un american la chisinau: 2015

Semn De Carte:
Un retractil de Gheorghe Grigurcu

Spre deosebire de poeţii care mizează pe sentiment, îl pun pe tavă cu orice prilej spre a-l servi triumfători clien- ţilor, Dimitrie Crudu e un retractil. Tonalitatea sa reprezintă o dureroasă reticenţă. Eul său e aidoma unui melc care se trage în cochilie.
Nu trebuie să ne înşele o anume degajare, poza, pe alocuri, a unei familiarităţi care, deşi uneori ne poartă gîndul către Esenin, mai mult ascunde decît înfăţişează: „Hai spune, motane Petrache, ceva/ Ce ţi-a rămas de la bunica Anica/ Nu te lua în unghii/ Moartea e un fleac, ca şi capita.// Iar dacă n-o ai/ Şi pentru ea începi să te rogi/ Spunemi în schimb ce-o să-mi dai,/ Ceo să-mi torci?” (Motanul Petrache). Dar poetul e departe de-a fi un anafectiv. Optînd pentru minimalism, se dovedeşte a fi doldora de emoţii comprimate în gesturile mărunte, în faptele anodine. Oarecum bacovian: „am vrut să mă scol şi să plec oriunde/ afară întuneric cădea/ stăteam pe treptele scunde/ alături apa se evapora// m-am întins să dorm deja se făcuse noapte/ apa fierbea lent şi neauzit mai departe” [Douăsprezece (minus unu) sonete]. Metafora capătă o strălucire aparte, a timidităţii şi a pudorii, stări ce se transmit cu fidelitate zvîcnirii lirice: „maria curăţa cartofi cu cuţitul de coajă/ între mine şi ea apăreau cartofii goi/ ca nişte umeri de imberbi/ în bătaia lunii suavă// în mîinile ei străluceau cartofii goi/ cojile cădeau ca hainele din cuier uzi/ ne aruncam în apele rîului/ maria îi curăţa şi ei erau goi şi rotunzi” (ibidem). Ca orice natură timidă, Dimitrie Crudu cultivă o aşteptare înfrigurată dar irezolvabilă, întrucît, devenind congruentă cu amintirea, închide un cerc vicios. E o amintire ce aspiră astfel la absolutul său. În consecinţă, în loc de-a aborda prezentul, autorul preferă a contempla fotografiile, într-o atmosferă a rememorărilor familiale. Nu însă pe coarda plentivă, ci prin asumarea concretului lor. Ca şi cum ar fotografia fotografiile (Eşarfe în cer). Defel fortuit percepe fantasmele cu aceeaşi părelnică impasibilitate de automat ce înregistrează (ibidem). Tot ca pe Esenin îl atrag animalele cu care îndeobşte fraternizează inadaptabilii (ibidem). Din sfială faţă de lume ca şi faţă de sine, Dimitrie Crudu recurge frecvent la notaţia succintă, telegrafică (ne vine în minte maniera ultimului Bacovia): „cu mîinile treceam prin parc/ dar tu/ nu mai veneai/ un geam puneam/ şi un geamăt se auzea/ din gard/ eu garda depăşeam/ şi ardeam de febră/ alţii beau bere/ spumoasă” (cu mîinile treceam). Însă din această rezervă statornic asumată nu întîrzie a ţîşni jeturile unei senzualităţi cu atît mai de efect cu cît evită spectaculosul, exhibiţionismul. Sunt circumscrise de habituala timiditate a bardului. Impetuoase şi totodată stîngace, experienţele lascive au rolul unui triumf al celui obişnuit deopotrivă a fi refuzat şi a refuza (Acum). Idilicul acesta aspru, strîmtorat de sine n-ar putea avea alt fond decît frustrarea. O sesizantă elegie a frustrării ia măsura morală a fiinţei auctoriale: „ai deschis oare şi tu vreodată uşa dimitrie şi ea/ de fapt să fie goală şi înăuntrul ei să nu fie nimeni(…) te-ai dezbrăcat oare şi tu de haine/ şi ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o/ femeie beată şi ţi-a fost ţie somn vreodată dimitrie/ te-ai întins oare şi tu în pat şi alături de tine să simţi că/ nu este nimeni că te prăbuşeşti într-un gol alb n-ai încercat/ oare şi tu atunci dimitrie să te apuci de nişte sîni/ moi ca de nişte scări de piatră dar să simţi că de fapt/ şi ele lipsesc” (dimitrie). Constatăm că în felul acesta poezia nu transgresează plastic-vizionar realul, ci, adiţionîndu-i fulguraţiile, îl îngînă. Se compune din transcrierea placidă a momentelor sale cu sunetul unui metronom [Douăsprezece (minus unu) sonete]. Introspectiv cît încape, autorul ajunge să iubească proza cum o paradoxală consolare. Risipind nălucirile vaporoase ale sentimentelor, ne oferă o idilă ultradomestică (poate se află aici şi sarcasmul celui confruntat cu sordidul traiului în comunism): „s-au întîlnit într-o bucătărie de vară comună/ ea spăla vasele şi îl privea/ încît dimitrie uitase/ pentru ce venise”. Toate acestea conturează figura unui marginal al vieţii, care, neajustat nici la cerinţele acesteia nici la cele ale sinelui, redevine adolescent. Un ins care încearcă acel spasm al intemporalităţii rezultat din neutralizarea reciprocă a năzuinţelor şi a regretelor. Timpul se opreşte în secvenţele împotmolirii în existenţial ale unui novice perpetuu.
Dimitrie Crudu, Falsul Dimitrie,
Ed. Cartier, 2014, 208 p

Alte articole de
Gheorghe Grigurcu

Tipăreste

Cuprins Nr. 30

Parteneri Romania literara

Alegerea lui Dimitrie Crudu

De: Claudiu Komartin Publicat la: 24-02-2015

Urmăresc de câţiva ani cu atenţie – și cu satisfacţia că „generaţia de mijloc” a literaturii noastre de astăzi a ajuns în momentul maturităţii și al consolidării unor formule – antologiile câtorva poeţi care au devenit – încet, dar sigur – repere indiscutabile pentru ultimele promoţii.
Nu au trecut neobservate, sunt sigur, selecţiile apărute după 2010 din poezia lui Nicolae Coande (cu două cărţi, VorbaIago și Persona, întru totul convingătoare) și Radu Andriescu (în cazul volumului Metalurgic, vorbim despre o carte-obiect cu o selecţie restrânsă, ce impune, în ciuda unei circulaţii limitate, un discurs de prim-plan), în timp ce O. Nimigean a optat pentru o antologie masivă, ce reia integral volumele publicate între 1992 și 2007 (nu-ţi garantează nimeni nimic).
Totodată, doi marginali tot mai puternici și mai clar conturaţi cu fiecare nouă carte, Nicolae Avram și Ionel Ciupureanu, s-au afirmat pe deplin după 2009, publicând volume despre care s-a vorbit și s-a scris ca despre revelaţii ale ultimilor ani. Ani în care Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei a ajuns la a patra ediţie, iar poeţii „Grupului de la Brașov” au rămas printre cei mai activi scriitori și universitari români (recenta Firul alb a regretatului Andrei Bodiu ar trebui să-i facă dreptate acestui poet veritabil și risipitor).

În acest context apare la Editura Cartier din Chișinău antologia Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu, cuprinzând poeme din Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994), Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Poooooooooate (2004) și Eșarfe în cer (2012), câteva „poezii crude” scrise între 1988 și 1992, două poeme inedite, „Akvika” și „Fiecare cu alegerea sa”, urmate de Prima anexă a „Manifestului fracturist” și de un interviu din 2013. O carte generoasă, care arată așa cum ar trebui să arate o antologie de poezie a unui autor de vârf de după 1989, care confirmă retrospectiv încrederea fără rezerve arătată de profesorii săi brașoveni de la începutul anilor ’90 (nu întâmplător cartea e dedicată memoriei lui Alexandru Mușina), contrasă în observaţia exactă a lui Gheorghe Crăciun: „Dumitru Crudu este un poet prolific, proteic (…) obsedat de o perpetuă fugă și regăsire de sine”.

Între 90-ism şi 2000-ism

Când l-am citit prima oară pe Dumitru Crudu, la începutul anilor 2000, prima mea reacţie a fost de șoc receptiv: am înregistrat prospeţimea acelui discurs și vitalismul pe care poetul basarabean îl pompa în textele sale, dar nu am aderat din prima la noutăţile pe care le aducea, la cotidianul contorsionat, la absurdul și deriziunea din Falsul Dimitrie (în care intuiam o întâlnire regizată impecabil între Harms și Samuel Beckett). Foarte prezent în contextul discuţiilor legate de apariţia „douămiismului”, deși cu zece-doisprezece ani mai mare decât tinerii poeţi care citeau în cenaclul „Euridice” și începeau să debuteze la Vinea, Pontica sau Timpul, l-am asociat o vreme pe Crudu beligeranţei și entuziasmului cam ranchiunos al fracturiștilor – prin 2002-2003 Crudu participa de la distanţă la revista condusă de Marius Ianuș, părând polul mai discret, dar mai coerent și din punct de vedere teoretic, și ca practică textuală, al unei grupări care începuse deja să provoace (și, în câteva rânduri, să scandalizeze) establishmentul literar, odată cu publicarea în 1998 a „Manifestului fracturist”.

Ar fi necesare mai întâi câteva precizări orientative: în 1994, când debutează simultan cu Falsul Dimitrie (carte reeditată zece ani mai târziu, și care dă în 2014 titlul antologiei de la Cartier) și E închis vă rugăm nu insistaţi, Dumitru Crudu e receptat cu oarecare dificultate, inerentă de
altfel contextului literar al momentului – în același an apărea Arta Popescu (al doilea și ultimul volum antum al lui Cristian Popescu), iar Ioan Es. Pop debuta cu Ieudul fără ieșire, așa că toată atenţia părea îndreptată spre orientarea dominantă a momentului, reprezentată de scriitorii formaţi în cenaclul „Universitas” și propulsaţi deopotrivă de zelul lui Laurenţiu Ulici, dar și de PR-ul agresiv marca Dan-Silviu Boerescu.
Atât de bine primită a fost în prima parte a anilor ’90 apariţia în poezia românească a lui Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu sau Lucian Vasilescu, încât „90-ismul” a părut o afacere de familie a acestei grupări, excentricilor încă inclasificabili ai fenomenului (Nimigean, Andriescu, Coande, Ciupureanu, Crudu) rămânându-le să-și aprofundeze filoanele și păstrând astfel o motivaţie mai puternică de a se autodepăși. În 2000, când publică antologia Podul, Ioan Es. Pop e deja un poet „clasic” al literaturii sfârșitului de secol, iar Cristian Popescu e truvabil doar cu selecţii restrânse (în Antologia poeziei generaţiei 80 a lui Alexandru Mușina sau în Poezia română actuală a lui Marin Mincu), în vreme ce Dumitru Crudu se află în centrul discuţiilor legate de apariţia unei noi generaţii literare, ce pledează pentru o poezie cu un puternic sens eticist, adesea cu accente de stânga și în care scrisul este inseparabil de biografic: „tu ai îmbătrânit/ ca o privire fixă/ ca o gură fără dinţi/ deja/ nu mai putem evita/ călătoriile/ în jurul becurilor aprinse/ enorme/ Așa sunt și ochii mei oare/ acum/ ca aceste becuri/ Nu mai am poftă de nimic/ de nimic/ decât poate să beau/ și să mă gândesc la/ cât de mult/ ai îmbătrânit/ t/ u”.
Un poet experimental

Probabil că volumul de poezie în care „metoda” fracturistă e cel mai clar ilustrată rămâne Poooooooooate (2004), în care Crudu face figură de poet experimental, cu o tehnică ireproșabilă, fără a rămâne însă la nivelul inovaţiei sau al provocării lingvistice fără acoperire existenţială: „timpul în care/ ești foarte/ singurrrr și/ ameţești senzaţia de frigggg și de/ neputinţă voi căuta să nu am/ niciun fel de responsabilităţi cum/ era cândva/ cândva eraaam cel care/ sunt voi citi/ sunt foarte/ singurrrrr îmi vine să/ urlu și să mă agăţ cu/ mâinile de tavan (...)/ am trei limbi de fier în/ gură/ pune păr lângă ușă când mă/ vezi/ pune cenușă sub/ pernă când mă/ auzi (...)”. Autentic, așadar, în cel mai înalt grad, pentru că asta cereau în primul rând poeţii noului val, obsedaţi de „reinventarea emoţiei” și de recuperarea „fiorului necontrafăcut al realităţii”, Dumitru Crudu se întorcea la poezie după opt ani ca un scriitor pe deplin format, care nu numai că adera la ideologia dominantă în cadrul promoţiei 2000, dar era, alături de mai tinerii Marius Ianuș, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu și Domnica Drumea, unul dintre principalii săi exponenţi.
Nu-i vorbă, Crudu experimentase încă din Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente o formulă aparent minimalistă (după ce, în cărţile anterioare, își arătase disponibilitatea pentru ironie și umor negru), propunând, după formula lui Marin Mincu, un discurs „nud, descărnat, aproape de gradul zero”. Iată că după 18 ani intuiţiile lui Crudu se dovedesc câștigătoare – o parte importantă a liricii de după 2000 pare acum influenţată de acest spirit deziluzionat, de disperarea existenţială (pe care o critică leneșă și crispată a etichetat-o drept „mizerabilism”), de febricitatea și pregnanţa imagistică a poeziei falsului dimitrie: „Acum ochii tăi/ ca două găuri în priză/ Acum/ bătrânii te plimbă/ cu taxiul prin oraș/ Acum/ gura ta/ ca o flacără de/ brichetă/ Odată/ peste/ cartier/ planau/ bărbaţii locului/ Acum tu/ singură ca un chibrit/ unui bătrân/ de 80 de ani/ i se scurg/ ochii/ după tine/ cred că el te-ar penetra și/ cu creștetul capului”.

De revoltă, de dragoste şi moarte

Cumplită poezie de dragoste și revoltă scrie în primele sale cărţi acest poet însingurat („dimitrie a iubit-o ca hârtiile care învelesc tortul/ din toate părţile strângând-o cu putere în braţe/ ce disperate sunt hârtiile rupte de tort rușinate/ ele își ascund ochii și nu cred să mai aibă
vreun/ sens în viaţa asta noi nu mai avem nici un sens nici/ un sens”). Rătăcirea sa are ceva înfiorător, care ne poate spune ceva despre anvergura la scară personală a unei traume istorice, despre eșecul edificării omului nou (sau mai curând, în cazul lui Crudu, născut și crescut în epoca lui Brejnev, a lui homo sovieticus): „îmi duc singurătatea în geamantane/ acasă/ trecutul genunchilor mei/ anul 1967// atâtea unghii mi-am tăiat/ un drum pe care nu am mers niciodată” („dimitrie”).
Au mai trecut opt ani până la următorul volum de versuri, Eșarfe în cer, timp în care D. Crudu s-a afirmat ca dramaturg (textele sale teatrale au fost montate în opt ţări), prozator (două romane și un volum de povestiri) și ca voce angajată pledând de la microfonul Europei Libere pentru democraţie și normalitate în Republica Moldova. Eșarfe în cer e poate cea mai surprinzătoare carte scrisă până acum de Crudu, marcând o despărţire de poezia anterioară – nicăieri până la acest lung poem, care mi s-a părut a fi cea mai „rusească” relatare confesivă din literatura recentă, nu mai fusese într-o așa de mare măsură un scriitor compasional, eliberat de orice strategie literară. Scris dintr-o suflare, îndoliat și cu un acut sentiment al angoasei, poemul lui Crudu (pe care antologia de faţă îl reţine integral) e zguduitor ca Moartea lui Ivan Ilici și intens ca faimosul kaddish al lui Allen Ginsberg, iar câteva dintre secvenţele care-l alcătuiesc pot intra în orice antologie de poezie românească a ultimei jumătăţi de secol.
Nu am nici o îndoială: Falsul Dimitrie e cartea unuia dintre cei mai buni scriitori români pe care-i avem.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.