienţa lui Dumitru Crudu. Lectura romanului necesită un exerciţiu de moşire a formei din blocul de erori. Însă – de ce nu? – cu atît mai amuzant/uimitor e că literatura îşi păstrează farmecul.

 

 

Dumitru CRUDU
Un american la Chişinău
Prefaţă de Liviu Antonesei
Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013, 320 p.