10 cărți recomandate de către Alexandru Gurdila în cadrul provocării Book Challenge

• 
• Yupi,
• 4 Sep, 2014

Anul acesta este declarat oficial anul provocărilor facebook. Ice Bucket Challenge, Winebucket Challenge și mai nou Book Challenge.
Noi ne-am propus ca în următoarele săptămâni să aducem în vizorul vostru cele 10 cărți de căpătâi ale unor personalități de la noi din ţară, care au avut tupeul și curajul să răspundă provocării.

Lista celor 10 cărți recomandate de către Alex: 

1. Gabriel García Márquez – Un veac de singurătate.

2. Dumitru Crudu – Un american la Chişinău.

3. Jose Saramago – Intermitenţele Morţii.

4. Lucian Blaga – Hronicul și cântecul vârstelor.

5. Fiodor Dostoievski – Crimă şi pedeapsă.

6. Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margarita.

7. Constantin Virgil Gheorghiu – Ora 25.

8. Camil Petrescu – Patul lui Procust

9. Mircea Eliade – Huliganii.

10. Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis.

O cronica de Felix Nicolau, la romanul meu, UN AMERICAN LA CHISINAU

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/NET%20arca_7-8-9_2014.pdf

Revista RAMURI, Nr. 09 / 2014

Ironia identificării refuzate

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Romanul lui Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, deschide perspectiva interpretării ipostazelor în care un personaj, simplu observator al vieţii, devine actantul implicit în toate circumstanţele narative, un vertij de scene aparent dispersate care conduc spre un final deschis.

Dumitru Crudu este un scriitor „pe val”, poet, autor de piese de teatru, prozator, a publicat volume reperate de critica literară. Este publicistul cu iniţiativă: a înfiinţat o revistă de literatură, artă şi atitudine, editată cu sprijinul Institutului Cultural Român şi a iniţiat în anul 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, fracturismul. Este director al revistei Stare de urgenţă şi redactor la postul de radio Europa liberă (Chişinău).

Romanul Un american la Chişinău are evidente note autobiografice, de la profesia de jurnalist şi lumea litarară căreia îi aparţine până la toponimele care identifică traseul destinului său biografic: Braşov, Chişinău, Flutura (satul natal din Republica Moldova).

Dumitru Crudu este un portretist talentat şi, prin prisma personajului central, repune în discuţie apartenenţa la un spaţiu identitar şi la diversele moduri de receptare a acestei identităţi. „Pentru el, Flutura fiind ca Siberia pentru bunicul Goriţă, unde acesta fusese deportat în 1953 pentru că a exclamat la moartea lui Stalin că a murit un câine”(p.153).

Anton Şleahtiţchi este personajul principal care nu-şi găseşte locul, în România este basarabeanul, „kaghebistu”, în Republica Moldova (la vamă) este românul. Îşi refuză identitatea şi este refuzat de lumea în care vrea să se integreze. Cu un firesc debordant, Dumitru Crudu atacă o problemă esenţială a intelectualilor de origine română de peste Prut, relaţia identitate şi alteritate sau identitate şi integrare. Anton nu se simte integrat în niciun mediu: în cel jurnalistic este tratat ca basarabeanul sensibil la aspectele emoţionale ale socialului, ca scriitor constată că umblă cu manuscrisul (pe care l-a rescris, pentru că i s-a furat) fără speranţa publicării. Secvenţa memorabilă pentru condiţia de alteritate pe care o resimte este ca un nucleu iradiant: basarabeanul încălţat cu pantofii americanului, în care a băgat foile pe care urma să scrie poezii, în bonturi, „şi numai aşa a putut ieşi din sala de aşteptare, fără ca cineva să-l arate cu degetul” (p.205).

Americanul Martin a venit la Chişinău „ca să descopere adevărata viaţă”(p.126). Este cel care va acţiona ca un magnet, va atrage atenţia tuturor, tinerele Lora, Olga îl vor părăsi pe Anton pentru american, iar în subsidiar lectorul îl identifică cu un spion (atmosfera tensionându-se pe parcurs cu apariţii, dispariţii, evadări nocturne).

Portetul lui Anton, care se configurează din ipostaze diferite (jurnalist, poet, amant, prieten, sau răzvrătit, emotiv, credul, generos) este insidios plasat în „pânza de păianjen” a urâţeniei: sluţirea Lorei, a celei mai frumoase fete din Braşov, este antipodul frumuseţii şi armoniei, este răzbunarea pentru cele patru ipostaze ale protagonistului, este multiplicarea urâtului în cercuri concentrice: cu cât se adânceşte urâţenia morală, cu atât personajul se desfigurază şi fizic. Este o degradare prin aglutinarea detaliilor povestirii. Chintesenţa procesului degradării este explicit formulată de autor: „pierzându-şi frumuseţea, şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor” (p.133).

Sarcasmul şi ironia, satira şi auto persiflarea sunt definitorii pentru discursul narativ: la cinematograful Patria din Chişinău rulează un film american în limba rusă, în acelaşi oraş, în piaţa Decebal este monumentul lui Grigore Ivanovici Kotovski, în oraş nu erau toalete, dar erau multe monumente, americanul stă cu pantalonii în vine până ce Anton aleargă prin tot Chişinăul noaptea să-i aducă hârtie igienică, Victor (pe care Anton îl găzduise o lună ) îl bate pe Anton, pentru că nu îi primeşte „cinstea”, îl bate şi îi spune scenariul din care rezultă că toţi au avut un rol, numai Anton era parcă dintr-un roman al lui Kafka.

Ironia identificării refuzate devine un vacuum comunicativ, iar cititorul trebuie să preia întrega povară a identităţilor abandonate. Identificarea ironică, la care apează Dumitru Crudu ca tehnică de ademenire a lectorului, schiţează doar cadrul unei identificări la care cititorul se putea aştepta, pentru ca mai apoi să o ironizeze şi chiar să o respingă. Vom înţelege astfel tonul vesel al satirei în situaţii limită, modelul uzual fiind cel al ironizării eroului. Dispoziţia receptivă este surpriza (şi Dumitru Crudu exersează arta suspansului cu succes). Comportamentul personajelor se remarcă prin plictis rafinat şi atitudini contradictorii, de la reflexţia critică la indiferenţă. Este o experienţă estetică care generează un final deschis prin ultima ipostază a protagonistului: porneşte în căutarea americanului la Chişinău, aruncând pe fereastra vagonului bacnotele verzi primite pentru aceasta.

Romanul lui Dumitru Crudu aminteşte de atmosfera din „Städler” al lui Alfred Wolfenstein: însingurarea orăşanului decurge din marea densitate a locuirii, cu cât oamenii stau fizic mai aproape unii de alţii, cu atât distanţele sufleteşti dintre ei sunt mai mari. Este o pseudo-participare, fiecare rămânând distant şi trăind capitol după capitol romanul unei vieţi în permanentă căutare a identităţii.

Jul 11, 2014 Florin rated it 2 of 5 stars

 

This review has been hidden because it contains spoilers. To view it, click here. Cartea e bună, am cumpărat-o de pe elefant.ro ca lectură de vacanță și mi-a plăcut.

Totuși mă așteptam să citesc mai mult despre perspectiva unui american asupra R. Moldova decât cea a unui basarabean asupra României. În roman, relația basarabeni-români e plină de stereotipuri de genul românii se uită în jos la basarabeni și râd de accentul moldovenesc.

Ca și comentarii aș zice că:
1. E mai mult despre un basarabean în Brașov (80%) decât despre un american la Chișinău (20%).
2. Celelalte personaje pe lângă Anton Sleahtitchi și Martin sunt un pic greu de urmărit. La sfârșit când afli că Lora a rămas cu Vio te întrebi...cine mai e și Vio?? Ți se reamintește totuși câteva rânduri mai departe.
3. De final am fost dezamăgit, ce se întâmplă totuși cu americanul în Chișinău? L-a jefuit Vovcic? Când am văzut cum se termină cartea am crezut inițial că nu am eu ebook-ul complet, și lipsește vreun capitol.

Ca și sugestii editoriale, mi-a lipsit o structură a romanului pe capitole, practic de la nota autorului până la sfârșit nu există nici o separație, câteodată ți-e greu să îți dai seama când s-a mutat acțiunea și unde. Legat de folosirea limbii ruse/ argoului moldovenesc, ar fi utilă folosirea unor note de subsol cu traducerea expresiilor din limba rusă - pentru cititorul român. Sau poate acestea sunt doar defectele ebook-ului de pe elefant.ro(less)

Bookaholic added it

Un portretist talentat, lui Dumitru Crudu îi reuşesc mai ales câteva figuri atent nuanţate, savuroase prin comportament şi prin reacţiile deseori surprinzătoare în situaţii-limită. Mai întâi, este vorba despre Anton, personajul principal, poet şi ziarist la Monitorul, în Braşov, dar venit „di pisti Prut”, în aparenţă calm şi ponderat, dar cu accese de multe ori imprevizibile. Acum este geek-ul de care râd fetele, iar în secunda următoare pare a fi scos dintr-un film cu gangsteri, având manifestări de curaj ce nu corespund totuşi forţei sale fizice. Dar curajul său nebun, poate inconştienţa îl salvează întotdeauna, când celălalt rămâne fără reacţie suficient cât lucrurile să poată lua o turnură fericită pentru Anton.

Sugestivă în acest sens este scena din discotecă, unde Anton se duce cu Lora. Împăciuitor şi politicos, acceptă ca Lora să fie luată la dans de un „goliard balaoacheş”, până când vede că respectivul o luase pe Lora pe sus şi voia să plece cu ea din local. Atunci, iese la suprafaţă eroul din Anton şi face o scenă de-i lasă cu gura căscată pe toţi: începe să se dezlănţuie de parcă ar fi cine ştie ce tip periculos, spăgându-şi o sticlă de votcă în cap, mimează existenţa unui pistol în buzunar şi ameninţându-i pe cei din jur, emestecând şi cuvinte ruseşti: „Bă, dacă se ia cineva după noi, îi smulg coaiele, bă, şi îl pun imediat să le mănânce…”. Efectul creat asupra celorlalţi le permite lui Anton şi Lorei să-şi facă ieşirea – ca în filme, evident. Aventura nu se termină, iar Dumitru Crudu îşi pune personajele în situaţii din ce în ce mai comice. (recenzie: http://bookaholic.ro/aventuri-picares...)(less)

ma mai rade cineva, si anume, criticul Andrei TURCANU

ma mai rade cineva, si anume, criticul Andrei TURCANU

Un cuvânt aparte ar merita „Un american la Chişinău” de Dumitru Crudu, exemplu unui altfel de lăutărism decât cel liricoid şi etnografic, unul de extracţie mai nouă, minimalistă, mimetic, cu trimiteri la marginalitatea unei subculturi cu intenţii (aş zice, mai degrabă pretenţii) de autenticitate. Dumitru Crudu scrie uşor, iar în primele 70 de pagini se întrezăreşte chiar lecţia bine asimilată a prozei lui Joyce. Mai departe însă naraţiunea o ia razna în urma întâmplărilor, tot mai penibile şi mai aleatorii: sex, beţii, vome fără de capăt, care spre sfârşit devin un fel de tic al cărţii, personajul vomită deja şi după mâncare. Vagabondajul, care la Jack Kerouac, maestrul nedeclarat al lui Dumitru Crudu şi al altor autori contemporani (a se vedea romanul acestuia „Drumul”) însemna expresia unei eliberări de etichetele sociale închistatoare, aici e doar un motiv de a răsuci într-o veselă somnambulie un fir narativ pestriţ, cu noduri şi cârcei la tot pasul, fără cap şi fără coadă. Autorul trage mereu un fir din mai multe caiere odată, părându-i-se că îmbină materiile fine cu cele grosiere într-o torsătură autentică, fără să observe că el trage fără întrerupere, până la saţietate, doar scame şi fum.

Andrei ȚURCANU

http://revistacultura.ro/nou/2014/06/e-t-americanu/

E.T. Americanu’

Un articol de ALEXANDRA ROŞU

Cultura literară | NR. 472 din 19-June-2014

Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013, 316 p.

Cartea lui Dumitru Crudu nu e nici pe departe vreun banc despre moldoveni. Dumitru Crudu adună sub aceeaşi copertă un american, un basarabean şi mai mulţi români, tratând-i ca pe nişte mutanţi genetici scoşi din eprubetă. Lăsând la o parte poveştile de amor şi micile picanterii, volumul dezbate o problematică segregaţionistă, bazată pe criteriul politic. Atâta timp cât americanu’ are putere, d-apoi trebuie respectat. Un american la Chişinău este din acest punct de vedere o lectură savuroasă. Eşecurile în viaţa celui sărac sunt provocate de apariţia celui bogat şi de o eclipsă de soare. Anton Şleahtiţchi este personajul prin ai cărui ochi cunoaştem întâmplările, dintr-un unghi dramatico-amuzant. Instabilitatea sa teritorială îl va pune în numeroase situaţii incerte. Senzualitatea feminină îi va călca subtil în picioare întreaga mândrie intelectuală. În ciuda naivităţii, puterea lui de a se ridica după fiecare căzătură rămâne impresionantă. Un american la Chişinău este mai degrabă Un basarabean la Braşov, având în vedere că întreaga poveste este privită prin binoclu de către Anton.
Anteic şi eolian
Ceea ce m-a surprins în acest roman vizează întocmai problema pământului ca identitate şi spaţiu cultural. Dumitru Crudu îşi condimentează destul de des cartea. Nu îl cruţă pe bietul Anton, care, după ce este trimis ca bodyguard al americanului şi este tăvălit prin tot noroiul Fluturei, ba chiar este lăsat desculţ, nu are nici succes la femei. Toate acestea sunt efecte ale unei eclipse solare, care îi provoacă lui Anton o răsturnare de situaţie. Din mini-prinţ devine maxi-cerşetor încărcat de datorii. Cert e că cititorul habar nu are pe cine compătimeşte autorul.
Cât despre american, publicul se aşteaptă la un domn prezentabil, îmbrăcat la suit negru, care circulă doar în maşini luxoase şi care se fereşte pe cât cu putinţă de specimenele umane româneşti. Nici pe departe. Americanu’ nostru (lipsa lui de prestanţă nu îi permite articularea) este de fapt un cicisbeu cu priză la românce, un împătimit al berii americane. Sintagma „aparenţele înşală“ îşi are efectul tocmai în relaţia dintre Anton şi american. Necunoscător al limbii engleze, Anton îşi subestimează rivalul după înfăţişare. Lunga lor călătorie cu trenul este de fapt o scenă a babilonienilor. Abia după o lungă perioadă Anton află că, de fapt, partenerul său este un poet venit să îşi caute inspiraţia tocmai în Chişinău. Americanu’ Martin este un avatar al lui Anton, cu o altă concepţie despre viaţă, un filogin deformat de bere, pasionat de hamburgeri. Întreg scenariul cărţii este caragialesc. Când trece hotarul, toţi oamenii îi privesc pe cei doi ca pe nişte fiinţe extramundane. De îndată ce americanului îi este descoperită identitatea, oamenii îl văd ca pe un Mesia, venit să le binecuvânteze ţara, în frunte cu Flutura: „El tebuie neapărat să vadă Flutura. Dacă nu o să vadă Flutura e ca şi cum nu ar fi fost în Moldova“. Aşadar, nea Martin îi ia locul tânărului francez din Balta Albă a lui Alecsandri, cu diferenţa că el are asupra sa un protector basarabean, un înger al lui Charlie, care preia asupra-i toate energiile negative.
Nota individuală a cărţii este redată de realismul actual. Autorul apelează la imaginea decadentă a ţării, conştient de faptul că nu va fi contestat. El nu vrea să fie avocatul apărării, aşa că personajele sale sunt împrumutate fix de pe stradă. Americanu’ e informat asupra caracterului românilor „furăcioşi“, cărându-şi cu el bagajul până şi în WC, iar „Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă (…) E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rechini. E ţara racheţilor…“. Pasajul sună a Bogdan Brătescu, care, în romanul Acasă (Paralela 45, 2013), nu uită să specifice că România este „patria-mamă a peste jumătate din spărgătorii de bancomate, şuţii şi cerşetorii de pe străzile Genevei“, „un teritoriu al sărăciei extreme, al alcoolismului şi mortalităţii infantile, compus din câteva mii de entităţi lipsite de apă curentă, canalizare şi gaze“, unde aceiaşi câini din Balta lui Alecsandri „colcăiau, netulburaţi, în mijlocul zilei“ pe străzile bucureştene. Dacă ar fi citit conducătorul de vagon romanul lui Bogdan Brătescu, s-ar fi ruşinat şi nu l-ar mai fi acuzat pe Anton că a scris pe tabla vagonului „Basarabia e pământ românesc“. Realitatea se literaturizează, devenind astfel culoare a secolului, moştenire lăsată strănepoţilor cititori de ebook-uri. Bun de pus în broşura turistică a României. Deşi convieţuiesc pe aceeaşi planetă, Americanu’ şi românu’ trăiesc la graniţe diferite.
Drama unui efeb franctiror
Scopul lui Dumitru Crudu nu este de a face din Anton vreun victimizat. Tocmai prin capacitatea basarabeanului de a se adapta oricărei situaţii înjositoare, face din acesta un personaj de admirat. Nu cere milă şi îndurare de la nimeni. Pentru a fi român este capabil să îndure orice dificultăţi. Anton e prins între mai multe graniţe atât mentale, cât şi fizice. Este jurnalist la Monitorul de Braşov, utilizator de neologisme, considerate de români drept „moldovenisme“, cunoscător de limbă rusă, nu de limbă engleză (patriotism şi devotament) şi un poet subapreciat. Ajunge să o iubească pe cea mai dorită fată din Braşov, iar preţ de câteva pagini avem cuplul Ela–Ştefan Gheorghidiu adaptaţi zilelor noastre. Literatura se lasă înjosită de femeie. Instrumentul ei, poetul, a căzut pradă ispitei, cunoscând-o pe Lora cea valpurgică: „Fundul ei moale îi strivea mâna,şdar nu orice mână – n.m.ţ îi strivea mâna cu care Anton îşi scria poemele şi articolele la Monitorul, dar îi trimitea şi un mesaj foarte clar, făcându-l să se gândească cu optimism la viitor“, viitor apropiat în care „goală, se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei. Tot ea îi scoase pantalonii şi începu să-l călărească“. Aşadar, un tânăr literat talentat ajunge să fie ispitit de o Evă „îmbrăcată în fustă scurtă şi cu câinele în braţe“. Din păcate, această Afrodită ajunge a fi mutilată de un fost iubit, pe care îl va ierta, devenindu-i consoartă. Ironia vieţii este la ea acasă, avându-l ca invitat pe Caragiale, care le zâmbeşte sarcastic personajelor. Nu e o literatură extremistă, ci este o realitate contondentă, îndreptată spre tâmpla noastră.
Anton este într-adevăr un veritabil Gheorghidiu actual. Deţine acelaşi orgoliu masculin de posesivitate asupra făpturii feminine: „Căci, ori de câte ori o ia şi pe Lora în redacţie, toţi încep să plescăie din buze sau să fluiere. Cu toate astea, dintre toţi, ea m-a ales pe mine, jubila Anton“, iar când prietenul său cel mai bun, un fel de domnul G. real, îi fură iubita, Anton se minte singur: „Sau a forţat-o să întreţină relaţii sexuale cu el, fără ca ea să vrea asta? Mai degrabă a încuiat-o în casă şi a violat-o. Deodată îşi imagina cum prietena sa se zbătea neputincioasă ş…ţ Anton simţi că o iubeşte şi mai tare pe Lora“. Dedublarea realităţii este de fapt un scut protector. Dacă ar fi fost violată, Lora ar fi suferit traume psihice, Anton ar fi investigat cazul. Violul însă rămâne o formă de adoraţie a Lorei. Îşi imaginează versiuni favorabile psihicului său pentru a evita eventualele decepţii, îşi închipuie legături telepatice cu Lora: „Genunchiul îl înţepa atât de rău, că Anton începu să-l frece cu mâna. Automat, se gândi că Lora o fi păţit ea ceva la genunchi odată ce îl doare şi pe el“. Doza de nebunie pe care Anton o deţine este dezvoltată dintr-o pasiune pentru cultul frumuseţii femeii. De asemenea, pierderea ei ar presupune un minus pentru farmecul său masculin, o lovitură în orgoliul său. Preferă să evite adevărul, deşi e conştient că pentru societate e doar un încornorat penibil. Postura de clovn al societăţii nu-l demoralizează. Ştie că trebuie să se finalizeze şi să-şi poată găsi rostul vieţii, aici în România. Dacă va ceda, va trebui să treacă Prutul, ca un laş înjosit de români. Olga, basarabeanca sub acoperire, îi da va o mână de ajutor. Iubirea ei pentru naivul şi compatriotul Anton este iubirea cea adevărată, numai că Anton nu poate depăşi graniţele propriei halucinaţii legate de Lora. Abia într-un târziu va realiza complexitatea feminităţii Olgăi în faţa Lorei, „târfa aia de Lora“.
Romanul Un american la Chişinău deţine între coperţile sale un mare potenţial narativ. Promite să nu îşi plictisească publicul, să nu îl întristeze, dar nici să-l încarce cu ironii. Anton Şleahtiţchi este un căutător de comori româneşti, simte că este legat de acest pământ, în ciuda imaginii sale decadente. Apariţia americanului în peisajul românesc e un plus de culoare destinat sublinierii specificităţii româneşti. Diferenţa culturală trebuia subliniată în vreun fel şi – cum mai bine? – dacă nu punând în acelaşi vagon de tren un american şi un basarabean, care cunosc doar limba babiloniană.

articol aparut in revista CULTURA din 19 iunie.