marți, 28 ianuarie 2014

Maria Sleahtitchi

Alţi drumeţi pe-acelaşi drum

Dumitru Crudu's third novel Un american la Chişinău (An American in Chişinău), published in

2013 by Casa de pariuri literare publishing house (Bucharest), is proof of the evolution of the novelist's

narrative art. This article focuses on the novelistic construction, the referential support of the intertext

that the author uses, and their aesthetic effects. It also analyzes the nature and behavior of the characters,

the relationship with zero level texts and their impact on the representation of the world in the novel Un

Keywords: novel, novelistic construction, character, intertext, referential text, narration,

Un american la Chişinău[3] este cel de-al treilea roman semnat de scriitorul Dumitru

Crudu. Afirmat ca poet şi dramaturg, semnând patru volume de poezie - Falsul Dimitrie (1994);

E închis vă rugăm nu insistați (1994); Șase cânturi pentru cei care vor sa închirieze apartamente

(1996); Eşarfe în cer (2012) - şi patru volume de teatru - Crima sângeroasă din stațiunea

violetelor (2001); Salvați Bostonul (2001); Duelul și alte texte (2004); Steaua fără ... Mihail

Sebastian (2006), el şi-a revindecat numele de romancier prin publicarea romanelor Măcel în

Georgia (2008) şi Oameni din Chișinău (2012).

Cultivând un limbaj original, insolit şi dezinhibat, Dumitru Crudu reprezintă un nou val

al postmodernismului românesc (supranumit „facturist”), care părea iniţial că îşi propune să se

radicalizeze anume pentru a mina paradigma estetică a celorlalte valuri (șaizecismul sporadic şi

opozant faţă de estetica realismului socialist şi optzecismul pledoariilor textualiste, asumate atât

teoretic, cât şi practic). Coborâţi adesea în derizoriul existenţei cotidiene, reanimând în termeni

mai radicalizaţi şi mai avangardişti estetica urâtului, prin violenţele de limbaj, prin fracturarea

brutală a clişeelor poetice, ei impun o anti-poetică faţă de limbajul calofilic (uneori), temperat,

livresc şi estetizat al generației optzeciste. Părea că aceşti scriitori vor impune un nou curent,

probabil asta şi-au dorit, dar, trecând aproape 20 de ani de la debutul lor, se poate constata că

estetica lor cadrează în linii mari cu postmodernismul, chiar dacă discursul este radicalizat, mai

cu seamă în primii zece ani.

Romanul lui Dumitru Crudu Un american la Chişinău îşi localizează generația din

care face parte în miezul literaturii actuale. Fiind la a trei producţie romanescă, autorul „face

bilanţul” experienţei de viaţă a tinerilor basarabeni ai anilor '90. Primit bine de critica

literară, Un american la Chişinău a fost definit drept „roman picaresc”[1], în care americanul

reprezintă „pretextul care trasează contextul”[4], cu o „naraţiune care te prinde”, cu o „poveste

care se adună”[2], precum afirmă criticul Mircea V. Ciobanu, care îi apreciază munca, fără a-l

menaja gratuit pe autor şi fără a-l cruţa condescendent.

Un Don Quijote basarabean şi un Sanchio Pacea american. Romanul povesteşte

istoria unui fost student basarabean Anton Şleahtiţchi, care îşi făcuse studiile, în primul val

al „migraţiei educaţionale” basarabene, la facultatea de litere a universităţii braşovene, se

stabilise acolo, fiind angajat al unui ziar local. Anton este, prin urmare, ziarist şi poet, autor a

câtorva volume de poezie. Se înfăţişează cititorului ca poet apreciat şi ziarist cu pană. Mediul

uman în care se mişcă el este populat de oameni ai scrisului, studenți, ziarişti, universitari, într-
un cuvânt - mediu intelectual, care convieţuieşte în vecinătatea apropiată a cârciumarilor,

taximetriştilor, oamenilor politici etc. Metisajul acestui mediu nu trebuie ignorat, or tocmai

amestecul dintre basarabeni şi românii sadea colorează atmosfera romanului. Echilibrul şi

tipicitatea acestui peisaj este bulversată (ca element iminent al intrigii romanești) de apariţia unui

american, Martin. El va secunda linia de subiect a lui Anton, care în final va trebui să-l

călăuzească spre Chişinău. În prima parte a romanului, una segmentată convenţional, Martin îl

însoţeşte pe Anton - iminență grotescă - în contorsionata iniţiere erotică a acestuia, apărând în

ipostază de dublet sau coechipier de ştafetă. În cea de-a doua parte, deja Anton îl călăuzeşte pe

Martin în drumul lui spre Chişinău. Tandemul este angajat într-un spectacol parodic după

celebrii Don Quijote şi Sanchio Pacea . Conceptualizată sau spontană, replica la „romanul

romanelor” capătă conotaţii naratologice magistrale.

Preistoria romanului este povestită de autor în Prefaţă, din care aflăm că Un

american la Chişinău a avut o primă variantă, pierdută, întâmplare care l-a determinat să-şi

rescrie romanul. În textul-prefaţă, Dumitru Crudu se desolidarizează de semnificaţia gestului

postmodernist al personajului borgesian Pierre Menard, care rescrisese romanul lui Cervantes.

Dar, cu cât autorul respinge această ideea de similaritate, cu atât înaintează ea în mintea

cititorului postmodern. Prin urmare, „efectul Menard” se insinuează în structura narativă, de

unde nu va mai putea fi înlăturat. Oricum am da, rescrierea - cea aievea şi cea arhetipală - fac

parte din conceptul acestui roman, chiar dacă autorul ar fi vrut să nu fie citit astfel. Efectul pe

care a scontat Dumitru Crudu în strategia sa narativă declarată se răstoarnă în anti-efect:

personajele, altele şi aceleaşi, drumeţesc, altfel şi tot aşa, pe acelaşi drum. Pe cel al lui Miguel de

Cervantes, poate şi pe cel al lui Jack Kerouac, poate şi pe acel al tipicelor trasee iniţiatice, cert

este că drumul rămâne arhetipal acelaşi principiu coordonator, magistral al construcţiei unei

naraţiuni. Drumeţia permite personajelor să se manifeste în deplinătatea naturii lor, iar drumul

pune la dispoziția autorului o serie de mijloace, accesibile şi verificate, de reprezentare a lumi.

Nu este de mirare că acţiunea romanului se desfăşoară între Braşov, Craiova, Piteşti, Bucureşti,

Chişinău, Flutura… Traseul pe care îl parcurge personajul are câteva ramificări esenţiale. O

iniţiere în planul relaţiilor umane, o alta - în complexa relație a indivizilor din interiorul

românităţii şi o a treia – iniţierea erotică. Cu excepţia celei erotice – liniare şi deschise -, primele

două pun personajul pe o traiectorie circulară. Aşa dar, personajului parcurge câteva cercuri

concentrice, proiectate într-o nebuloasă a relaţiilor individului cu lumea. Traiectoria de mişcare a

lui Anton alcătuieşte o mică hartă geografică şi toponimică: Braşov - Craiova – Braşov – Piteşti -

Braşov – Todireşti – Iaşi – Chişinău – Flutura – Ungheni – Braşov.

Autor, narator, personaje, figuranţi. În centrul poveştii se fală Anton Şleahtiţchi,

secundat de Martin, dar ceea ce face romanul incitant pentru cititor, mai ales cel tânăr, ţine de

imaginea, colorată în tonuri păstoase, a femeii. Dumitru Crudu creează chipul unei Dulcineei

decăzute, de care se interesează îndeaproape el însuşi. Se pare că personajul central îl poartă

pe urmele sale prin hăţişurile romanului nu doar pe americanul Martin, spre a-i arăta viaţa

cea adevărată a spaţiului românesc şi basarabean, dar şi pe autor. Acesta, la rându-i, ar purta

haina şi armele unui călăuze, rostindu-şi mereu cu uimire şi încântare „Sanchio Pacea sunt chiar

eu!” Prin urmare, Anton este învestit cu hegemonie narativă şi de la un moment al textului el

conduce balul. Omnipotenţa şi omniprezenţa lui sunt „consolidate” de cascada experiențelor

erotice cărora se expune avid. Cele trei femei prin care se descoperă pe sine sunt mai degrabă

nişte avatare ale femeii ca factor gnostic pentru bărbat. Cum era de aşteptat, femeia ideală este

himera ce îi scapă mereu, realitatea îi dezamăgeşte aşteptările lui Anton, iar şirul de iubite îl

îndepărtează tot mai mult de fiinţa din visurile şi percepţiile sale. Carnale, perfide, infidele,

pragmatice, absurde – galeria feminină a lui Anton adună nişte biete simulacre ale modelului…

Romanul unei generaţii. Captivant, accesibil, la prima vedere, şi uşor de citit, Un

american la Chişinău abordează o realitate pe care scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului au

evitat-o: fie că lucrurile nu se așezaseră încă, fie că, chiar dacă semnele acestei realităţi conturau

un tablou distinct, nu pica bine să scrii o carte despre experienţa dramatică a unei generaţii de

tineri basarabeni plecaţi la studii în România. Dumitru Crudu pune în pagină

frustrările „părţilor”: basarabenii timoraţi de temerile şi angoasele lor, iar confraţii „actualizând”

prejudecăţile de altă dată. Astfel, Anton, poet debutat de Călin Vlasie la editura Paralela 45,

student, dar şi ziarist la ziarul brașovean „Monitorul de Braşov”, poartă stigmatul de „kaghebist”

– poreclă generică dată basarabenilor… Un altul care i se pune în vedere mereu este accentul.

Anton are accent moldovenesc. De cum intră în transportul public este întrebat neîntârziat „Tu

nu cumva eşti din Republica Moldova?”. Basarabenii s-au văzut nevoiţi să fie şmecheri şi

inventivi. Anton îşi fabrică o identitate de împrumut – secuiască - pentru a scăpa de

dezaprobările, şicanele şi sâcâiala românului statistic. În plus, scârba de a fi „moldovean” nu-i

lăsa nici un răgaz: „Anton se sinchisea de identitatea sa moldoveană, aşa cum te-ai ruşina de o

haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste

tot drept secui. Oricui îl întreba de unde e îi punea bărbi că e dintr-un oraş secuiesc. Or, şi secuii

vorbeau cu accent, dar de secui românii nu se prea legau. De aceea, Anton prefera să se dea drept

secui decât să le spună că e de dincolo de Prut, fiindcă atunci lumea şi-ar fi proiectat asupra lui

scârba faţă de moldoveni şi el, automat, ar fi trebuit să devină un ţap ispăşitor al tuturor

moldovenilor de peste Prut”.

Romanul reprezintă lumea prin complexa grilă a alterităţii identitare: eu-celălalt-ceilalţi

vs ceilalţi/celălalt/eu. Basarabia ca şi România este privită din câteva perspective, care se rotesc

necontenit ca într-un caleidoscop. Braşoveanul Cătălin Bod o vede, bunăoară, astfel: „Moldova

e o ţară forte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, şi nu aş vrea să risc.

E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor…” Asta nu-i

încurcă deloc să declare că „este îndrăgostit” de Chişinău.

„Vlad de la piaţă”: tipologia basarabeanului descurcăreţ. Din mulţimea de figuranţi

care alcătuiesc fundalul romanului, se desprinde imaginea memorabilă a lui Vlad. Vlad-Vovcic,

 „negustor de maşini furate din Germania”. Spiritul machiavelic şi cameleonismul intrinsec al

acestui soi de basarabeni capătă dimensiuni groteşti prin comportamentul acestui personaj. La

Braşov vorbind o română impecabilă, pornit spre Chişinău, Vlad deja din mersul trenului saltă

într-o metamorfoză tipică generaţiei anilor '90. Din Vlad devine imediat Vovcic. Îşi schimbă

în primul rând limbajul. Nu că ar vorbi în grai neaoş moldovenesc, el vorbeşte o păsărească, un

amestec de grai moldovenesc şi rusisme, parțial naturalizate de legităţile lexicului românesc.

E firesc deci să nu mai răspundă la numele Vlad. Subit devine Vovcic („Menea Vovcic zavut,

moi drug, şi nu Vlad. […] Poati cî la Braşov şî eram Vlad, dar nu ş-aici?!”). Autorul reuşeşte

să creeze o tipologie umană cu minimum de recuzită naratorială. Impresionantă este scena din

vagonul restaurant, din care, după o bătaie bună, Anton deduce că „Vlad e un hoţ cu acte în

regulă şi că, probabil, poliţia e pe urmele sale şi de aia fuge la Chişinău şi nu că şi-ar fi vândut

maşina, deşi probabil că şi-a vândut şi maşina. Şi aşa, în timp ce după-amiezile bătea pragurile

organizaţiilor patriotice pentru a le se plânge cum mai sunt oprimaţi românii basarabeni de către

Obedienţa cea de toate zilele a esticului. Martin devine un bun prilej pentru autor de a

pune în evidenţă obedienţa unui popor estic, care jumătate de secol i-a aşteptat pe americani să-

l elibereze de comunişti. Obedienţa faţă de americani nu poate fi depăşită şi nu va fi depăşită

încă mult timp de-acu înainte. Interesul exacerbat al femeilor pentru Martin este argumentul

indubitabil al linguşelii cvasitotale. Emotive, sentimentale, instinctuale, în cele din urmă – ele nu

mai așteaptă să fie cucerite. I se dau, nu fără luptă pentru întâietate. Nu vom găsi un personaj în

roman care nu s-ar gudura în faţa lui Martin, iar gestul vorbeşte de la sine.

Chişinău: împreunarea estului cu vestul. Dacă spaţiul românesc este văzut cu ochiul

critic al naratorului şi al lui Anton, Chişinăul şi Basarabia sunt privite, dar neînțelese, prin optica

suprarealismului şi absurdului situaţiilor. Anton şi Martin află Chişinăul în plină campanie

electorală, iar cel mai patriot este Iurie Roșca, pe care Anton îl susţine „cu ambele mâini”…

Chişinăul trăieşte în plin teatru al absurdului. Suspiciunea, turnătoriile, urmărirea sunt în voia

lor: „În preajma Casei Presei, observă Anton, toată lumea se holba la toată lumea”. Obsesia

basarabeanului în acea perioadă era corectitudinii limbii. Confrații veniţi de peste Prut îi taxau

imediat pentru orice greşeală, indiferent de unde s-ar afla. Liviu Druguş, bunăoară, angajat la

Moldova Suverană, stabileşte cu de la sine putere cine are şi cine nu are dreptul să se numească

român. „Nu există patriot în Chişinău care să nu fie agramat”, zice el, de aceea e bine ca aceştia

să se mulțumească cu numele de moldoveni. „Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”,

se întreabă arogant ziaristul. Obsesia unităţii este atât de mare încât şi cea mai mică deviere de

accent sau intonaţie constituie argument pentru impunerea diferenţei. A unei diferenţe percepute

de lumea personajelor lui Dumitru Crudu ca fiind umilitoare.

Romanul unei istorii fără sfârșit. Naratorul din romanul Un american la Chişinău îşi

întrerupe brusc firul istoriei prin crearea unui suspans fără soluţie: dispare Martin. Nu e de găsit

nicăieri. Se poate că l-a răpit Vlad-Vovcic, fiindcă pusese ochiul pe el încă de la Braşov. Anton,

care prin rolul său de călăuză se face responsabil de soarta lui Martin, trebuie să se întoarcă în

România, de unde presupunem că va fi nevoit să revină pentru a-l găsi. Dumitru Crudu tranşează

istoria cu un satâr, lăsând subiectul într-o deschidere maximă să-i curgă către imaginaţia

cititorului toată limfa narativă... Şi asta din chiar punctul cel mai de vârf. Ne putem aştepta,

prin urmare, ca autorul să aplice alifiile necesare şi să purceadă la scrierea un alt roman, care

va relua probabil istoria „nedezlegată” a celor doi condrumeţi… Un nou roman, la nivel nou al

Referinţe şi note bibliografice:

1. Cernat Paul, Picaresc pe axa Braşov-Chişinău // România literară, nr. 30, 2013; http://

www.romlit.ro/picaresc_pe_axa_braov-chiinu

2. Ciobanu Mircea V., Falsul american al lui Dumitru Crudu, http://www.jc.md/ruperea-
randurilor-falsul-american-al-lui-dumitru-crudu/

3. Crudu Dumitru, Un american la Chişinău, Bucureşti: Casa de pariuri literare, 2013, 317p.

4. Stănilă Moni, Un american la Chişinău, http://tiuk.reea.net/index.php?

option=com_content&view=article&id=2693
Martin în ţara minunilor
By Dan-Liviu BOERIU on January 28, 2014 - 09:43
http://literaturadeazi.ro/sites/default/files/styles/medium/public/dlb.jpg
Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf
Martin în ţara minunilor
By Dan-Liviu BOERIU on January 28, 2014 - 09:43
http://literaturadeazi.ro/sites/default/files/styles/medium/public/dlb.jpg
Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf

Martin în ţara minunilor

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.
Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.
„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).
Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă;  Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.
Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.   
Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.

(Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, ed. Casa de pariuri literare, 2013).
- See more at: http://literaturadeazi.ro/content/martin-%C3%AEn-%C5%A3ara-minunilor#sthash.6A2mhcJ0.dpuf