joi, 17 aprilie 2014
sâmbătă, 5 aprilie 2014
Anton cel Norocos
Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Aristotel argumentează, în Poetica sa, că
originea comediei stă în descrierea unor
defecte ce nu reuşesc să stîrnească nici
compasiune, nici durere, cele două fiind incompatibile
cu acel fior din care se naşte rîsul. Lucru
nu foarte valabil, spune James Wood în cartea
lui despre literatura comică a secolului al XX-lea
(The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel),
în cazul prozei moderne, care se aşază cu totul
sub umbrela tragicomediei. Sau a satirei apocaliptice,
aş adăuga, aducîndu-l pe Northrop
Frye în discuţie. Comedia modernă se dezvoltă
în paralel cu evoluţia concepţiei noastre despre
personaj, a cărui lume interioară este atît de
vastă, încît devine insondabilă. Tot aşa, comicul
apare tocmai din conflictul dintre acea nemărginire
a interiorităţii şi acţiunile limitate,
iresponsabile ale personajelor. Personajul este
unul necreditabil, naratorul este necreditabil,
autorul în sine nu mai primeşte încrederea
noastră. Unde ne punem noi voturile, domnilor/
doamnelor? În ce urnă? Păi, în singura care
ne poate oferi certitudinea necesară progresului
cotidian, adică în cea a lumii care funcţionează
pe baza unor reguli puse în aplicare de
mii de ani şi în principiul ordonator al bunului-
simţ.
Comedia modernă plasează faţă în faţă lumea
mecanică şi actele iresponsabile ale personajelor
sale. Nu am înţeles niciodată de unde
vine lipsa de apetit a literaturii noastre pentru
comedia de calitate. Autorii noştri de literatură
umoristică bună se numără pe degetele de la o
mînă. Cît despre literatura scrisă din 2000 încoace,
predomină umorul involuntar.
În această cheie a comicului trebuie citit romanul
lui Dumitru Crudu, pe care-l aşez în familia
eterogenă, însă bine reprezentată a tragicomicilor
lucizi. Şi, de ce să nu recunosc, mi-a
adus atîta plăcere acest roman, cum n-am mai
simţit de la prima lectură a lui Jim cel norocos
sau a romanelor lui Woodehouse. În orice caz,
e mai bun decît tot ce scrie Tom Sharpe.
Meet Anton Şleahtiţchi: poet basarabean
pripăşit prin Braşovul unde a făcut Facultatea
de Litere, jurnalist feroce al Monitorului de
Braşov, etern îndrăgostit, suferind de ejaculare
precoce şi mai tot timpul beat. Din chiar primele
secvenţe ale romanului, o cunoaşte pe
Lora, cea mai frumoasă fată din oraş, curva fatală,
care, după cîteva beri, îl însoţeşte la
Craiova, unde poetul e invitat la un festival de
literatură. De aici, proza e ca un bulgăre care o
ia la vale şi se transformă în ditamai avalanşa,
o caracteristică principală a romanului umoristic.
Exagerarea îşi are funcţia ei esenţială în genul
acesta de proză din simplul motiv că cititorul
nu trebuie lăsat să respire, nu trebuie lăsat
să se reîncadreze în coordonatele bunuluisimţ.
O altă trăsătură a romanului comic este
fundamentala sa intertextualitate, care trebuie
citită aici nu neapărat ca trimitere la alte texte,
ci ca punere în discuţie a relaţiei realitate-text.Don Quijote este opera tutelară aici. Convenţia
literară este atît de puternică tocmai pentru a
sluji neverosimilul şi pentru a oferi un podium
sub picioarele naratorului necreditabil, care încearcă
(altă sursă a umorului) să credibilizeze
personajele şi acţiunea.
Din Craiova, unde Lora şi prietenele ei, care
nu mai scriseseră în viaţa lor o poezie, devin
remarcatele festivalului (romanul lui Crudu îşi
atinge climaxul satiric pe două filoane: atunci
cînd atacă lumea literară şi penibilul inerent celor
ce-o populează şi atunci cînd dă tîrcoale relaţiei
bărbat-femeie, de un caricatural savuros),
poetul îşi duce prietena în Piteşti, unde un deosebit
de amuzant episod îi are în prim-plan pe
Călin Vlasie, editorul, împreună cu dobermanul
său, cameo pe care l-am gustat, sincer să fiu,
cu delicii. De altfel, la capitolul cameo, cartea stă
bine: de la întreaga Şcoală de la Braşov şi pînă
la numele Iuliei Popovici ca autoare a unei raderi,
Dumitru Crudu ţine să-şi presare romanul
cu asemenea ocurenţe pseudoliterare.
Nu am de gînd să povestesc romanul, pentru
că, aşa cum spun minţile luminate, nu poţi
explica prea bine comicul. Nu sînt de acord, dar
nici n-aş vrea să le răpesc altora bucuria de a
intra în lumea lui Anton Şleahtiţchi Esq. Aş
adăuga însă apariţia americanului, un trickster
extrem de potent, care străbate ţara în lung şi-n
lat, pe urmele lui Anton, pentru a ajunge, în final,
la Chişinău, unde devine centrul atenţiei
mass-mediei. Anton mai are, între timp, două
poveşti de dragoste, una reală, altă imaginară,
idealizată, ajunge să doarmă prin parcuri, cunoaşte
gloria jurnalistică, dar şi decăderea celui
împotriva cărora se coalizează mediocrii, e
bătut bine, în repetate rînduri, de români, de
basarabeni, ajunge dezbrăcat şi plin de noroi în
satul natal, vinde vaca familiei, mituieşte vameşii
pentru a se întoarce la Braşov etc. Am
avut în minte două cărţi cînd am citit romanul
lui Dumitru Crudu: unul a fost Jim cel norocos,
bineînţeles, dar comparaţia se susţine pînă
într-un punct, adică doar la nivel de personaj
căruia i se întîmplă toate relele din lume – la
Kingsley Amis, intensitatea comicului creşte de
la o pagină la alta, pînă la a culmina cu celebra
conferinţă ţinută în stare de ebrietate în faţa întregii
facultăţi. La Dumitru Crudu, şi aici intervine
comparaţia cu Moscova-Petuşki, intensitatea
e aceeaşi de la prima la ultima pagină – romanul
îşi căpătă farmecul din aspectul sinuos
al traseului şi din aventurile picarului său,
Anton. Încă un personaj de care mi-a amintit
Anton Şleahtiţchi este doctorul Merivel, dinRestauraţia lui Rose Tremain.
O altă sursă a comicului e limbajul, bineînţeles,
pentru că atît naratorul, cît şi personajele
sale îmbină rusismele cu moldovenismele,
cu româna literară, de aici ieşind un haloimăs
extrem de amuzant. Limbajul e foarte important
pentru că reflectă epidermic structura cărţii,
acel drum care coteşte înnebunitor cînd la
stînga, cînd la dreapta. Limbajul va reproduce
zbaterile naraţiunii tocmai prin schimbarea
registrelor sale, de multe ori în aceeaşi frază.
La fel, personajele cameleonice, personajele
descrise printr-o unică trăsătură (un coleg de
redacţie care nu poate face altceva decît să mimeze
vorbirea basa cînd îl vede pe Anton, pe
care îl acuză că ar fi agent KGB), personajele
mefistofelice, cele construite din capul locului
ca piloni de rezistenţă ai umorului (cei doi
cerşetori, unul semănînd perfect cu Emil
Constantinescu, celălalt cu Ion Iliescu, care se
nutresc din simpatia publicului pentru preşedinţii
respectivi) etc.: rolul lor e de a crea jaloane
printre care picarul Anton să îşi realizeze
slalomul existenţei.
Am şi o observaţie mai puţin plăcută: neglijenţa
de ordin stilistic. Timpuri verbale amestecate
adesea, cu totul şi cu totul aiurea, agramatisme,
sintagme folosite impropriu, virgule
puse după ureche, foarte, foarte multe greşeli
de tastare. Cartea pare scrisă cu o noapte înainte de publicare, lucru care mă uimeşte la un
autor cu experienţa lui Dumitru Crudu. Lectura
romanului necesită un exerciţiu de moşire a formei
din blocul de erori. Însă – de ce nu? – cu
atît mai amuzant/uimitor e că literatura îşi păstrează
farmecul.
Un american la Chişinău
Prefaţă de Liviu Antonesei
Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013, 320 p.
vineri, 28 martie 2014
Americanul la nevoie se cunoaşte
Articol aparut pe 27:03:2014, in sectiunea Cultura literară .in revista CULTURA
Autor: GEORGE NEAGOE
Cuvinte cheie: Dumitru Crudu, Un american la Chisinau
Dumitru Crudu, Un american la Chişinãu, prefaţã de Liviu Antonesei, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2013Literatura a funcţionat dintotdeauna livresc. Aşa au stat lucrurile şi până la instituţionalizarea alfabetelor. Puţini scriitori de limbă română au priceput mecanismul. Pentru mine, acesta reprezintă principalul criteriu de valorizare a operei. Aici fac diferenţa între text şi literatură, între scriere şi artă literară. Intertextul defineşte tradiţia, în sens eliotian şi călinescian, la fel anxietatea influenţei, conceptul lui Harold Bloom.
Romanul lui Dumitru Crudu Un american la Chişinău e pe potriva gustului meu. Iar gustul meu acceptă ficţiunea în cadrele iluziei realiste. Iluzia realistă se numeşte autenticitatea livrescului: aventură, glorie, avere, iubire absolută, răsturnări de situaţie. Pe toate le întâlnim în cărţi. Ele însumează dorinţele întreţinute de creierul reptilian. Se dospesc iute. Au persistenţă. Se reduc la formula „viaţa mea e un roman“. Dar nu fiindcă avem senzaţia că întâmplările şi personajele sunt singulare. Ci pentru că ne trimit către literatura citită sau povestită de alţii.
ExperienŢã şi lecturã
Dumitru Crudu urmãreşte, cu sarcasm şi tandreŢe, majoritatea cusãturilor din pânza prozei virtuoase: manuscrisul gãsit, raportul dintre istoria majorã şi cea minorã, valoarea de piaŢã a literaturii (neavând niciun cost, ea devine nepreŢuitã), condiŢia intelectualului, ciocnirea dintre mentalitãŢi. Firul care uneşte clişeele respective este naivul şarlatan. Aşa se naşte Anton ŞleahtiŢchi – trisckster, majordom, frate-de-cruce, încurcã-lume şi Pink Panther. Originar din R. S. Moldoveneascã, protagonistul, rãu-platnic, ziarist feroce la Monitorul de Braşov, absolvent de filologie şi poet cu oarecare faimã (autor al culegerii Falsul Anton, i. e. Falsul Dimitrie, 1994), trece, în anul 1999, prin situaŢii imprevizibile, influenŢate de alinierea planetelor. Eclipsa de soare de atunci are efecte bizare asupra lui. El va strãluci în hainele nãtãrului. Pânã la sfârşitul romanului, nimeni nu observã amãnuntul cã jurnalistul însceneazã spectacolul puterii şi al servituŢii.
Prozatorul crede în arta scrisului. Un prim plus. Mai mult: arta scrisului constã în lipsa ostentaŢiei. AcŢiunea decurge fluid, dispensându-se de cauze profunde şi/ sau forŢate. Tehnica din spate este stabilã. Nu şi rigidã. Un al doilea plus. Ageamiu în plan social, Anton rãmâne expert din punct de vedere literar. În aceastã disproporŢie aflãm o disputã veche şi nerezolvatã. Ce primeazã: şcoala vieŢii sau învãŢãtura? BãrbãŢia sau pregãtirea intelectualã? În ochii femeilor, Anton este impotent. Pentru prieteni, un fraier. Indiferent la critici, bãiatul cuminte trãieşte ca sã-i mulŢumeascã pe cârcotaşi. Se îndrãgosteşte irevocabil de Lora, cea mai cea şi cea mai hãis femeie din Braşov, care îl batjocoreşte cu lascivitate. Acceptã sã-l conducã pe American (cu majusculã, asemenea Naratorului din Craii de Curtea-Veche sau a Autorului din Patul lui Procust) la Chişinãu, deşi „extraneul“ – cum îl numeşte povestitorul – le cucereşte succesiv pe Lora şi pe Olga, pasiunea de rezervã a poetului. LecŢia: paşaportul Americanului e mai viril decât paşaportul de român. Îl aciueazã în garsoniera închiriatã pe Vlad, pretins militant unionist basarabean, dovedit apoi a fi Vovcic, un racket necruŢãtor, presupus rãpitor sau asasin al Americanului sosit în capitala Republicii Moldova. Îngrijindu-se de imaginea sa de pãmpãlãu cu patalama – la propriu şi la figurat – Anton atrage simpatia, prin refuzul principial de a se asocia tipologiei macho. Un al treilea plus.
Pozând în omul bun şi amabil, tânãrul scriitor se strãduieşte sã ajute, când i se cere. Însã nu izbuteşte sã-şi împlineascã îndatoririle. Interpretându-l pe valet, se erijeazã în stãpânul care nu cere tribut. Miza şi devotamentul sãu par complete. Neposedând nimic (deoarece nu are instinctul proprietãŢii), aruncã totul în joc. Romanul în sine ajunge adevãrata mizã. El se sfârşeşte cu ieşirea din iluzia întreŢinutã. Plecat la Chişinãu, sã cerceteze ce s-a petrecut cu Americanul, Anton dezvãluie cum niciun stimulent financiar nu satisface necesitãŢile artistice. Astfel, personajul încheie simetric volumul, respectând „Nota autorului“, unde Dumitru Crudu susŢine cã prima versiune a romanului i-a fost sechestratã în contul unei datorii: „Dupã ce trenul se puse în mişcare, şi-a scos din buzunar şumuiugul de bani pe care i-l dãduse Cãtã, şi zbang, l-a aruncat pe fereastra larg deschisã. Şi, în timp ce bancnotele alea verzi dansau sarabanda în hãul nopŢii, trenul, brusc, o cârni la stânga, lãsând Braşovul departe în urmã“ (p. 316).
Miza pe artã
Minor şi major sunt termenii relativi ai romanului. Şi ei apar în machetã când unul dintre personaje trebuie sã ajungã la o vespasianã. Mutatis mutandis, cuvântul capãtã aceleaşi rezonanŢe ca „Academia“ pentru Gore Pirgu. Îi mulŢumim împãratului roman Vespasian pentru faptul cã a introdus toaletele publice şi taxa pe folosirea lor. Însã tot lui i se datoreazã construirea Colosseumului, încheiatã, ce-i drept, de fiul sãu, DomiŢian. Centrul şi periferia constituie doar nişte preconcepŢii. Americanul, românii şi basarabenii aruncã verdicte rasiale, fãrã sã Ţinã cont de corectitudinea politicã. Lupta pentru supravieŢuire eliminã orice percepŢie raŢionalã. În jungla umanã, strãinul – indiferent de provenienŢã – aduce dezechilibre. Nu teama visceralã, ci repulsia este reacŢia fireascã. DiferenŢele de limbã genereazã, în ambele tabere, bãnuiala cã interlocutorul încearcã sã recurgã la înşelãtorie. ApariŢia outsiderului, chiar din State, stârneşte simpatie când personajul poate fi purtat ca ursul prin sat.
Printre atâtea conflicte, Anton îşi pãstreazã degajarea şi bãşcãlia autoironicã, demonstrând cã ştie sã se facã de râs fãrã sã cerşeascã empatie. Un al patrulea plus: „Tipul intrã la budã cu rucsacul sãu voluminos în spate. Auzindu-l cum se pişã, Anton trase o linie cã nu e nicio deosebire melodicã între susurul urinei unui american şi murmurul pişatului unui român. Ce mai, cu toŢii se pişã la fel. Totuşi, se pare cã americanii un pic mai mult. Un pic mai mult decât românii. Şi nu pe ei, se mai gândi Anton şi o convinsese pe Lora sã se întoarcã în compartiment ca sã nu dea americanul peste ei“ (p. 32). Întâmplarea cu Americanul se transformã într-o întâmpinare a Craiului, pentru cã, deşi nu existã deosebiri fiziologice, respectul cuvenit unei Ţãri superioare atrage şi delimitarea clarã între ştiinŢific şi popular. Din ruşine prefãcutã, naratorul, care îl însoŢeşte pe Anton în cele mai neprevãzute şi insalubre momente, nu pomeneşte nimic despre boala insinuatã, incontinenŢa. În schimb, defecŢiunea moralã a conaŢionalilor este înfãŢişatã direct printr-o expresie de ocarã. Anton îşi îmbogãŢeşte experienŢa prin confirmarea unor senzaŢii descoperite în cãrŢi. Iatã arta! Un al cincilea plus.
ÎnŢelesurile eterului (sic!) feminin Anton le capteazã din literaturã. Rezultã imediat ironia sorŢii. Cunoaşterea biblicã îi cam lipseşte, substituind-o cu informaŢia romanescã: „Anton şi-a aprins o Ţigarã şi a tras un fum în piept, gândindu-se cã fetele vorbeau ca-ntr-o prozã de Mihail Celarianu. Adicã cu foarte mulŢi «tu». Cu mult mai mulŢi decât ar fi fost normal“ (p. 18).
Fiecare eveniment se integreazã într-un sistem de lecturã, ale cãrui extremitãŢi geografice sunt Alexandru Vakulovski şi Saul Bellow. Nu existã nicio inadecvare în alãturarea celor douã nume. Pe de o parte, stã Braşovul universitar orgiastic, recuperat din PizdeŢ. Pe de altã parte, stã metropola Chicago, la fel de sacralizatã ca Bucureştiul lui Mircea Eliade. Apoi, sã nu omitem erotizarea excesivã practicatã de autorii amintiŢi. Dar, în opinia mea, ancora cea mai statornicã este, pentru Dumitru Crudu, proza interbelicã. Insist cu un exemplu din Jocurile Daniei (Anton Holban), în care tânãra pasionalã (aici Lora) îl sunã pe Sandu (aici Anton) din camera de baie, excitându-l ca o animatoare a liniei fierbinŢi: „Stau în cadã şi apa creşte în jurul meu. Deja mi-a acoperit ŢâŢele. Uite, am dat robinetul mai tare. Auzi cum clipoceşte apa în jurul meu?”./ Da, o auzea, bineînŢeles cã o auzea./ Şi uite cã acum mi-am sãpunit ŢâŢele. Nu ai vrea sã vii sã-mi faci o vizitã?, îl invitã ea, cu o voce suavã“ (p. 37). Totuşi, ceea ce Sandu acceptã ca un rãsfãŢ sinestezic, Anton se simte obligat sã onoreze.
Extinzând reŢeta toposului favorit, Dumitru Crudu celebreazã Flutura natalã – a lui şi a lui Anton – atribuindu-i însuşiri neobişnuite, nevãzute nici la Paris. Elogiul îşi va deconspira caracterul de antifrazã. Flutura echivaleazã cu Mizilul lui Caragiale, Bogza şi I. A. Bassarabescu (p. 258). Identificând mitografia cu mitomania, scriitorul deschide şi piste înşelãtoare, speculând vânãtoarea de referinŢe. Nu orice aluzie se transformã în indiciu. De pildã, mã îndoiesc cã titlul cãrŢii porneşte de la romanul Un american la Paris. Denumirea precedentã aparŢine unei compoziŢii muzicale de George Gershwin (1928) şi apoi unei pelicule din 1951, cu Gene Kelly în rolul principal. De asemenea, Sting a inclus pe albumul …Nothing Like the Sun (1987) melodia Englishman in New York. Sau poate cã, potrivit convenŢiei, manuscrisul confiscat pentru neplata chiriei era tocmai Un american la Paris.
Conteazã numai cã romanul m-a convins prin douã lucruri specifice literaturii: inadecvarea discursului la context şi incorectitudinea politicã.
sâmbătă, 15 martie 2014
marți, 11 martie 2014
Zece scriitori in cursa pentru Premiul National de Proza "Ziarul de Iasi"
Juriul
s-a reunit aseara si a desemnat finalistii, dintre care se va alege
castigatorul marelui premiu. In premiera, juriul a ales doua titluri
pentru categoria debut.
Devenit o traditie de ani buni, Premiul National "Ziarul de Iasi" alege
cea mai buna carte de proza romaneasca si recompenseaza munca si
talentul autorului. Totodata, juriul mai ofera si premiul pentru debut,
pe care ziarul il acorda in memoria primului sau director onorific,
Aurel Leon.
Astfel, juriul a nominalizat 10 titluri, considerate a fi cele mai bune
carti din 2013. Dintre autorii acestora, vor fi alesi 5 intr-o sedinta
viitoare, iar castigatorul va fi anuntat la sfarsitul lunii aprilie.
Aflat la cea de-a XI-a editie, Premiul National "Ziarul de Iasi" scoate
la lumina titluri si nume valoroase pentru literatura romaneasca. In
urma dezbaterilor au fost selectate volumele: Negustorul de inceputuri de roman de Matei Visniec, Alearga de Ana Maria Sandu, Amortire de Florin Lazarescu, Kinderland de Liliana Corobca, Do not cross de Dora Pavel, Pata violeta de Dan Miron, Lunetistul de Marin Malaicu-Hondrari, Un american la Chisinau de Dumitru Crudu, O telenovela socialista de Doru Pop si Un singur cer deasupra lor de Ruxandra Cesereanu.
Alexandru Calinescu, critic literar si presedinte al juriului,
considera ca votul membrilor a fost unul corect si obiectiv. "Nu a fost
un an deosebit in ceea ce priveste proza, am ales totusi 10 carti care
s-au detasat din restul productiilor literare in proza. E vorba de
scriitori relativ tineri, aflati la a doua sau a treia carte cum ar fi
Liliana Coropca, Ana Maria Sandu, Dan Miron, Doru Pop… Sunt carti cu
tematica variata, mergand de la evocarea trecutului recent din Romania
comunista pana la proze cu caracter experimental cum ar fi cartea lui
Visniec", a mentionat presedintele juriului.
In premiera, juriul a ales doua titluri pentru categoria debut. Premiul
va fi adjudecat de Ana Ionesei, pentru cartea de versuri Maldororiana, si de Dragos Zetu, pentru volumul Povestirile lui Alice Munro.
Din juriu fac parte scriitorii Emil Brumaru, Bogdan Cretu, Codrin Liviu
Cutitaru, Valeriu Gherghel, Doris Mironescu si Antonio Patras.
Anul trecut, premiul a fost adjudecat de scriitoarea Florina Ilis cu romanul Vietile paralele, iar premiul pentru debut i-a revenit lui Mircea Paduraru pentru volumul Reprezentarile Diavolului in imaginarul literar romanesc.
Premiul National de Proza "Ziarul de Iasi" a fost infiintat in 2003,
din dorinta redactiei de a-i premia pe cei mai buni scriitori romani si
de a oferi repere valorice cititorilor pasionati de literatura.
luni, 10 martie 2014
Chişinăul Academic
17. Cristina Dicusar, studenta anul II, specialitatea Limbi și literaturi
Prezențe camusiene în romanul lui Dumitru Crudu
http://chisinaulacademic.blogspot.com/2013/11/sesiunea-stiintifica-albert-camus-in.html
Prezențe camusiene în romanul lui Dumitru Crudu
http://chisinaulacademic.blogspot.com/2013/11/sesiunea-stiintifica-albert-camus-in.html
ion surdu
Un american a dispărut la Chişinău
Recomand martie 7th, 2014
Cine vrea să pătrundă în perioada “embrionară” a RM, de la sfârşitul anilor 90 – începutul anilor 2000, recomand lecturarea romanului “Un american la Chişinău“, semnat de Dumitru Crudu.
O carte despre iluzii şi vicii, despre naivităţi şi crutiznea, despre moldoveni şi români şi despre români şi moldoveni, în care întâlneşti falşi prieteni, false iubiri şi pretinşi patrioţi.
Un roman din care încerci să afle cine-i americanul venit la Chişinău şi din care afli doar că Pavel Păduraru i-a luat un interviu…
http://surdu.si.md/tag/dumitru-crudu/http://surdu.si.md/tag/dumitru-crudu/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)