Semn De Carte:
Un retractil de Gheorghe Grigurcu
|
Spre deosebire de poeţii
care mizează pe sentiment,
îl pun pe tavă
cu orice prilej spre a-l
servi triumfători clien-
ţilor, Dimitrie Crudu e
un retractil. Tonalitatea
sa reprezintă o dureroasă
reticenţă. Eul său e aidoma
unui melc care se trage în
cochilie.
Nu trebuie să ne înşele o anume degajare, poza, pe alocuri, a unei familiarităţi care, deşi uneori ne poartă gîndul către Esenin, mai mult ascunde decît înfăţişează: „Hai spune, motane Petrache, ceva/ Ce ţi-a rămas de la bunica Anica/ Nu te lua în unghii/ Moartea e un fleac, ca şi capita.// Iar dacă n-o ai/ Şi pentru ea începi să te rogi/ Spunemi în schimb ce-o să-mi dai,/ Ceo să-mi torci?” (Motanul Petrache). Dar poetul e departe de-a fi un anafectiv. Optînd pentru minimalism, se dovedeşte a fi doldora de emoţii comprimate în gesturile mărunte, în faptele anodine. Oarecum bacovian: „am vrut să mă scol şi să plec oriunde/ afară întuneric cădea/ stăteam pe treptele scunde/ alături apa se evapora// m-am întins să dorm deja se făcuse noapte/ apa fierbea lent şi neauzit mai departe” [Douăsprezece (minus unu) sonete]. Metafora capătă o strălucire aparte, a timidităţii şi a pudorii, stări ce se transmit cu fidelitate zvîcnirii lirice: „maria curăţa cartofi cu cuţitul de coajă/ între mine şi ea apăreau cartofii goi/ ca nişte umeri de imberbi/ în bătaia lunii suavă// în mîinile ei străluceau cartofii goi/ cojile cădeau ca hainele din cuier uzi/ ne aruncam în apele rîului/ maria îi curăţa şi ei erau goi şi rotunzi” (ibidem). Ca orice natură timidă, Dimitrie Crudu cultivă o aşteptare înfrigurată dar irezolvabilă, întrucît, devenind congruentă cu amintirea, închide un cerc vicios. E o amintire ce aspiră astfel la absolutul său. În consecinţă, în loc de-a aborda prezentul, autorul preferă a contempla fotografiile, într-o atmosferă a rememorărilor familiale. Nu însă pe coarda plentivă, ci prin asumarea concretului lor. Ca şi cum ar fotografia fotografiile (Eşarfe în cer). Defel fortuit percepe fantasmele cu aceeaşi părelnică impasibilitate de automat ce înregistrează (ibidem). Tot ca pe Esenin îl atrag animalele cu care îndeobşte fraternizează inadaptabilii (ibidem). Din sfială faţă de lume ca şi faţă de sine, Dimitrie Crudu recurge frecvent la notaţia succintă, telegrafică (ne vine în minte maniera ultimului Bacovia): „cu mîinile treceam prin parc/ dar tu/ nu mai veneai/ un geam puneam/ şi un geamăt se auzea/ din gard/ eu garda depăşeam/ şi ardeam de febră/ alţii beau bere/ spumoasă” (cu mîinile treceam). Însă din această rezervă statornic asumată nu întîrzie a ţîşni jeturile unei senzualităţi cu atît mai de efect cu cît evită spectaculosul, exhibiţionismul. Sunt circumscrise de habituala timiditate a bardului. Impetuoase şi totodată stîngace, experienţele lascive au rolul unui triumf al celui obişnuit deopotrivă a fi refuzat şi a refuza (Acum). Idilicul acesta aspru, strîmtorat de sine n-ar putea avea alt fond decît frustrarea. O sesizantă elegie a frustrării ia măsura morală a fiinţei auctoriale: „ai deschis oare şi tu vreodată uşa dimitrie şi ea/ de fapt să fie goală şi înăuntrul ei să nu fie nimeni(…) te-ai dezbrăcat oare şi tu de haine/ şi ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o/ femeie beată şi ţi-a fost ţie somn vreodată dimitrie/ te-ai întins oare şi tu în pat şi alături de tine să simţi că/ nu este nimeni că te prăbuşeşti într-un gol alb n-ai încercat/ oare şi tu atunci dimitrie să te apuci de nişte sîni/ moi ca de nişte scări de piatră dar să simţi că de fapt/ şi ele lipsesc” (dimitrie). Constatăm că în felul acesta poezia nu transgresează plastic-vizionar realul, ci, adiţionîndu-i fulguraţiile, îl îngînă. Se compune din transcrierea placidă a momentelor sale cu sunetul unui metronom [Douăsprezece (minus unu) sonete]. Introspectiv cît încape, autorul ajunge să iubească proza cum o paradoxală consolare. Risipind nălucirile vaporoase ale sentimentelor, ne oferă o idilă ultradomestică (poate se află aici şi sarcasmul celui confruntat cu sordidul traiului în comunism): „s-au întîlnit într-o bucătărie de vară comună/ ea spăla vasele şi îl privea/ încît dimitrie uitase/ pentru ce venise”. Toate acestea conturează figura unui marginal al vieţii, care, neajustat nici la cerinţele acesteia nici la cele ale sinelui, redevine adolescent. Un ins care încearcă acel spasm al intemporalităţii rezultat din neutralizarea reciprocă a năzuinţelor şi a regretelor. Timpul se opreşte în secvenţele împotmolirii în existenţial ale unui novice perpetuu. Dimitrie Crudu, Falsul Dimitrie, Ed. Cartier, 2014, 208 p |
