Americanul la nevoie se cunoaşte
Articol aparut pe 27:03:2014, in sectiunea Cultura literară .in revista CULTURA
Autor: GEORGE NEAGOE
Cuvinte cheie: Dumitru Crudu, Un american la Chisinau
Dumitru Crudu, Un american la Chişinãu, prefaţã de Liviu Antonesei, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2013Literatura a funcţionat dintotdeauna livresc. Aşa au stat lucrurile şi până la instituţionalizarea alfabetelor. Puţini scriitori de limbă română au priceput mecanismul. Pentru mine, acesta reprezintă principalul criteriu de valorizare a operei. Aici fac diferenţa între text şi literatură, între scriere şi artă literară. Intertextul defineşte tradiţia, în sens eliotian şi călinescian, la fel anxietatea influenţei, conceptul lui Harold Bloom.
Romanul lui Dumitru Crudu Un american la Chişinău e pe potriva gustului meu. Iar gustul meu acceptă ficţiunea în cadrele iluziei realiste. Iluzia realistă se numeşte autenticitatea livrescului: aventură, glorie, avere, iubire absolută, răsturnări de situaţie. Pe toate le întâlnim în cărţi. Ele însumează dorinţele întreţinute de creierul reptilian. Se dospesc iute. Au persistenţă. Se reduc la formula „viaţa mea e un roman“. Dar nu fiindcă avem senzaţia că întâmplările şi personajele sunt singulare. Ci pentru că ne trimit către literatura citită sau povestită de alţii.
ExperienŢã şi lecturã
Dumitru Crudu urmãreşte, cu sarcasm şi tandreŢe, majoritatea cusãturilor din pânza prozei virtuoase: manuscrisul gãsit, raportul dintre istoria majorã şi cea minorã, valoarea de piaŢã a literaturii (neavând niciun cost, ea devine nepreŢuitã), condiŢia intelectualului, ciocnirea dintre mentalitãŢi. Firul care uneşte clişeele respective este naivul şarlatan. Aşa se naşte Anton ŞleahtiŢchi – trisckster, majordom, frate-de-cruce, încurcã-lume şi Pink Panther. Originar din R. S. Moldoveneascã, protagonistul, rãu-platnic, ziarist feroce la Monitorul de Braşov, absolvent de filologie şi poet cu oarecare faimã (autor al culegerii Falsul Anton, i. e. Falsul Dimitrie, 1994), trece, în anul 1999, prin situaŢii imprevizibile, influenŢate de alinierea planetelor. Eclipsa de soare de atunci are efecte bizare asupra lui. El va strãluci în hainele nãtãrului. Pânã la sfârşitul romanului, nimeni nu observã amãnuntul cã jurnalistul însceneazã spectacolul puterii şi al servituŢii.
Prozatorul crede în arta scrisului. Un prim plus. Mai mult: arta scrisului constã în lipsa ostentaŢiei. AcŢiunea decurge fluid, dispensându-se de cauze profunde şi/ sau forŢate. Tehnica din spate este stabilã. Nu şi rigidã. Un al doilea plus. Ageamiu în plan social, Anton rãmâne expert din punct de vedere literar. În aceastã disproporŢie aflãm o disputã veche şi nerezolvatã. Ce primeazã: şcoala vieŢii sau învãŢãtura? BãrbãŢia sau pregãtirea intelectualã? În ochii femeilor, Anton este impotent. Pentru prieteni, un fraier. Indiferent la critici, bãiatul cuminte trãieşte ca sã-i mulŢumeascã pe cârcotaşi. Se îndrãgosteşte irevocabil de Lora, cea mai cea şi cea mai hãis femeie din Braşov, care îl batjocoreşte cu lascivitate. Acceptã sã-l conducã pe American (cu majusculã, asemenea Naratorului din Craii de Curtea-Veche sau a Autorului din Patul lui Procust) la Chişinãu, deşi „extraneul“ – cum îl numeşte povestitorul – le cucereşte succesiv pe Lora şi pe Olga, pasiunea de rezervã a poetului. LecŢia: paşaportul Americanului e mai viril decât paşaportul de român. Îl aciueazã în garsoniera închiriatã pe Vlad, pretins militant unionist basarabean, dovedit apoi a fi Vovcic, un racket necruŢãtor, presupus rãpitor sau asasin al Americanului sosit în capitala Republicii Moldova. Îngrijindu-se de imaginea sa de pãmpãlãu cu patalama – la propriu şi la figurat – Anton atrage simpatia, prin refuzul principial de a se asocia tipologiei macho. Un al treilea plus.
Pozând în omul bun şi amabil, tânãrul scriitor se strãduieşte sã ajute, când i se cere. Însã nu izbuteşte sã-şi împlineascã îndatoririle. Interpretându-l pe valet, se erijeazã în stãpânul care nu cere tribut. Miza şi devotamentul sãu par complete. Neposedând nimic (deoarece nu are instinctul proprietãŢii), aruncã totul în joc. Romanul în sine ajunge adevãrata mizã. El se sfârşeşte cu ieşirea din iluzia întreŢinutã. Plecat la Chişinãu, sã cerceteze ce s-a petrecut cu Americanul, Anton dezvãluie cum niciun stimulent financiar nu satisface necesitãŢile artistice. Astfel, personajul încheie simetric volumul, respectând „Nota autorului“, unde Dumitru Crudu susŢine cã prima versiune a romanului i-a fost sechestratã în contul unei datorii: „Dupã ce trenul se puse în mişcare, şi-a scos din buzunar şumuiugul de bani pe care i-l dãduse Cãtã, şi zbang, l-a aruncat pe fereastra larg deschisã. Şi, în timp ce bancnotele alea verzi dansau sarabanda în hãul nopŢii, trenul, brusc, o cârni la stânga, lãsând Braşovul departe în urmã“ (p. 316).
Miza pe artã
Minor şi major sunt termenii relativi ai romanului. Şi ei apar în machetã când unul dintre personaje trebuie sã ajungã la o vespasianã. Mutatis mutandis, cuvântul capãtã aceleaşi rezonanŢe ca „Academia“ pentru Gore Pirgu. Îi mulŢumim împãratului roman Vespasian pentru faptul cã a introdus toaletele publice şi taxa pe folosirea lor. Însã tot lui i se datoreazã construirea Colosseumului, încheiatã, ce-i drept, de fiul sãu, DomiŢian. Centrul şi periferia constituie doar nişte preconcepŢii. Americanul, românii şi basarabenii aruncã verdicte rasiale, fãrã sã Ţinã cont de corectitudinea politicã. Lupta pentru supravieŢuire eliminã orice percepŢie raŢionalã. În jungla umanã, strãinul – indiferent de provenienŢã – aduce dezechilibre. Nu teama visceralã, ci repulsia este reacŢia fireascã. DiferenŢele de limbã genereazã, în ambele tabere, bãnuiala cã interlocutorul încearcã sã recurgã la înşelãtorie. ApariŢia outsiderului, chiar din State, stârneşte simpatie când personajul poate fi purtat ca ursul prin sat.
Printre atâtea conflicte, Anton îşi pãstreazã degajarea şi bãşcãlia autoironicã, demonstrând cã ştie sã se facã de râs fãrã sã cerşeascã empatie. Un al patrulea plus: „Tipul intrã la budã cu rucsacul sãu voluminos în spate. Auzindu-l cum se pişã, Anton trase o linie cã nu e nicio deosebire melodicã între susurul urinei unui american şi murmurul pişatului unui român. Ce mai, cu toŢii se pişã la fel. Totuşi, se pare cã americanii un pic mai mult. Un pic mai mult decât românii. Şi nu pe ei, se mai gândi Anton şi o convinsese pe Lora sã se întoarcã în compartiment ca sã nu dea americanul peste ei“ (p. 32). Întâmplarea cu Americanul se transformã într-o întâmpinare a Craiului, pentru cã, deşi nu existã deosebiri fiziologice, respectul cuvenit unei Ţãri superioare atrage şi delimitarea clarã între ştiinŢific şi popular. Din ruşine prefãcutã, naratorul, care îl însoŢeşte pe Anton în cele mai neprevãzute şi insalubre momente, nu pomeneşte nimic despre boala insinuatã, incontinenŢa. În schimb, defecŢiunea moralã a conaŢionalilor este înfãŢişatã direct printr-o expresie de ocarã. Anton îşi îmbogãŢeşte experienŢa prin confirmarea unor senzaŢii descoperite în cãrŢi. Iatã arta! Un al cincilea plus.
ÎnŢelesurile eterului (sic!) feminin Anton le capteazã din literaturã. Rezultã imediat ironia sorŢii. Cunoaşterea biblicã îi cam lipseşte, substituind-o cu informaŢia romanescã: „Anton şi-a aprins o Ţigarã şi a tras un fum în piept, gândindu-se cã fetele vorbeau ca-ntr-o prozã de Mihail Celarianu. Adicã cu foarte mulŢi «tu». Cu mult mai mulŢi decât ar fi fost normal“ (p. 18).
Fiecare eveniment se integreazã într-un sistem de lecturã, ale cãrui extremitãŢi geografice sunt Alexandru Vakulovski şi Saul Bellow. Nu existã nicio inadecvare în alãturarea celor douã nume. Pe de o parte, stã Braşovul universitar orgiastic, recuperat din PizdeŢ. Pe de altã parte, stã metropola Chicago, la fel de sacralizatã ca Bucureştiul lui Mircea Eliade. Apoi, sã nu omitem erotizarea excesivã practicatã de autorii amintiŢi. Dar, în opinia mea, ancora cea mai statornicã este, pentru Dumitru Crudu, proza interbelicã. Insist cu un exemplu din Jocurile Daniei (Anton Holban), în care tânãra pasionalã (aici Lora) îl sunã pe Sandu (aici Anton) din camera de baie, excitându-l ca o animatoare a liniei fierbinŢi: „Stau în cadã şi apa creşte în jurul meu. Deja mi-a acoperit ŢâŢele. Uite, am dat robinetul mai tare. Auzi cum clipoceşte apa în jurul meu?”./ Da, o auzea, bineînŢeles cã o auzea./ Şi uite cã acum mi-am sãpunit ŢâŢele. Nu ai vrea sã vii sã-mi faci o vizitã?, îl invitã ea, cu o voce suavã“ (p. 37). Totuşi, ceea ce Sandu acceptã ca un rãsfãŢ sinestezic, Anton se simte obligat sã onoreze.
Extinzând reŢeta toposului favorit, Dumitru Crudu celebreazã Flutura natalã – a lui şi a lui Anton – atribuindu-i însuşiri neobişnuite, nevãzute nici la Paris. Elogiul îşi va deconspira caracterul de antifrazã. Flutura echivaleazã cu Mizilul lui Caragiale, Bogza şi I. A. Bassarabescu (p. 258). Identificând mitografia cu mitomania, scriitorul deschide şi piste înşelãtoare, speculând vânãtoarea de referinŢe. Nu orice aluzie se transformã în indiciu. De pildã, mã îndoiesc cã titlul cãrŢii porneşte de la romanul Un american la Paris. Denumirea precedentã aparŢine unei compoziŢii muzicale de George Gershwin (1928) şi apoi unei pelicule din 1951, cu Gene Kelly în rolul principal. De asemenea, Sting a inclus pe albumul …Nothing Like the Sun (1987) melodia Englishman in New York. Sau poate cã, potrivit convenŢiei, manuscrisul confiscat pentru neplata chiriei era tocmai Un american la Paris.
Conteazã numai cã romanul m-a convins prin douã lucruri specifice literaturii: inadecvarea discursului la context şi incorectitudinea politicã.
