Un text de Jovi ENE

Recenzii despre filme si carti

Un american la Chișinău, de Dumitru Crudu

Articol publicat de Jovi pe 7 Noiembrie 2014

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu

Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2013
Romanul lui Dumitru Crudu mi-a adus ceva impresii amestecate. Pe de o parte, este un roman extrem de viu, foarte bine poziționat în realitate și cu personaje construite cu talent și reprezentând tiparele unor personalități ce populează România (și Moldova, dacă e să vorbim corect din punct de vedere politic). Pe de altă parte, cel puțin un personaj este neverosimil de naiv, cel puțin până la un anumit punct, lucru pe care, de altfel, l-am mărturisit autorului atunci când ne-am întâlnit la Festivalul Internațional de Literatură de la Iași. Pur și simplu, acel personaj mi s-a părut că nu poate exista, că este o metaforă produsă de către autor pentru a ne arunca din realitate, așa cum pare inspirat romanul, într-un fel de ficțiune dorită a fi impusă cititorului.
Suntem în fața unei aventuri, a unei road book, o călătorie aproape inițiatică (spre descoperirea țelului în viață, spre descoperirea fericirii, până la urmă) a unui moldovean, Anton, care speră să fie mai aproape de iubirea pe care și-o dorește nespus. De altfel, chiar dacă totul pare a se învârti în jurul Lorei, nicio femeie nu este neglijată, nu este uitată și nici părăsită, pentru că fiecare are o șansă în sufletul său. Dacă Lora s-ar fi dovedit mai devreme sau mai târziu doar o pierdere de vreme, el s-ar fi reorientat (și o face de câteva ori) spre prietenele ei sau spre frumoasele trecătoare din Brașov, Craiova sau Chișinău. Naivitatea însă ”îl răsplătește” la fiecare pas și nu mi-am dat seama dacă nu cumva ea este voluntară, pentru a aduce în prim plan duplicitatea femeilor din carte, impregnante de un materialism atroce: întotdeauna bărbatul care are bani sau influență este preferat.
Chiar dacă americanul este pe copertă, totuși personajul principal rămâne naivul Anton, ziaristul de succes, care poate găsi un subiect oriunde, cu atât mai mult prin peregrinările sale pe străzile Brașovului (de altfel, ca să facem o paralelă cu americanul, chiar dacă Chișinăul este pe copertă, totuși Brașovul este locul principal al desfășurării acțiunii). Cum poate avea însă succes în România sau la femeile noastre un american gras, dizgrațios (mi-am și imaginat personajul), cu un apetit masiv pentru bere și tutun? Și mai ales lipsit complet de încredere, are și de ce, pentru românașii noștri? Nici acum nu îmi dau seama sau nu vreau să realizez că banii îl aduc pe piedestal. Dar de ce a venit?

”Anton știa de la Cătă Bod, că Martin venise la Chișinău ca să descopere adevărata viață. Suna cam patetic sau poate că și tipa mai pusese ceva de la ea, dar americanul i-a asigurat pe toți cei care-l sorbeau din ochi că anume pentru asta a lăsat confortul american, pentru a descoperi adevărata viață.”

Dumitru Crudu la FILIT 2014

Americanul este însă doar o apariție exotică și atât, menită să lege personajele și să ne apropiem și mai mult de personalitatea acestora, pe de o parte, și de locurile și evenimentele în mijlocul cărora trăiesc ele. Dacă vorbim doar de a doua parte, observăm că Dumitru Crudu este un observator atent al orașelor în care a trăit: Brașovul, cu liniștea sa nocturnă, se transformă rapid în raiul petrecerilor îndată ce trecem de ușile caselor din Centrul Vechi; cu antagonisme pronunțate între clase și cu multe-multe lupte politice, purtate inclusiv prin intermediul ziarelor; cu mulți basarabeni veniți la studiu la Universitatea Transilvania, mulți dintre ei rămași și după facultate pentru a se amesteca într-un conglomerat aproape complet de etnii. Spre final, centrul acțiunii se duce spre Chișinău, pentru că Anton și Martin ajung acolo pentru ca cel din urmă să cunoască și un alt fel de lume: un oraș frumos și spectaculos atât prin încremenirea sa în timp, cât și paradoxul vieții zi-noapte, care merge de la siguranță până la frica de a ieși pe stradă noaptea, determinată de atacurile dese, unele dintre ele venind din partea… brașovenilor. Desigur, romancierul intervine pentru a ne dezvălui propriile observații cu privirea la acea lume, pe care personal doar mi-o imaginez:

„După ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chișinău a fost doar la nivelul ambalajului. Încolo, toate au rămas la fel: aceleași clădiri, dar mai ales aceleași monumente: monumentul soldaților sovietici eliberatori, monumentul comsomoliștilor, monumentul lui Grigorii Ivanovici Kotovski pe cal și cu sabia la șold, monumentul lui Serghei Lazo. Singura deosebire e că piața unde se înalță monumentul lui Lazo nu se mai cheamă Serghei Lazo, ci Decebal, iar cea pe care țâșnește ca o apă împietrită monumentul soldaților sovietici eliberatori nu se mai cheamă Piața Soldaților Sovietici Eliberatori, ci Piața Națiunilor Unite. Doar denumirea e alta, dar, în esență, toate au rămas la fel. E destul să zgârii un pic pojghița subțire ca să dai de aceeași apă bâhlită de pe vremuri.”

Revin la naivitate, pentru că omul acesta, Anton, este, cel puțin în privința relațiilor cu femeile, de o naivitate enormă. Asta deși este sfătuit de multe ori de către prieteni să renunțe la Lora, fie ei prieteni adevărați, fie ei doar admiratori, la rândul lor, ai acesteia și ei doresc să scape de un concurent. Cu atât mai mult că femeile din jur sunt atrase de alura lui de scriitor în devenire (pentru că nu poate fi numit complet) și ar putea profita de această conjunctură. Nu, el este în continuare îndrăgostit de orice femeie din jur, ba chiar și de Lora după ce aceasta a fost mutilată de un alt îndrăgostit de ea. Să luăm două exemple ale acestor sfaturi, pe care el nu le-ar urma nici dacă ar fi fost torturat:

”O femeie așa de frumoasă ca ea nu poate să aibă un singur iubit și să nu fie curvă. Anton, uit-o cât mai repede că ea nu o să fie niciodată iubita unui poet sărac și a unui ziarist de scandal. Uit-o, Anton, pe femeia asta, care nu se iubește decât pe sine.”
”-Lora e pur și simplu o curvă, asta nu vrei să auzi tu. Tu ar trebui să-i mulțumești lui Pleșea că târfa aia i-a bătut lui în ușă și nu ție, nu să disperi. Dar tu chiar crezi că ea acum e la bunica ei la țară?
-Da’ unde ar mai putea fi?
-Oriunde.
-Adică?
-Poate e la Cătă.
-Ei, asta nu o mai cred.
-Atunci la Matei Rusu.
-Nici pe asta n-o cred.
-Pentru că ești tare naiv.”

Dumitru Crudu face o radiografie realistă (și crudă, ca să fac o glumă cu numele autorului) a vieții postdecembriste, plină de ipocrizie și de lipsă de substanță, astfel încât tarele societății în ansamblu, ale politicii în special se reflectă în viața tuturor personajelor: ele sunt lovite nu numai de naivitate sau de prostie, ci și de amestecul voluntar al politicului, ale jurnalismului prost executat, al lipsei de viziune în viața unor oameni care au cu totul alte scopuri în viață (cum ar fi publicarea unei cărți, pentru care trebuie ori să ai noroc, ori să te proslăvești în fața unui magnat financiar, de multe ori în ființa unui politician). Rezultă un roman viu, care ne arată o Românie foarte actuală, dar până la urmă optimistă (după atâta naivitate, prostie, abundență de zgomote, mai ales psihice), neașteptat de optimistă. Omul ăla reușise se scape de responsabilitățile, de multe ori abuzive, ale societății.

Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare/Elefant.ro/E-book.

Text preluat de pe http://filme-carti.ro

AgentiadeCarte Ro

6 ore ·

un text semnat de Felix Nicolau, despre volumul ”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu

Încă Tolstoi avertiza că femeile ne fac arşice - Agentia de carte

Egal cu el însuşi în energie şi posibilităţi, Dumitru Crudu îşi dezvoltă proiectul romanesc, sau cel puţin prozastic, în ritm neînduplecat. Tipologia personajelor şi stilul rămân cam aceleaşi: personajele sunt bufone şi imprevizibile, iar frazarea este sacadată, cu formulări sclipitoare printre mult…

agentiadecarte.ro

http://anamanescu.ro/un-american-la-chisinau-dumitru-crudu/

• Ana Mănescu

  
  Scriitoare, jurnalist și promoter cultural, editor și proofreader
  

Un american la Chișinău de Dumitru Crudu

October 24, 2014Books in bed

Titlu: Un american la Chișinău
Autor: Dumitru Crudu
Editură: Casa de pariuri literare
An: 2013
Pagini: 316
Comandă: elefant

[...] nu vreau să construiesc castele pe o plajă de nisip [...]

În Moldova, toți îl luau drept român și se uitau chiorâș la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist și om al rușilor și iar îl priveau galben. Prin fraza aceasta poate fi descris perfect Anton Șleahtițchi, personajul principal din cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chișinău (Casa de Pariuri Literare, 2013). Un Anton din Basarabia, rușinat de sorgintea sa, care le spune tuturor că este din Târgu Secuiesc și își aruncă chiar pașaportul pe fereastră. Un Anton stabilit în Brașov, unde este cel mai bun ziarist de la Monitorul, în ciuda faptului că – ori tocmai deoarece – niciuna dintre poveștile sale nu este corect documentată, ci înflorită cu detalii imaginare, care îi iscă deseori probleme. Un Anton poet, înconjurat de alți poeți ce-i sunt când dușmani, când amici, tranzițiile fiind mereu bruște, impulsive – Sandu Pleșea, bunul său prieten, ajunge să-i spargă sticle de ușa casei din cauza Lorei, urmând ca după o cronică bună în ziar să îl primească iar cu brațele deschise. Un Anton gelos care încearcă să se răzbune pe americanul Martin pentru că l-a lăsat în câmp, i-a furat femeile, e bogat, liber, impunător și e tratat cu respect. Un Anton care crede că le iubește când pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Brașov și cea mai dorită chiar și după o întâmplare nefericită, când pe Olga, care își dorește să îi dea o șansă, dar pe care o pierde în repetate rânduri, chiar și după ce trăiește Disperarea de-a fi înțeles prea târziu care era, de fapt, femeia pe care o căutase mereu. Până și pentru Irina, prietena lor educată și timidă, are o obsesie episodică, în drum spre Chișinău, fiind realmente dezamăgit când o vede în brațele altuia și simțindu-se trădat, de parcă ar fi fost de datoria ei să îl aștepte. Pentru că Anton mi se pare condus mai degrabă de orgoliu și obsesii decât de sentimentele nobile pe care crede că le trăiește. Într-un singur moment l-am simțit cu adevărat sincer și vulnerabil, când Cătă se întreabă despre unul dintre personaje:

Oare ce poezie scrie? […]
— Tu cum te-ai simți dacă cineva te-ar ruga să-i povestești cum e Cristina în pat?
— Comparația nu e prea reușită.
— Așa crezi tu, pentru că nu ești poet.

Continuarea pe SemneBune.

Tânărul furios Dumitru Crudu

text preluat de pe http://blogdoman.blogspot.com/2014/10/tanarul-furios-dumitru-crudu.html
 *ziar de autor | dumitru augustin doman

vineri, 24 octombrie 2014

Tânărul furios Dumitru Crudu

dumitru augustin doman
 

      Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv fermecător. A studiat Literele la Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă, iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat, mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric. L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc. Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci la Falsul Dimitrie (titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini”.

       M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie, proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra. A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia. E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România, Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria, iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica Moldova.

       Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului după Măcel în Georgia (Polirom, 2011) şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă, scrisoare de la Liviu Antonesei. Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie. Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de „basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000, rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

      Romanul este unul scris alert, cu întâmplări venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor ’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar, cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50. Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit iniţial la Braşov, apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron braşovean, la Chişinău – „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel blând.

      De vreo două decenii, între generaţiile de români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al. Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele empatice sau nu ale autorului.

       Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă (verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n. DAD) ochii…” etc.

      Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi banii la Chişinău, Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina, care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte, deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o ghioagă peste degete…”

      Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi în anii 2000.

(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).

Dumitru Crudu // Căţeaua care a început să dea lapte... de capră | Deschide.md

Dumitru Crudu // Căţeaua care a început să dea lapte... de capră | Deschide.md

• Acasă
• Revista
• Redacţia
• Contact
• Arhiva
• Ultimul număr

LECTURI PARALELE

Felix Nicolau

Tot cumanii, săracii...*

Egal cu el însuşi în energie şi posibilităţi, Dumitru Crudu îşi dezvoltă proiectul romanesc, sau cel puţin prozastic, în ritm neînduplecat. Tipologia personajelor şi stilul rămân cam aceleaşi: personajele sunt bufone şi imprevizibile, iar frazarea este sacadată, cu formulări sclipitoare printre multe rânduri ce trag grăbit la jugul mesajului. Viziunea de ansamblu este ironic-critică, chiar băşcălioasă pe alocuri. Măcel în Georgia , de pildă, trăda în subsidiar furie. Oameni din Chişinău friza uneori absurdul, redat prin descrieri relevante . Un american la Chişinău (Casa de Pariuri Literare) este mai roman decât toate celelalte întrucât autorul îşi controlează patimile mai bine şi sporeşte obiectivitatea prin focalizare asupra zonelor geografice şi umane bine cunoscute. Ciudat este că măiestria crudiană dă bairamul de majorat într-o carte mai puţin apetisantă pentru public, dat fiind că scriitorii şi evenimentele la care ei se înghesuie constituie un sâmbure solid al cărţii. Noroc că s-au mai văzut fructe cu mai mulţi sâmburi... De altfel, întotdeauna proza lui Crudu a avut naratori cu existenţă scriitoricească, însă acum ei s-au înmulţit.
Picaresc şi perspectivism
Naturaleţea şi verosimilul niciodată nu au fost prea atractive pentru autor. Arta lui este una întemeiată pe exagerare şi grotesc. Până şi rarele duioşii nu sunt fireşti, ci telenovelistice. Căci, consideră prozatorul, astea nu sunt vremuri de politeţe şi invitaţie, ci de ghiont şi rafală. Ilf şi Petrov sunt învârtoşaţi cu mult piper şi cui îi place îi place, cui nu-i place apoi chiar nu-i place. Cum remarcă Liviu Antonesei în Scrisoare căre Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton : cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă : „Întâmplări? Da, cu duiumul, ca să spun aşa, aventuri erotice, băute homerice, bătăi sosite pe neaşteptate care se succed unele altora într-o succesiune picarescă. Ba chiar rocambulescă”.
Ne dăm seama de natura oximoronică a scrierii chiar din titlul. Dacă Un american la Paris (1956) îl plasa pe dansantul Gene Kelly în metropla tradiţională a imigraţiei americane, Chişinăul nu poate fi decât un loc în care americanii s-ar simţi ca nucile în pereţi. Un rus la Chişinău ar fi sunat mai omogen.
Crudu, însă, nu ţinteşte spre omogenizare. Iată prima frază din roman: „Când Anton intră în Barul ziariştilor , Lora se întinse peste masă şi o pupă pe Olga pe gură, stârnind rumoare în jur”. Efectul nu ar fi bombastic dacă nu s-ar isca rumoarea cu pricina. Protagoniştii comit chestii ţicnite într-un perimetru conformist şi extins. Intenţia este avangardistă. Motivaţia introducerii atâtor literaţi ca personaje este oferită chiar de către o studentă-personaj, uşuratica Lora: „mie nu-mi place poezia, dar îmi plac foarte tare poeţii, pentru că poeţii sunt nişte personaje tare nostime”. Bun, deci o categorie de cititori potenţiali ai romanului ar fi focoasele studente. De altfel, ele mereu au animat prozele lui Crudu, năucindu-i pe bărbaţi şi băieţaşi: „Erau genul de tipe după care îi curgea saliva, dar nu i se ridica nasul să le acosteze”. Formulările basarabene nu fac decât să diminueze erotismul în favoarea zâmbetului.
Altă temă capitală este beţia. De exemplu, când protagonistul Anton trage la măsea „mai că devenea alt om. Începea să-şi dea foc la pantofi şi să vorbească mult. Sau îşi zbârnâia amicii”. Hazliile moldovenisme mai atenuează efectele caniculare ale unei intrigi teribiliste, derulată cronologic şi fără experiment. Impresia generală este de 2D, de benzi desenate. Chiar şi Anton remarcă artificialitatea cu care vorbesc fetele, „ca într-o proză de Mihail Celerianu”. Asta în ciuda faptului că ele sunt anti-versuri dar, probabil, pro-Versace. Aşadar, săgeţile ironiei sunt îndreptate atât către poftele anti-intelectuale ale literaţilor, dar şi către anti-intelectualismul oamenilor obişnuiţi, ba chiar şi al studenţilor.
La Crudu ecuaţia e destul de simplă, dar încă haioasă: femeile frumoase sunt inculte, profitoare, paraşute şi manipulatoare, în timp ce intelectualii, deşi ştiu câte parale fac ele, sunt atraşi ca fluturii de bec. Hormonii bat inteligenţa. Ajunge ca Lora să-l atingă în treacăt pe Anton „cu ţâţele ei zgomotoase”, că acesta e la picioarele ei.
Şi totuşi, frumuseţile din acest roman nu sunt chiar pe dinafară. Bunăoară, „Corinei însă îi plăcea şi mai mult Crăciun, pe când Irinei îi plăcea Cistelecan şi Muşina. Fundul ei moale îi strivea mâna cu care Anton îşi scria poemele şi articolele la Monitorul , dar îi trimitea şi un mesaj foarte clar, făcându-l să se gândească cu optimism la viitor”. Crudu înţelege bie că invocarea numelor de literaţi produce efect nul la cititorii actuali, de aceasta şi repetiţia ironică „îi strivea mâna”, cu scopul de a dezvrăji fandoselile scriitoriceşti. Aş observa că literatura română este înţesată de ipochimeni capabili de nomenclaturi şi montaje conceptuale, dar vidanjaţi de idei şi, adesea, de talent. Probabil acestea sunt calităţile răspândite pe mapamond, căci încă în 1964 protagonistul lui Christopher Isherwood din A Single Man , universitar fiind, îşi declara plictiseala privitor la cărţile din Top 100.
Plăceri nu prea kurde
Crudu trăieşte cu intensitate două mari plăceri: una este reproducerea manierelor şi maniilor literaţilor faimoşi, a doua fiind capacitatea de iluzionare a bărbatului cinstit şi iubitor cu privire la inocenţa iubitei sale. Aşa, de pildă, vedem strechea sexuală a lui Dan Silviu-Boerescu, excitaţia teoretizantă a lui Marin Mincu („Toate cele trei poetese sunt autentice. Au textuat excelent starea de disperare feminină, fiecare în felul ei, dar gradul zero al limbajului l-a atins domnişoara Lora”). Premierea celor trei graţii este întemeiată exclusiv pe criterii fustangeşti. După premiere, Anton execută şi el sex prima oară în 4 ani şi o scoate pe Lora într-un bar, unde drăguţa suceşte minţile tuturor chefliilor. Poetul se autodepăşeşte: „Atunci, Anton sări la gâtul tipului ăla ţigănuş şi i-o smulse pe Lora din braţe şi o trase după el pe scări, nu înainte, însă, de a-şi sparge o sticlă de votcă în cap şi de-a răcni în rusă că aşa va proceda cu toţi cei care vor mişca în front şi simulă că are un pistol în buzunar şi toţi tipii ăia s-au vălurit înapoi ca o armonică”. Lorei i se pare mult mai poetic momentul acesta decât festivalul de poezie în sine, şi o înţeleg perfect: „De bine ce au trântit portierele, că indivizii au început să bată cu bâtele în geamuri şi au spart fereastra din dreapta Lorei, năclăind-o de sânge [...] Lora plescăia încântată din buze, fiindcă aşa ceva mai trăise doar în faţa teveului”. Nu atât situaţiile sunt comice, cât reacţiile nepotrivite ale personajelor, care par să evolueze într-un film paralel.
Cititorul are avantajul vederii panoramice, drept care nu ar putea să-şi protejeze naivitatea nici dacă ar vrea. Iată, Lora îl convinge pe Anton să-i scrie lucrarea de licenţă după ce îi povesteşte ce cumplit o bate taică-său. Ceea ce nu o împiedică mai apoi să-i facă crize de nervi şi să dispară cu alţi bărbaţi. În consecinţă, lui Anton nu-i rămâne plăcere mai utilă decât haleala: „de la o vreme încoace, a început să se simtă tot mai mult şi mai mult ca un personaj din Pizdeţ -ul lui Alexandru Vakulovski, care se ghiftuie nonstop”.
Integrabilă la prima plăcere este vizita la Călin Vlasie, patronul Editurii „Paralela 45”, cu scopul de a obţine publicarea unui volum de versuri. Fostul miner şi băiet sărac este acum vânător şi proprietar de vilă cu grădină şi hamac, dovadă că traiul din cultură se merită. Editorul nu arată interes pentru manuscris, dar îl îmbie pe Anton să servească tarte cu icre roşii şi negre, după care dispare în grădină. În locul lui apare un ogar care se enervează când musafirul încearcă să deguste tartinele, dar se calmează subit când acesta îşi boldeşte ochii la diplomele împrăştiate pe pereţi.
Deteritorializări
Cu alte cuvinte, romancierul asamblează situaţii de un comic excelent, fără ca modul de exprimare să fie mereu la acelaşi nivel. Există unele fraze de o imagistică minunată, totuşi: „În faţa lor, un tip cu ceafa groasă îşi poza iubita, cu lăptăria goală, printre beţele de floarea-soarelui”. Scăderile mai rezultă şi din talmeş-balmeş-ul acţiunii, dar sunt recuperate de propoziţii de genul: „Şoacăţul însă îşi bulbucă ochii la ea”. Un punct forte este folosirea cu rost a interstiţiilor ruseşti, nu ca la alţi autori basarabeni. Şi Mihail Vakulovski reuşise performaţa aceasta în Tovarăşi de cameră . Crudu se ambiţionează să creioneze situaţia şi daraverile basarabenilor răspândiţi prin lume. Critica ideologiilor şi a mentalitaţilor naţionaliste + şoviniste este înfăptuită prin reflectare, nu prin discursuri greţoase: „Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste tot drept secui”. Astfel, litratura primeşte o miză suplimentară, dincolo de cea pur estetică; iar situaţia devine mai fericită aşa.

* Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, Casa de Pariuri Literare, 2013
 

Jovi Ene

5 octombrie la 19:47 ·

Autografele FILIT și povestea lor (III)
Dumitru Crudu. A fost senzațional pe scenă, în ciuda timidității sale. Dacă tot nu s-a mutat în Uzbekistan, am stat de vorbă cu el la finalul evenimentului la care am participat. Mi-a plăcut ”Un american la Chișinău” și am discutat despre americani, Brașov și plăcerea de a participa la un astfel de festival.
Din nou, mulțumesc!

Nu-mi mai placeNu-mi mai place · · Distribuie

• Ţie, lui Alexandru Vakulovski, lui Bogdan Suceava, lui Ciprian Macesaru şi altor 6 vă place asta.
• 

  Scrie un comentariu...