Un dar, o carte românească. Taisia Gîrlea Crudu · Sposrondteu10f h 2 1005ihf2f7t0fh8uul13942uai167h9mfmm6utm3688l · #2025#49 Romanul lui Dumitru Crudu, „Tu și alte femei”, este o explorare pasională a universului interior al unui tânăr, Cosmin, prins în mrejele iubirii și ale propriilor frământări. Cartea nu este doar o poveste despre dragoste, ci o radiografie a sufletului unui om care trece prin toate stările posibile: entuziasm, disperare, speranță, euforie și deznădejde. Cosmin trăiește intens și iubește cu ardoare, iar femeile din viața lui îl modelează, îl ridică și îl coboară - precum vorba cântecului: „femeia te ridică, femeia te coboară”. Întâlnirile lui, relațiile pasionale și despărțirile dureroase sunt prezentate cu un realism care te face să empatizezi cu eroul și să trăiești alături de el fiecare moment. Un element care dă originalitate romanului este modul în care este construită narațiunea: evenimentele nu curg într-o ordine cronologică, ci se succed ca niște episoade de film vizionate în ordine aleatorie. Ba ești cu 33 de ani înainte, ba cu 11, apoi te întorci cu decenii înapoi. Această tehnică narativă nu te zăpăcește, ci adaugă mister și te face să vrei să descoperi cum se leagă piesele acestui puzzle emoțional. În plus, Dumitru Crudu nu se ferește să adauge și câteva scene mai „condimentate”, care, deși îndrăznețe, sunt perfect integrate în context și dau autenticitate poveștii. Departe de a fi gratuite, aceste momente conturează mai bine complexitatea personajelor și intensitatea relațiilor lor. Pe măsură ce citești, te întrebi mereu dacă Cosmin își va găsi liniștea, dacă va reuși să se împace cu trecutul și cu propriile rătăciri. Tocmai această tensiune ține cititorul captivat până la ultima pagină. Bref, „Tu și alte femei” este un roman plin de viață, pasiune și introspecție. Pentru cei care nu l-au descoperit încă pe Dumitru Crudu, această carte este o excelentă poartă de intrare în universul său literar. Este un roman care se citește pe nerăsuflate, dar care rămâne cu tine mult timp după ce l-ai terminat. „Tu și alte femei” de Dumitru Crudu Editura Cartier

”Am terminat. Comic. Tragic. Adevarat. Trist. Dureros. Poetic (in sensul ala de inalta emotie - de pilda, scena cu porumbelul și oglinzile, multiplicarile). Cum e literatura adevarata, care e transcrierea/rescrierea vieții, asa cum e ea. Mi-a amintit de Herzog (a lui  Saul Bellow - una dintre cartile mele preferate), de Detectivii salbatici (Bolano). Dar aici pluteste duhul acela moldav (basarabean) care e ceva cu totul inconfundabil. Și pe care tu te pricepi așa bine sa-l iei aliat.”  (Simona POPESCU) Șerban AXINTE Eternitatea răului Dumitru Crudu, Margareta noastră, Editura Cartier, 2021, 2020 p. La scurt timp după publicarea excelentului roman Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (Humanitas, 2019), Dumitru Crudu revine cu o carte mult diferită de cea anterioară din punctul de vedere al strategiilor narative, dar la fel de valoroasă. De altfel, cărțile de proză ale autorului comunică între ele nu doar stilistic sau tematic, ci și prin intermediul unor personaje ce figurează atât în proza scurtă a scriitorului, cât și în unele romane, cum ar fi Măcel în Georgia (Polirom, 2008). Margareta noastră este un roman care păstrează liniile generale ale prozei lui Dumitru Crudu – stilul direct, uneori frust, o aderență la real ce implică și un tip special de absurd, predilecția pentru dramatizarea discursului etc -, dar aduce în plus o anumită atenție pentru construcția narativă. Cartea conține finaluri alternative și douăsprezece Anexe, în fapt, proze scurte despre unele personajele din carte. Acestea interferează cu unele momente ale romanului, le completează și le dau consistență. Ele contribuie și la definirea unui Background – viața literară basarabeană, dar nu numai. Cititorii au acces la anumite medii concomitent cu personajele. Nimic nu e prestabilit, cunoscut dinainte. Lumea romanului e rodul cunoașterii imediate și al rememorării. Trebuie spus încă de la început că realitatea din carte e rezultatul unor mixaje ingenioase ale altor realități. Protagoniștii nu sunt altceva decât niște sinteze a mai multor modele din viața reală, majoritatea poeți. Autorul afirmă că „acest roman e inspirat din câteva întâmplări de-ale mele trăite alături de poetul Eugen Cioclea. Inițial, am vrut mai degrabă să scriu o povestire despre Cioclea, dar, scriind-o, aceasta s-a dilatat ca un plămân care se umple cu aer, până s-a transformat – cumva pe neobservate – într-un roman. În acest roman. În prima versiune, pe personajul principal îl chema Eugen Cioclea. Cu cât înaintam însă cu scrisul, personajul meu începea să se distanțeze tot mai mult și mai profund de prototipul său, încât, la un moment dat, m-am trezit că diferențele erau atât de mari, că ar fi fost o blasfemie să-l cheme și mai departe Cioclea. […]. Începu să semene cu alți poeți, poate, chiar mai mult decât cu Cioclea”. Deși autorul nu mărturisește asta explicit, Marius Terebnea e un amestec de Gheorghe Grâu, Ion Ștefănescu, Gheorghe Iova, Marius Ianuș, Andrei Bodiu și alții. În ceea ce-l privește pe naratorul Colea Iarușevschi, el se aseamănă cu mai toți scriitorii tineri aflați în curs de afirmarea în perioada căderii comunismului, deci inclusiv cu autorul cărții de față, care figurează însă ca personaj de sine stătător. Voi reveni asupra acestui aspect. Deși acțiunea romanului e plasată în Basarabia, există numeroase elemente care trimit la viața literară din România. Dumitru Crudu redă cinematografic unele scene, mai ales pe acelea care se desfășoară în mare viteză. Ritmul narațiunii este bine controlat, autorul știind foarte bine când trebuie să-l accelereze, respectiv, să-l temporizeze. Dialogurile din carte sună natural, autentic, cu toate că există o pronunțată doză de absurd dictată de contextele în care acestea au loc. Mai mult, unele situații narative induc un sentiment al derizoriului ce poate fi pus în legătură cu anumit provincialism vecin cu abandonul moral. Fragmentul următor ilustrează situația descrisă mai sus, dar are legătură și cu ingenioasa strategie a construcției romanești. Protagoniștii pun la cale acordarea unor premii ale uniunii Scriitorilor: „Eu cred că la critică ar merita să-i dăm premiul lui Radu Orașoveanu, fostul președinte al filialei și actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Căci cartea lui e pur și simplu excepțională. […]. După care la proză mi-a propus cartea mea – ANEXE -, dar eu am fost împotrivă, fiindcă asta mi-a amintit de textul acela al lui Caragiale când un vânzător de bilete la loto tare se mai mira că tot el câștigă: oare nu voi fi și eu în aceeași postură? – Ei și ce dacă? mă contrazise Marcel. Oare nu-l meriți? Oare cartea ta – ANEXE – nu e cea mai bună carte care a apărut anul trecut? Și apoi, crezi că va afla cineva cine a fost în juriu? […]. Așadar, cartea ta ANEXE va primi premiul pentru proză al filialei noastre. Felicitări, îmi strânse mâna Marcel și mă îmbrățișă, după care, înainte să ne despărțim, m-a rugat ca tot eu să fac și diplomele”. Așa după cum am spus deja, ANEXELE sunt publicate la sfârșitul cărții. Prin această tehnică, autorul își obligă cititorii să reia (parțial) lectura romanului pentru a înțelege mai bine unele subtilități semantice, dar și unele aspecte ce țin de destinul unor personaje. În acest fel, se creează o perspectivă mai amplă asupra vieții literare și a societății în ansamblul ei din perioada 1990 – 2000. La limită, putem utiliza conceptul de post-realism, cu rezerva că „realitățile” internaționale ce implică politicul sunt destul de vag conturate. Autoironie la persoana a III-a Autorul se ia pe sine în balon prin intermediul naratorului. Transcriu aici câteva fragmente edificatoare: „m-a frapat cruzimea lui Cioclea în raport cu tinerii poeți. Pe Dumitru Crudu, după ce acesta i-a citit primele sale poezii, l-a trimis la muls vaca. Pe Emilian Galaicu-Păun asta însă nu l-a încurcat să ajungă un mare poet. Nici pe Dumitru Crudu nu l-a încurcat, doar că n-a ajuns niciodată” sau „moleșit, m-am întins în pat cu un roman de-al lui Dumitru Crudu în mână și am adormit după primele trei pagini. Iată de ce e bine să-l citiți pe Dumitru Crudu, ajută la somn” sau „din baie ieși Dumitru Crudu, care trecu fulgerător într-o altă sală ca să nu-l vadă cumva șeful stând de vorbă cu mine. Paza bună trece primejdia rea. Pe Dumitru Crudu eu nu-l mai respectam defel, de când se schimbaseră șefii noștri la radio și cei noi făceau concedieri, iar el pentru a-și păstra postul, inventase că ar fi avut un bunic evreu. Da de unde. Nu avea niciun bunic evreu. Pe ai lui îi știam eu foarte bine. Erau români de când Prutul. Tipul însă minți că ar fi avut un bunic evreu, crezând că n-o să vrea să măture de la radio un angajat cu un bunic evreu. Eu nu am nimic contra evreilor, ba chiar îi admir necondiționat, Dumitru Crudu însă nu are niciun bunic evreu. Asta o știu eu prea bine”. Există mai multe fragmente de acest gen în roman. Aveam de-a face cu o autoironie mai specială. Una la persoana a III-a. Terebnea și prietenii săi Terebnea, un poet boem ce reunește parcă toate clișeele din mentalul public cu referire la scriitori, are, pe lângă rolul său clar determinat din desfășurarea narativă, un statul special. Toți vorbesc despre el, toți sunt obsedați de el. Pare a fi centrul universului, dar nu neapărat datorită „geniului” poetic, ci din cauza comportamentului său, în general deplasat. În raport cu el sunt conturate și celelalte personaje. Inclusiv personajul narator s-a format ca scriitor avându-l drept model suprem pe Terebnea. Acești protagoniști se află într- un raport de love-hate cu marele artist ce pare a retrăi simultan viețile „poeților damnați” ai secolului al XIX-lea. Colea e un fel de biograf al acestuia și, în egală măsură, un prieten devotat și chiar un salvator. Sigur, judecățile morale nu lipsesc: „Kaghebiștii îl plăteau pe Terebnea în aur ca să dea în Vieru, Moșanu, Gheorghe Ghimpu, Usatiuc, Moroșanu, Cimpoi, Valeriu Matei și Lari, dar și în toți cei care le împărtășeau ideile, exact în perioada aia când apa ne ajunsese la gură. Noi, prietenii și amicii săi, împușcam francul, pe când lui Terebnea toate îi mergeau strună. El o ducea bine-mersi, într-o vreme când toată lumea își trăgea barca pe uscat. Lui îi merge bine și eu, de multe ori, îl căutam ca să mă împrumute cu lovele […], iar eu, luând banii, de fapt, deveneam o canalie la fel de mare ca și el, fiindcă ăia erau arginții kaghebiștilor”. Problematica morală se acutizează pe măsură ce înaintează în lectură și capătă forme dintre cele mai diverse. Un personaj care apare doar într-o singură secvență a cărții mi se pare că sintetizează prin el însuși răul care scobește nestingherit măruntaiele societății. Busuioc, prieten bun cu Terebnea, se masturbează în public într-o manieră ce depășește granițele perplexității și ale oprobiului. Un rău ce se auto-devorează după ce a mistuit totul în plan social și uman. Gestul acestuia îl obsedează pe Colea, care începe să-și pusă la îndoială propria sa conduită, propriul fel de a fi și de a scrie: „Of, și ce scârbă mi se mai făcu. O scârbă de tot și de toate – o silă nesfârșită – greață fără început și fără sfârșit – și nu doar de Busuioc, ci și de mine, sau poate chiar în primul rând de mine. […]. Da, da, Busuioc ăla rămas în fundul gol și masturbându-se în văzul lumii mi-a amintit de mine și m-a făcut să-mi fie greață de mine însumi. Care la o întâlnire cu studenții de la Universitate am recitat o poezie despre cum mă masturbam în camera mea de cămin și tot poezia asta am recitat-o și când am primit Premiul „Eminescu” pentru debut în poezie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani”. Dar conștientizarea răului nu duce întotdeauna la lepădarea de el. Acest rău simbolic se extinde cât se poate de concret asupra unei lumi întregi. Răul intră în lumea de multe ori ca metaforă, pentru ca să poată intra mai lesne în profunzimile omului/ societății. De pildă, „în cuiul unde ar fi trebuit să fie înfipt un sul de hârtie igienică, era înfipt Noul Testament, din care o pagină deja fusese ruptă, fiind stivuită frumos pe capacul robinetului de alături pentru a fi folosită, probabil, pe post de hârtie igienică. […]. Pur și simplu, mă oripilase să văd pentru ce voia s-o folosească prietenul lui Terebnea”. Așadar cei doi amici ai marelui poet manifestă un fel de libertate a răului ce nu are nimic în comun cu anarhia creatoare, atât de necesară pentru spargerea șabloanelor și a limitelor impuse de societate. Un rău gratuit, care are repercusiuni majore în ceilalți. Totul devine și al celorlalți prin contaminare. Din acest motiv, moarte lui Terebnea – după o viață trăită haotic și hipnotic – este o consecință firească a felului său de a se raporta la lume. Este gestul său de a întoarce spatele brutal tuturor. În urma sa rămâne în cei care l-au iubit și adorat un sentiment paradoxal de vinovăție. O vinovăție pe care fiecare din noi o putem resimți atunci când ceva foarte important, esențial scapă înțelegerii noastre. „Cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu este unul sentimental-ironic și vine să reconstituie ultimele zile din viața unui scriitor aflat pe o pantă ireversibilă a degradării. Personajul din volum, Marius Terebnea, îl are ca model pe emblematicul scriitor basarabean Eugen Cioclea și chiar dacă Terebnea nu este Cioclea împrumută destule episoade biografice din viața acestuia și, de fapt, recreează imaginea unui tip de scriitor extinct sau aflat pe cale de. Vorbim despre unul dintre modelele dominante de autor din secolul XX, boem/alcoolic, animalic, lipsit de morală și misogin. Asta în aspectele sale negative, există și unele pozitive, eleganță, forță, inteligență și putere de seducție, dar acestea se estompează odată cu trecerea timpului și adâncire în vicii și nu le scuză nicidecum pe cele dintâi. Titlul ne trimite cu gândul la capodopera bulgakoviană și există, într-adevăr, un punct comun: registrul grotesc-parodic în care este descrisă societatea scriitorilor chișinăuieni. Și poate povestea de dragoste dintre maestrul Terebnea și Margareta lui, dar la un nivel caricatural. În rest avem o captivantă poveste despre prietenie (devotamentul față de un prieten este motorul întregii acțiuni) și despre lumea culturală și politică din Republica Moldova în anii 90-2000.  E și o carte despre destin, despre frivolitatea și efemerul faimei literare, despre mutația valorilor în timp și schimbări de paradigmă. Nu doar la scară societală, ci, uneori, chiar individual, în interiorul unei singure persoane. O astfel de persoană este personajul narator, Colea (care, la fel ca în relația Terebnea- Cioclea, este și nu este un alter ego al lui Crudu), a cărui mentalitate se transformă în urma unui proces de revelație cvasi-mistică prilejuită de observația lucidă a lumii pervertite din jur și a plasării sale în context. Acțiune care va provoca un proces moral al actualului „eu” față de fostul „eu” ce se va solda cu renegarea trecutului, aruncând în urmă priviri pline de mânie și rușine. Totuși, apropo de relații și dinamica acestora, problematica cea mai importantă atinsă de volum este aceea a raportului dintre ucenic (Colea) și maestru (Terebnea). Asistăm la un demers de dezvrăjire. Magia e în ochii celui sedus, însă când mirajul „învățăturilor” se termină maestrul apare gol, murdar și neajutorat în fața ucenicului. Vrăjirea intelectuală cedează în fața micimii morale a unui om supus vremurilor. Privit cu luciditate, maestrul devine un măscărici tragic. Sunt imagini foarte puternice în cartea aceasta, unele violente, altele repulsive, dar toate sunt „îmblânzite” de graduale doze de umor și de o viziune poetică a ansamblului, specifică literaturii ruse din care Dumitru Crudu își trage esența narativă vitală. Și e multă, foarte multă autoironie.” (Cosmin PERȚA) „Scriitor prolific, Dumitru Crudu (născut în 1967 în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este poet, dramaturg și prozator, opera lui literară întinzându-se pe o perioadă de peste două decenii și jumătate. A debutat în 1994 cu două cărți, „Falsul Dimitrie” și „E închis vă rugăm nu insistați”, patru ani mai târziu fiind co-autor (alături de Marius Ianuș) la elaborarea manifestului fracturismului, punct de cotitură în evoluția poeziei postdecembriste de la noi și probabil (deși din câte am observat sunt voci care contestă acest fapt) certificat de naștere al generației 2000. În 2008 Dumitru Crudu a debutat în proză cu romanul „Măcel în Georgia” (Editura Polirom), de atunci urmând alte volume care i-au consolidat poziția, fiind considerat, cum spune și Vasile Ernu, „unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani ai noștri: nu doar în poezie, ci și în proză”. Odată cu apariția romanului „Margareta noastră” (Editura Cartier, 2021, colecția Rotonda), Dumitru demonstrează că este hotărât să parieze în continuare pe producția prozastică, mizând nu doar pe background-ul său literar, ci mai ales pe realul său talent. Nu cred însă că de laude duce lipsă Dumitru, de aceea n-am să insist cu pomelnicul care se face în mod obișnuit în deschiderea unei recenzii. Aceste rânduri, folosite mai degrabă ca liant informativ, le scriu doar pentru ca aceia dintre voi care nu i-ați parcurs cărțile să vă faceți o idee despre capabilitățile literare ale lui Dumitru. Am mai făcut acest lucru odată cu apariția în librării a romanului „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (Editura Humanitas, 2019), atunci când, pentru informarea în vederea recenziei, i-am citit sau recitit câteva din cărțile de proză anterioare („Măcel în Georgia”, Polirom, 2008; „Un american la Chișinău”, Casa de pariuri literare, 2013 și „Salutări lui Troțki”, Editura Univers, 2016). Ce am descoperit în „Margareta noastră”? O suită de întâmplări ținute abil la granița dintre dulce și amar ori, dacă vreți, între grotesc și hilar, în care avem o voce auctorială, a lui Colea Iarușevschi, cu vădite conexiuni autoreferențiale. Dincolo de întrebarea „ce e real și ce e inventat” – pe care eu, cel puțin, mi-o pun de fiecare dată când citesc un volum de acest fel – am încercat să bag capul în apa textuală și să deslușesc, în lichidul sulfuros al realității din carte, filmul narațiunii. Colea Iarușevschi, după ce participă, în calitate de membru, la o ședință a Uniunii Scriitorilor în urma căreia urma să fie ales noul președinte (el însuși a fost propus și votat să facă parte din comitet) intră în tot felul de încurcături din cauza celor doi scriitori, Marius Terebnea și Valeriu Melnic, care „s-au făcut muci” după ce toată breasla scriitoricească a sărbătorit la barul din subsolul Uniunii. La finalul banchetului au început problemele: „În capul scărilor s-a creat un fel de ambuteiaj. Doi indivizi zăceau pe pardoseala de beton a palierului, de-a curmezișul, cu capetele într-un perete și cu picioarele în altul, blocând înaintarea noastră, și lumea s-a oprit. Erau doi colegi de-ai noștri, căzuți pe podea de turtiți ce erau: Marius Terebnea și Valeriu Melnic, pe care lumea îi privea încurcată, neștiind cum să înainteze mai departe.” Fiind ora de închidere, Tania, responsabila barului, i-a chestionat pe scriitori în legătură cu Terebnea și Melnic, însă aceștia au plecat unul câte unul, pășind peste ei. Singurul care s-a oferit să o ajute a fost Colea. Din acest punct lucrurile încep treptat să se complice, Colea fiind implicat în tot felul de situații, cum spuneam, la granița dintre hilar și grotesc. Având o datorie morală față de Marius Terebnea, poet consacrat, lider de generație și amant al mult râvnitei Margareta (de care Colea era îndrăgostit încă din școală), proaspătul ales în comitetul Uniunii va face din acest moment tot posibilul să pună lucrurile în ordine. De la intenție la reușită s-a dovedit a fi un drum destul de lung, presărat cu tot felul de situații tragicomice, un fel de sarabandă a întâmplărilor, ca în comediile dulci-amare ale lui Chaplin. E implicat de la un moment dat un taximetrist rus arogant și agresiv, supărat foc (pe bună dreptate) că Terebnea, revenit în simțiri după (aproape) coma alcoolică în care picase, vomită în mașină. Pe tot acest fundal isterizant, Colea retrăiește, în flaskback-uri succesive, episoade din marea lui iubire ascunsă față de Margareta, amantă devotată cu aer de bacantă care-și împrăștie generoasă vederii bărbaților nurii acaparanți și generatori de viziuni erotice obsesionale. Marius Terebnea este în mare măsură un alter-ego al poetului basarabean Eugen Cioclea – o mărturisește chiar Dumitru Crudu în deschiderea cărții: „Acest roman e inspirat din câteva întâmplări de-ale mele trăite alături de poetul Eugen Cioclea”. Totuși, de la un moment dat apele se despart, fiindcă autorul și-a dat seama că „cu cât înaintam însă cu scrisul, personajul meu începea să se distanțeze tot mai mult de prototipul său încât, la un moment dat, m-am trezit că diferențele erau atât de mari, că ar fi fost o blasfemie să-l cheme și mai departe Cioclea.” Cu toate astea, romanul îi este dedicat „nimănui altcuiva decât poetului Eugen Cioclea”. Pe parcursul cărții marele poet basarabean dispărut în urmă cu opt ani în condiții neclare (soartă împărtășită, nota bene, și de Marius Terebnea) și înmormântat în cimitirul… Terebna, apare în carne și oase, cu identitatea reală, adică Eugen Cioclea, în câteva scene din roman, așa cum de altfel se întâmplă și cu Dumitru Crudu însuși, autor-personaj aruncat în posturi derizorii și criticat aspru, în cheie autoironică, de personajul inventat chiar de el, Colea Iarușevschi. Același procedeu este folosit de Dumitru Crudu, dacă nu mă înșală memoria, și în romanul „Un american la Chișinău”. Realul cu imaginarul fac priză și în alte ipostazieri de acest fel, fiind prezente în pagini nume de scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Grigore Vieru, Marius Ianuș, Gabriel Chifu, Alex. Ștefănescu, Alexandru Mușina, Ion Mureșan sau, pentru diversitate, fostul consilier în Ministerul Culturii, Iulia Popovici, care „l-a făcut praf” pe Dumitru Crudu în revista Observator Cultural. Pas de mai înțelege ceva! Cu toată perdeaua de ceață aruncată de Dumitru Crudu, nu vă așteptați totuși să găsiți în paginile romanului „Margareta noastră” situații complicate, în siajul unor Beckett sau Grass. Dincolo de spumoasa și de altfel reușita autoironie, adevăratul Dumitru Crudu, nu falsul Dumitru Crudu, dispune de o vervă narativă extraordinară. Nu știu în ce măsură aceste scene abracadabrante din carte conțin (sau nu) elemente autoreferențiale. Cert este că ele posedă un incontestabil filon de autenticitate, fie că sunt inventate sau nu. Dumitru Crudu – și aici este, sau de fapt în asta constă arta sa – se mișcă pur și simplu ca peștele în apă în lumea fals sclipitoare, decăzută și foarte vie a scriitorilor surprinși în general în posturi infamante, boemi incurabili, poate marginali, dar nu ai valorii artistice, ci ai vieții pe care o trăiesc în calitatea lor umană bântuită de angoasele creației, de greutățile rezultate din existențele lor dezordonate, debușeul lor literar fiind de cele mai multe ori în armonie cu cantitatea de alcool ingerată. Campioni la „coniac-canoe”, atleți redutabili ai întrecerilor de „halbere”, maeștri ai „albiturii”, în strict sincronism cu influența rusească – la ei vodca e sport național – cei mai mulți dintre scriitorii chișinăueni evocați de Dumitru Crudu par prinși în plasa ambițiilor de mărire, de căutare a unui sens în literatură, de ridicare la pătrat a visurilor de a deveni „poeți adevărați”. În tot acest talmeș- balmeș existențial sunt, din păcate, doar câteva certitudini. Una dintre ele ar fi că pierderea de sine într-o viață boemă, plină de întâmplări bizare, cu episoade bahice memorabile, nu poate duce într-un final decât la uzură sufletească, la monumentalizarea posturii de „consumator” sau, bunăoară, la nebunie. Dumitru Crudu este un maestru al exploatării derizoriului, cu viața marginală, cu existențele neîmplinite, ratate sau aflate într-o derivă experimentală. Dumitru nu este, în opinia mea, un scormonitor, un scafandru al profunzimilor umorale. Talentul lui este altul: reușește cu o ușurință de performer al patinajului viteză să alunece, cu instinct (auto)devorator, pe gheața când mai subțire, când mai groasă, a realității. Este, practic, un observator omniprezent, chiar dacă unghiul compasului propriei vederi asupra lucrurilor este redus considerabil, cenzurat practic de exprimarea la persoana întâi. Chiar și așa, personajul principal, Colea, pare ubicuu, fiindcă dă într-adevăr senzația că se află peste tot. E drept că e și un mare ghinionist, fiindcă nu de puține ori se găsește la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, însă tocmai aici cred că este cheia artei lui Dumitru: exploatează, bazându-se pe un infailibil simț de orientare, atât zonele ceva mai stilate ale societății, cât și pe cele mai ales marginale, mundanul, periferia cu tot alaiul ei de personaje excentrice, cu sărăcia, deziluziile, speranțele deșarte și neîmplinirile ei Cu un simț special, Dumitru Crudu detectează tocmai acele caractere gălăgioase, bombastice, funambulești, pentru a scoate din ele prețioasa materie primă pentru literatura sa. Ne dă o lecție nu de stil – care e întru câtva dezordonat, parcă în concordanță cu mișcările personajelor sale, și grevat de prea desele alunecări lingvistice care ar necesita până la un punct un mic dicționar la final – ci de înțelegere a vieții, de pătrundere abilă în interstițiile ei guvernate de legi nescrise. Este exploatat imediatul, traiul la firul ierbii, într-un excurs palpitant prin ceea ce s-ar putea numi un curs de autenticism. E astfel încondeiată o societate în derivă, mizofilă, fără coloană vertebrală. Toate personajele par scoase la suprafață de aburul sulfuros al schimbărilor – pentru mulți fatale – din spațiul ex-sovietic. Acestea au o adaptabilitate endemică, fiindcă presiunile la care sunt supuse de lupta pentru supraviețuire le-au schimbat în așa măsură încât au devenit dependente de        „teritoriile” unde trăiesc și de diferitele relații interumane în continuă transformare. Reale, imaginare – sau alter-ego-uri real-imaginare – aceste personaje suferă de un fel de dromomanie autodistructivă. Drumurile pe care se deplasează – și mania mișcării continue are anvergura comediilor gen Keystone cops – au de regulă destinații unde apetitul bahic, cuplat la obișnuita bârfă literară, poate fi satisfăcut plenar. E peste tot un aliaj de violență, facondă imberbă (în ciuda presupusei maturități a protagoniștilor) și insațiabilă boemie poetică. Poezia, de altfel, e de găsit peste tot. Oricine, oriunde, are de scris, de publicat, de declamat, de arătat un text poetic. Iar cireașa de pe tortul acestei lumi delabrate este Marius Terebnea, poetul care își trăiește viața la flacăra dată la maximum a unei biografii glorioase și îndoielnice. Om al compromisului, dar și veteran de război, ins cu efuziuni patetice dublate de un considerabil apetit bahic, Poetul este eroul unui parcurs tragicomic, un don Quijote al literelor basa însoțit (sau urmărit) cvasipermanent de Sancho Panza – Colea Iarușevschi. În acest context, legătura improprie dintre Marius Terebnea și Margareta este imaginea perfectă a inadecvării și a bâlbâielilor amoroase care sunt posibile doar într-o lume ieșită de pe axul firescului, al bunului simț. Mi se pare, de altfel, că lumea evocată de Dumitru Crudu în „Margareta noastră” se pliază perfect pe excursul propus de Lucian Pintilie în „De ce trag clopotele, Mitică”. Ținând cont de potențialul cinematografic al cărții lui Dumitru Crudu, nu m-aș mira ca în viitor să aud că Margareta, alta decât cea a lui Bulgakov, evident, e protagonista unui film după un scenariu adaptat de Dumitru Crudu. Mutatis mutandis, ar fi o perfectă readucere la viață, fie și parțial, a unuia din cei mai mari poeți de limba română pe care-i avem: Eugen Cioclea. Om trăi și om vedea.” (Gelu DIACONU) MN „ „Margareta noastră” este un roman experimental şi existenţial al lui Dumitru Crudu, care îi dă cititorului posibilitatea să-şi aleagă sfîrşitul cărţii, apoi îl lasă să citească şi textele protagonistului (Colea Iaruşevschi), numite „Anexe”. În textul explicativ dinaintea romanului Dumitru Crudu spune că a scris această carte pornind de la cîteva întîmplări trăite alături de poetul Eugen Cioclea, iar protagonistul, deşi în roman e şi un personaj Dumitru Crudu, seamănă atît de mult cu Dumitru Crudu, încît multă lume va citi romanul încercînd să descopere cine e personajul ăla sau ăla sau ăla. Dar, vorba lui Etgar Keret, nu aşa funcţionează o proză. „Margareta noastră” este un roman despre ultimele zile din viaţa unui poet rebel, Marius Terebnea, despre moartea şi, mai ales, despre viaţa unui poet extraordinar, unicul scriitor care şi-a apărat patria cu arma în mîini, un mare iubitor de frumos care, murind, o lasă pe Margareta lui, cea mai frumoasă femeie din Chişinău, pe mîinile tuturor scriitorilor din Moldova, căci toţi sînt sau au fost îndrăgostiţi de ea. Şi, nu în ultimul rînd, romanul e despre viaţa scriitorilor de la Chişinău, căci vom găsi acolo multe personaje-tip, care seamănă cu un anumit fel de scriitor, care trec prin experienţe deosebite, mai mult sau mai puţin bahice (de exemplu, Terebnea nu e nici o clipă treaz în carte, doar beat şi beat pînă la inconştienţă şi chiar pînă la moarte). Fiind şi un poet excepţional, Dumitru Crudu mai strecoară în roman tot felul de situaţii poetice, pe care le mai poţi găsi doar în marea poezie. Iaruşevschi îl vede pe fostul prieten şi coleg de echipă de fotbal al lui Terebnea, acum boschetar, masturbîndu-se în faţa mulţimii, într-o staţie de autobuz, iar el se identifică – literar vorbind – cu acesta şi trece prin nişte stări care-l apasă groaznic. Fiindcă şi el a scris – şi citit în public – poezii în care se masturbează într-o cameră de cămin plină de muşte şi gîndaci etc. Şi, pentru că Dumitru Crudu mai e şi un dramaturg foarte bun, jucat pe toate continentele, „Anexele” de după sfîrşitul romanului sînt un fel de scenete cu personajele din roman, doar că dinaintea începerii acţiunii. Avem celebrul meci de fotbal în care joacă şi Terebnea, dar erou e prietenul său care înnebuneşte şi moare imediat după ce-şi ia rămas bun de la cadavrul poetului. Despre plăcerea măruntă a unui fost profesor, acum paznic la Uniunea Scriitorilor, despre un spectacol ratat din motive politice, despre Podul de Flori, despre şarlatanie, foame, vise, un roman de iubire şi, în sfîrşit, despre lumea literară. Un roman despre care v-am povestit atît de puţine pentru că mi-a plăcut mult şi vă îndemn şi pe voi să-l citiţi. Lectură plăcută şi utilă! ” (Mihail VAKULOVSKI) „Tare bun. Chiar dacă scriitorilor nu le place să fie comparați cu alți scriitori, personajele lui Dumitru Crudu au ceva din "Detectivii sălbatici" ai lui Bolaño - nesăbuința de a muri pentru un vers dacă e cazul (sau de a vinde totul pentru un gât de bere). Cât despre Margareta, eu am înțeles-o ca pe o metaforă a literaturii care, la fel ca o femeie, pretinde o dovadă irefutabilă de fanatism. ” (Sorin HADÂRCĂ) „Circulatia Ionilor intre greci, nemti, Jaba si Cocos. Cei doi Dumitru Crudu, autorul si personajul, bantuie intr-o lume cat se poate de reala, cu locuri si oameni care au existat si multe dintre care, din pacate, nu mai exista. Dar, din acest motiv nu sunt mai putin reale. De la Moldova la Cocos. De la Leonard Tuchilatu la Gheorghe Grau. Am fost martor si confirm. Istoria sa este cat se poate de adevarata, doar ca are loc intr-o lume paralela celei pe care o vedem la televizor sau in Ziarul financiar. O lume prin care au trecut la vremea lor si Charles Bukovski, si Henry Miller, si Portnoy cu complexul sau. O lume in care poti sa intri intr-o crasma cu bani de o cafea sau deloc si sa iesi a treia zi, pentru ca oricand se va gasi cineva sa plateasca pentru tine. Fie ca e om de afaceri, azi inca pe val, fie ca e un debusolat la fel ca tine, doar ca a primit un premiu, pe care azi il toaca. Si daca nu ii gasesti la nemti, precis s-au aciuat la greci. Sau la Jaba sau chiar si la Cocos. Da, da. Sau pe rand in toate acestea. Mai era si non-stopul de la Luceafarul.  O lume populata de kgb-isti, vamesi, ratati, nebuni, genii, in care Uniunea scriitorilor este o filiala a Costiujenilor. Unde toti isi sparg talentul intr-un moment nepotrivit. Pentru ca nu exista un moment potrivit. Oameni ce plutesc pe locul unde tocmai s-a scufundat Uniunea Sovietica. Aschii dintr-o epava, aruncate de valuri pe plaja pustie a normalitatii. ” (Vitalie CONDRAȚCHI) „Noul roman al lui Dumitru Crudu are în centrul său un pseudo⁠-⁠triunghi amoros format din personajul narator, Colea Iarușevschi, un scriitor destul de bine cotat, din poetul – fenomen, Marius Terebnea și din Margareta, poetă relativ minoră și femeie fatală, iubita/ amanta celui din urmă, de care cel dintâi fusese îndrăgostit nebunește în timpul facultății, sentiment ce nu l⁠-⁠a părăsit însă niciodată pe de⁠-⁠a-ntregul. În plan secund se profilează și întreaga lume literară basarabeană, pigmentată de intrigi, de orgolii, de mediocrități și bineînțeles de un perpetuu conflict dintre rusofili/ securiști/ KGB⁠-⁠iști și românofili/ unioniști, precum și de complexul de inferioritate pe care încearcă să îl inducă scriitorilor basarabeni, confrații lor din România. Un roman actual, bine scris, care aruncă o lumină nouă asupra literaturii basa. ” (Romeo Aurelian Ilie) „Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, R. Moldova) este poet, prozator și dramaturg. A debutat în 1994 cu două cărți de poezie: Falsul Dimitrie (editura Arhipelag, reeditată în 2014 la editurile Vinea și Cartier) și E închis vă rugăm nu deranjați  (editura Pontica). Au urmat alte opt cărți de poezie, dintre care amintesc de: Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (editura Paralela 45, 1995), La revedere, tată (editura Tracus Arte, 2015), 5 poeme din Rotterdam (editura Charmides, 2017) și Vaci ale domnului  (editura Casa de Pariuri Literare, 2018). În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia (editura Polirom). Alte volume de proză: Oameni din Chișinău (roman, editura Tracus Arte, 2012), Un american la Chișinău (roman, editura Casa de Pariuri Literare, 2013), Salutari lui Trotki (proză scurtă, editura Univers, 2016), Moartea unei veverițe (proză scurtă, editura Univers, 2017), Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (roman, editura Humanitas, 2019) și Margareta noastră (editura Cartier, 2021). Dintre volumele de dramaturgie menționez aici: Crimă sângeroasă în stațiunea violetelor (editura Arc, 2001), Alegerea lui Alexandru Suțțo (editura Unitext, 2003), Concert la violă pentru câini (editura Xerox, 2005) și Steaua fără Mihail Sebastian (editura Cartea Românească, 2006). De asemenea a mai publicat și două cărți pentru copii: Bătrâna de 11 ani (editura Prut Internațional, 2015) și Vrabia din geantă (editura Prut International, 2016 ); precum și o carte de critică literară, Priviri pe furiș (editura Grafema Libris, 2015). Atât pentru poezie cât și pentru proză și pentru teatru a primit numeroase premii naționale și internaționale, bucurându-se de asemenea și de o serie de traduceri în alte limbi, cum ar fi: engleză, franceză, germană, cehă, poloneză, sârbă sau suedeză. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent roman semnat de Dumitru Crudu, Margareta noastră (editura Cartier, 2021). Încă din pagina de gardă, autorul ne întâmpină cu un text ce ar putea fi considerat în egală măsură, atât un disclaimer cât și o dedicație, în care ne dezvăluie că inițial și-a dorit să scrie un roman în care să ilustreze viața poetului Eugen Cioclea, dar că pe negândite, personajul său s-a despărțit mult prea mult de prototip, astfel încât a primit un nou nume, Marius Terebnea, și un destin de sine stătător. Dintru început trebuie spus că noul roman al lui Dumitru Crudu are în centrul său un pseudo-triunghi amoros format din: personajul narator, Colea Iarușevschi, un scriitor destul de bine cotat, poetul – fenomen, Marius Terebnea și Margareta, poetă relativ minoră și femeie fatală, iubita/ amanta celui din urmă, de care cel dintâi fusese îndrăgostit nebunește în timpul facultății, sentiment ce nu l-a părăsit însă niciodată pe de-a-ntregul. Drumurile celor trei se întretaie de nenumărate ori, și de fiecare dată sentimentele și stările resimțite de fiecare în parte, în raport cu ceilalți doi, par a fi cu totul altele, de la dragoste la ură, de la nostalgie la suferință, de la admirație la negație, de la dezicere la dorință, dar indiferent de culoarea sentimentelor, nuanța rămâne constantă: intens.   În plan secund se profilează întreaga lume literară basarabeană, pigmentată de intrigi, orgolii, mediocrități și bineînțeles de perpetuu conflict dintre rusofili/ securiști/ KGB-iști și românofili/ unioniști, precum și de complexul de inferioritate pe care încearcă să îl inducă scriitorilor basarabeni, confrații lor din România. Interesant este faptul că printre scriitorii urmăriți de Dumitru Crudu în acest roman se află inclusiv... Dumitru Crudu, care este aici un scriitor marginalizat, considerat de colegii de condei ca fiind lipsit de orice talent și de orice perspectivă (Să fie oare doar dorința autorului de a se detașa de sine sau și unele reminiscențe din trecutul real? Greu de spus!). Ceea ce atrage atenția în primul rând la acest nou roman al lui Dumitru Crudu este tonul în care este scris. Deși sunt ilustrate fapte fie de-a dreptul reprobabile, cum ar fi: beții crunte, intrigi, turnătorii, încăierări, crime, adulteruri, sau doar situații cu o încărcătură emoțională negativă, cum ar fi: divorțuri sau iubiri nedeclarate, toate acestea sunt povestite cu un fel de melancolie, cu un sentiment de tristețe amară, de regret și neputință, ca și cum autorul nu ar scrie decât despre cei mai umiliți și obidiți oameni sărmani din Basarabia. Și nu întâmplător am folosit cele două referințe directe la opera lui Dostoievski, ci pentru a semnala și acest fapt, că personajele create de Dumitru Crudu au ceva din aura celor dostoievskiene, și anume acel tragism, uneori patetic, alteori revoltător, par a fi atinse de o soartă rea care îi ține captivi, nelăsându-i să iasă la lumină indiferent ce ar face. Un fapt de-a dreptul inedit este acela că romanul beneficiază de două finaluri diferite și nu mai puțin de douăsprezece anexe, care nu sunt altceva decât paranteze ceva mai ample, ce aduc lămuriri asupra unor episoade controversate din corpul de bază al romanului. Aspectul este cu atât mai interesant cu cât, undeva spre finalul inițial al poveștii, personajul- narator este premiat de mai marii filialei Chișinău a USR pentru un roman intitulat Anexe, care se pare că avea în vedere amendarea faptului că de cele mai multe ori, esențialul, atât în literatură cât și ăn viață, este lăsat în afara problemei, în secțiunea umilă dedicată diverselor „anexe”, adeseori ignorate de „cititorii” mult prea distrați. De asemenea, tehnica aceasta mi-a amintit de un roman al unui scriitor sârb, construit într-o manieră similară, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri, de Milorad Pavić. Revenind la Dumitru Crudu trebuie spus că acesta reușește și în romanul să cel nou, Margareta noastră, să își păstreze blazonul curat, în sensul că rămâne fidel stilului care l-a consacrat atât în proză cât și în poezie, stil ce ar putea fi definit prin trei caracteristici majore, și anume: coborârea în stradă, printre oamenii comuni, fie ei de la sat sau de la oraș, dozajul ideal al cuvintelor și al expresiilor folosite de personajele sale, astfel încât povestirea și subiectul ales să pară cât mai veridice, și nu în ultimul rând vocea narativă marcată de un fel de empatie, ca și cum fiecare personaj pe care îl crează ar fi de fapt cel mai drag om din viața sa, alături de care rămâne și suferă sau se bucură până la final, complet dezinteresat, fapt ce sporește și mai mult realismul textelor sale. Parafrazând titlul unui roman de Mihail Lermontov, Dumitru Crudu este un scriitor al timpului său și totodată al semenilor săi.  ”   (Romeo Aurelian Ilie) Despre doi scriitori „Nu știu cum s-a întâmplat (și de când am început), dar pe parcursul mai multor ani am comentat mai multe cărți ale lui Dumitru Crudu și Vasile Ernu. Niciodată împreună. Motivele au fost foarte diferite. Stați așa, că mi-am amintit și când am început: atunci când am scris Noua proză basarabeană între profesionalism și amatorism, care i-a supărat pe mai mulți autori și după care nouăzeciștii noștri mă căutau să mă bată. Iată deci că îmi revizuiesc deja afirmațiile: totuși am scris cândva un text ce viza cărțile ambilor. Reacțiile lui Ernu și Crudu au fost și ele foarte diferite. Vasile a reacționat cel mai cuminte, mai delicat, mai puțin violent. Dumitru, dimpotrivă, a avut reacții bolnăvicioase. Odată, după o cronichetă foarte sumară (o pagină A4, Times New Roman, caracter 12, să fi fost vreo două mii de semne, cu tot cu spații), Dumitru Crudu a închis canalele de comunicare pe vreun an, apoi mi-a dedicat (fără să mă numească) un poem despre un critic care nu îi spune prietenului lacunele textului său (ca acesta să le înlăture), ci așteaptă să-i apară cartea, pentru ca apoi să-i caute nod în papură... Poemul nu avea nimic cu realitatea, dar – prin sfânta lui revoltă – era genial. Iar criticul era un monstru care pândește orice eșec ca să-și poată scrie propriile texte virulente (în loc să semnaleze erorile, discret, autorului). Un vampir. Nu pot să rezum cronicile mele la o frază-două (pentru că ele nu sunt studii în alb și negru), dar dacă cineva ar insista, aș spune cam asta: Dumitru Crudu este un nuvelist mai bun decât romancierul omonim. Iar Vasile Ernu este un șmecher și un impostor în lumea literară. Sunt oare excepții – pentru fiecare dintre ei – romanul Margareta noastră si, respectiv, Sălbaticii copii Dingo? Asta urmează s-o descopăr împreună cu dumneata, iubite cetitor. Pentru că orice carte nouă are șansa să-mi deconspire lacunele analizelor anterioare, să-mi combată argumentele și să-mi spulbere, necruțător, prejudecățile. Dacă admitem că totuși am dreptate, atunci veți înțelege cum de am fost provocat să mai scriu o dată – iar înainte de asta să mă impun încă o dată să citesc noile lor cărți! – despre acești doi romancieri, în bloc. Cel care m-a provocat a fost chiar Dumitru Crudu, care a dat cititorilor săi un link la o cronică de carte despre noul său roman. Cu mulțumirile de rigoare autorului cronicii, pentru „surpriză”. Ce mă uimise încât să mă trimită la librărie? Nu cronica, cât o frază de încheiere, în care autorul spunea că noul roman al lui Crudu poate fi citit ca o „anexă” (aici e și o aluzie la titlul unei cărți pe care o scrie eroul romanului lui Crudu) sau ca „prefață” la „copiii Dingo”! Autorul din urmă nici nu era numit, cum ai spune „Frații Karamazov” sau „Un veac de singurătate”, or fiecare cititor care se respectă trebuia să știe cine a scris Sălbaticii copii Dingo. Iată, mi-am zis, ai ajuns, Dudu, să fii anexă la „romanele” lui Vasile Andreevici Ernu! Am lăsat toate prejudecățile la o parte, am obținut – numai eu știu cum – cărțile și m-am apucat să le citesc inocent, imparțial, benevol și nesilit de nimeni. Bineînțeles că am început cu Ernu, lăsând „anexele” lui Crudu pentru final, altfel n-aș fi înțeles jocul. Aici însă trebuie să las la o parte toate finețurile și delicatețea cu care ne-am obișnuit să tratăm o carte, obiectiv și imparțial, fără exagerări și deducții pripite. Himerele nostalgiei De fiecare dată când deschid o carte a unui autor pe care l-am criticat cândva poate prea dur (repet: de fiecare dată, fără excepții), o deschid cu speranța că acum va fi bine și eu am să am ocazia să-l laud. Aș fi vrut să fac asta și dintr-un motiv personal: să vadă lumea că nu am nimic cu autorul, că mă aplec exclusiv asupra scriiturii. Nu aș fi vrut să insist cu lecturile din Vasile Ernu, din cel puțin două motive: mai am de citit atâtea cărți, dar, mai ales, nu e nici pe departe scriitorul fără de care nu aș putea să exist. În fine, am scris suficient încât să fie limpede pentru mine și pentru cititor ce e cu Ernu și cu opiniile mele despre cărțile lui. Apropo, toate cele pe care le văzusem până acum (Născut în URSS, plus „trilogia” Marginalii) erau niște produse mixate (docufiction), iar aici ar fi o carte de ficțiune... Ceea ce m-a făcut să deschid și această carte a fost, spuneam, chiar cronica din care am aflat că romanul lui Crudu e anticamera cărții lui Ernu. Ei, cum să nu fii intrigat? Mai ales că nu am pus niciodată la îndoială profesionalismul lui Dumitru Crudu în materie de literatură și, tot atât de sigur, nu m-am îndoit niciodată că scrierile lui Ernu sunt de un amatorism cras. Dar s-ar putea de data asta să greșesc, așa că nu mai am de ales: comand volumul și mă pun cu burta pe carte, poate nu am înțeles ceva în materie de literatură. Deschid cartea și văd marca Ernu din oficiu: dicționarul explicativ pus la începutul cărții, cu care ne-a obișnuit și în celelalte volume. Adică și de această dată avem o carte pentru ignoranții care nu au trăit în URSS. Încă un volum din epopeea „Născut în URSS”, scrisă pentru cei născuți în altă parte. Iar asta înseamnă nu doar că povestea va fi așa cum o va dirija atotcunoscătorul narator, ci și că termenii vor avea sensul pe care îl atribuie el cuvintelor. Iar aici riscul e mare, inexactitățile spulberând progresiv încrederea cititorului... Titlul cărții e și de această dată unul postmodernist, parafrastic. Ca și în cazul lui „Născut în URSS”, care copia titlul unei emisiuni nostalgice, de la un post rusesc numit, fără ocolișuri, „Nostalghia”, „romanul” recent al lui Ernu parafrazează titlul unei cărți, convertită într-un film sovietic foarte popular printre adolescenți: Câinele sălbatic Dingo. O romantică și ușor dulceagă istorie adolescentină. Povestea „adevărată” („în această carte totul este adevărat”, garantează autorul) începe cu un vis (amintind prin asta mecanismul declanșării istoriei în Tema pentru acasă, romantica poveste a lui Nicolae Dabija). Un înger beat îl întreabă pe narator: în ce timp ar prefera să se întoarcă? Și el alege un deceniu sovietic: anii ′80. Ca toate amintirile de copilărie/ adolescență, totul e romantic acolo și nu e cazul să polemizăm cu autorul: nu depinde de talentul povestitorului sau de timpul istoric trăit (alias de regimul politic), totul ține de nostalgie ca boală. Istoria începe greu, după câteva tentative. O amintire obscură legată de un beci e abandonată fără explicații, copilăria e trecută cu vederea („nu vreau să vă impresionez sau să vă plictisesc”), urmând – ca în orice poveste și ca în orice al doilea roman autobiografic – cu plecarea de acasă: „Eram aproape convins că nu mă voi întoarce niciodată acasă. De unde știam asta? Nu știam, dar acesta era sentimentul” (sic! – ca întotdeauna, în cărțile lui Ernu avem o problemă a aproximării, a nestăpânirii sensurilor, a proprietății cuvintelor). „Bagajul era mic”, spune naratorul-personaj, ca să adauge niște detalii care combat afirmația: „câteva rânduri de haine” (sic!), „mărunțișuri și lucruri pentru nevoile domestice” (Care? Mătură? Făraș? Flori de cameră? Masă, pat și scaune? Lenjerie? Obiecte de igienă personală?), „câteva cărți” (deja nu-i puțin, dacă nu erau cărți de joc, că nu știm nimic concret), „un mic pachet cu de-ale gurii”... toate comprimate într-o „mică valiză”. Or, filosoful din el ne spune: „Bagajul ideal este acela de care nu ai nevoie pentru că e în tine”. Că e „în tine”, am înțeles (omnia mea mecum porto – se vede că adolescentul Ernu, ca și familia sa din sudul Basarabiei, pentru care bagajul mic era „în tradiția familiei”, îl citeau intermitent pe Cicero). Dar nu am înțeles de ce spune că-i „acela de care nu ai nevoie”. Caut nod în papură? Ok, mergem mai departe. Autobuzul care îl duce de acasă e un vestit Icarus, care oprește în „mica autogară din sat”. (Chiar așa! Nu în mica stație de autobuze, ci autogară!) Iar urcând în autobuz, pasagerul își găsește „locul de pe bilet” (traduc: locul indicat în bilet), deși era clar că urcând la o stație dintr- un sat – sau chiar dintr-un centru raional – într-un autocar de tranziție, de la Reni la Chișinău, ocupai un loc liber, nu unul „de pe bilet”. Încă o clipă-secvență din primul capitol. O amintire a copilăriei, o madlenă a lui Ernu e un rodiu pe care i l-a adus tata de undeva din Asia Mijlocie, pe care iarna îl acopereau cu „grămezi” (sic! – poate „snopi”, poate „girezi”?) de stuf și cu „resturile de porumb”. (Să fi fost știuleți? – Nu! Era vorba de hlujani, numiți – cu italice, deci regional, probabil – „clejani”.) Capitolul al doilea (Am șaisprezece ani) face, abrupt, o altă intrare (după primul, nu am înțeles mai nimic... decât faptul că eroul s-a pornit, dar unde mergea și unde a ajuns? – tăcere). „Era început de vară, ultima vară de școală. Stăteam pe o bancă undeva pe lângă Facultatea de Litere din Chișinău. Îl așteptam pe Genură, bunul meu prieten, ca să mergem la Lacul Comsomolist. Mă plictiseam și de plictiseală citeam mult (sic! – mvc) Baudelaire, Rimbaud, Block, Ahmatova, Nietzsche, Freud...” Ei bine, la ce i-o mai fi trebuind să învețe la școală și universitate unui tânăr care – așa, de plictiseală, așteptându-și prietenul – citea marea poezie și filosofie a lumii. Iar pe Nietzsche și Freud (atunci, prin 1987) îi uitase, pesemne, cineva pe banca de lângă „Facultatea de Litere”. Împreună cu Baudelaire și Rimbaud, și ei cvasiinexistenți în bibliotecile sovietice (de altfel, nici disidenta Ahmatova nu prea a fost editată decât după 1988-89). Tare neplăcută această senzație când nu crezi celor spuse de autor. Ceva nu e în regulă. Ori autorul trișează, ori cititorul nu e cel care trebuie să fie. Se mai întâmpla să se întâlnească și în alte locuri (primul alineat nu are continuare, așa că nu mai știm dacă... au mers la lac): scuarul Școlii nr. 1, cafenelele „Fulgușor” sau „Moldova”. Beau cafele (cel mai adesea pe contul altora) și stăteau... „până ne săturam”. Apoi mergeau la lac (mergeau totuși), la Cimitirul Armenesc, pe Aleea Scriitorilor din Parcul Central/ Grădina Publică... până se săturau. Se săturau... de ce? Discutau. Apoi iar discutau. Apoi iar... Despre ce? „Habar n-am despre ce discutam.” Ah, da: „Așa ne arătam noi libertatea și revolta”. N-am nimic împotrivă, regimul nu merita alt tratament, dar de ce suferim noi, cititorii? Treizeci de pagini și nimic! Aha, am uitat să vă mai spun: eroul mergea – cum altfel? – și la Biblioteca Națională! Numită Biblioteca (Nadejda) Krupskaia (poreclită gingaș „Nadiușa” – doar că această poreclă o știm de la alții, d.e., din romanul lui Em. Galaicu-Păun, oameni care au frecventat cu adevărat această instituție. De altfel, și povestea cu „Fulgușor” (și cu „Jaba”, și cu BUS, și cu „Moldova”) o știm de la alții, inclusiv, de la Crudu (cel cu „anexele”, da), cu amănunte, cu acțiuni credibile, nu cu enumerări plate și plagiate. Or, eroul nu își amintește nicio carte concretă citită la „Nadiuşa”, doar mirosul de cărți vechi și de WC. Dacă ar fi adevărat că pierdea aici câte 4-5 ore pe zi (sic!), tot i-ar fi rămas ceva în minte NU, gata, nu mai pot ține tonalitatea politic corectă. Autorul, fiind deja la a n-sprezecea carte, nu mai are nicio șansă să se reabiliteze și trebuie să spunem asta: mitul „scriitorului” Vasile Ernu e un mare bluff, unul dintre cele mai active din literatura română de azi. Nu că nu ar avea dreptul la existență, departe de mine acest gând. Nu că ar trebui să-și caute alte ocupații (deși din scriitorii ratați ies bunii cititori de carte uneori), dar adevărul trebuie cunoscut: „literatura” lui este o cacealma și e o crimă să tăgăduim această evidență. Dar nu am dreptul să răbufnesc, am un program de lectură foarte precis, trebuie să-l urmez. Mai încerc o dată. Cartea lui Vasile Ernu nu se deosebește cu nimic de celelalte, pe care le comentasem anterior. După cum se vede, succesul la publicul cititor și la critică (unele volume au luat și premii importante: ale Uniunii Scriitorilor din România, ale revistei „Observator cultural” ș.a.) l-a încurajat pe autor să mai scrie în același fel. Sălbaticii copii Dingo continuă seria de excursii nostalgice prin URSS. Nimic nu se întâmplă nici în acest roman. Nu are nici personaje memorabile – cele existente fiind descrise – cu penița pentru lozinci și pancarte – de autor, fără să se manifeste cumva ele însele: nici acțiune, nici intrigă, nici scriitură. Este o excursie pentru cititorul român în genul pe care eu îl numeam „povestiri din armată”, când, lăsat la vatră, naratorul adună copiii neștiutori în spatele clubului sătesc ori pe banca din curte și le povestește basme cu zmei despre tărâmuri și oameni pe care numai el i-a văzut. Astfel, niște banale și previzibile istorii din adolescență se transformă în miraculoase povești din genul fantasy. Culorile se îngroașă, accentele se deplasează de pe narațiune pe descriere. Informația e preluată din Wikipedia, iar lucrurile banale sunt umflate și umplute cu semnificații. Astfel, istoria deloc originală a unor băieți de cartier e pompată până la dimensiunea unor monștri gonflabili, numiți „gopnici” (fără a fi ca atare, pentru că adevărații „gopnici”, desemnând copiii vagabonzi sau ai unor elemente declasate, marginale, erau – dacă nu imitau această clasă – mici criminali, viitorii mari și adevărați bandiți). Naratorul, oricât de mult ar fi vrut să fie asociat cu lumea criminală, nu e deloc convingător (cum nu a fost convingător nici în Bandiții). De altfel, nici în cealaltă clasă socială, a „tusovcii” (aici V.E. chiar folosește un termen impropriu, tussovka nu e un grup, ci o formă de întrunire), a tinerilor intelectuali și artiști (mai potrivit era termenul „boemă”), naratorul nu s-a înscris, copiind și aici amintirile altora. Dar Vasile Ernu, pretinsul anarhist și socialist-revoluționar, nu putea să nu aibă în caseta cv- ului și o etapă de muncitor. Naratorul spune că a învățat la o școală tehnic-profesională, dar se bâlbâie în abrevierea ei (așa și nu mai explică limpede ce bazaconii o mai fi fiind GPTU și SPTU) și nu spune măcar un detaliu pe care l-a învățat acolo (ca să nu mai întrebăm ce meserie). Spune că după asta a lucrat la uzina de frigidere, dar nu divulgă un elementar amănunt: când venea conveierul peste el, cu tot cu frigider, el ce fel de piulițe înșuruba? Ce monta el acolo? Ușile? Panoul de comandă? Picioarele? Congelatorul? Condensatorul? Evaporatorul? Dar poate că sunt excesiv de pretențios și atent la detalii? Poate trebuie să ne concentrăm pe aventură? Textul de pe coperta a IV-a ne promite o aventură a patru adolescenți care au evadat de acasă pentru o escapadă în Crimeea. În Livadia și Feodosia. Ce câmp bogat pentru imaginație și aventură! Dar nimic nu se întâmplă. Ni-mic! Totul sfârșește în coadă de pește, cu un apus de soare copiat din alte cărți. Risc să par cicălitor, dar nu poți vedea soarele apunând în mare de pe coasta de est a Crimeii, unde se aflau personajele. Gata, mă predau, nu sunt eu omul care îl poate citi pe Ernu. Viața și moartea fericitului Terebnea Romanul lui Crudu începe dezamăgitor pentru mine. Obsesia scriitorilor din romanul său pentru aprecierea nefavorabilă a unor critici e pur și simplu patologică. De la grafomani la scriitori talentați și chiar geniali, toți sunt cumplit de revoltați de textele unor critici din România, de la Manolescu la Alex Ştefănescu (via Iulia Popovici). Și nu că ar avea neapărat dreptate criticii, departe de mine acest gând. Dar personajele pur și simplu le cer socoteală, le contestă orice drept de a avea o altă opinie (decât invariabil-indiscutabil favorabilă). Or mie mi se pare că nu critica excesivă, eventual nedreaptă, a scriitorilor basarabeni e marea problema, ci excesul de laude fraterne neîntemeiate. După laude de acest gen, nu mai poți aprecia imparțial opera cuiva: te admonestează toată frăția, cu trimitere la instanțele laudative. Nu mai spun că lectura textelor critice e opțională, ca orice alt gen literar. Pe de altă parte, ar trebui să bucure această atenție acordată criticilor: înseamnă că literaților basarabeni le pasă de ce zic criticii! Atât doar că această atenție nu le ajută la nimic. Singura reacție e să riposteze criticilor care nu i-au lăudat (sau nu i-au lăudat îndeajuns). Și să fie foarte atenți la toate complimentele, indiferent de unde vin (și să le citeze pe toate copertele!), fără să realizeze că laudele deșarte le dăunează prestigiului și credibilității pe piața literară. În fine, ce să mai vorbim, personajului revoltat de critica la adresa propriilor cărți i se permite să-i facă praf pe mai tinerii poeți, criticilor însă nu li se dă voie să-l lovească nici măcar cu o floare. Dar să revenim la roman, ca să ne dumerim cumva cu toate. Se intră direct în miezul subiectului: obștea scriitoricească de la Chișinău (și nu oricare, ci adevărații literați români, membri ai filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România!) se adună pentru a alege președintele Filialei și comitetul ei. Toți, până și cei cu adevărat buni, sunt pur și simplu frustrați că președintele USR, tot el un important critic literar, i-a desconsiderat în Istoria sa, iar marele poet Marius Terebnea, nici după zece ani de la publicarea textului, nu-i poate ierta lui Alex Ștefănescu (unele persoane reale sunt incluse cu numele lor adevărate) afirmația că ceea ce a scris el „nu e literatură”. În consecință, toate faptele, deciziile și comportamentul eroilor sunt subordonate acestor frustrări. Mă întrebam: de vreme ce acești critici sunt, în percepția ta, cu adevărat importanți, de ce să te pui în poară cu ei, dacă asta le este percepția lor? Iar dacă operele (criticate) ale eroilor romanului sunt cu adevărat bune, ce mai contează ce zice criticul X sau Y? Și de-ar fi numai opiniile acestor critici! Toată vânzoleala e în jurul recunoașterii sau detestărilor reciproce ale „scriitorilor”, o luptă pe viață și pe moarte, fără rezerve, fără iertare, a orgoliilor inflamate. Același Terebnea i-a desființat fără drept de apel cam pe toți tinerii poeți din preajmă, fie în ipostaza lui romanescă, fie în mitologiile povestite la terasă, în care el apare cu numele său primar: „Pe Dumitru Crudu, după ce acesta i-a citit primele sale poezii, l-a trimis la muls vaca. Pe Emilian Galaicu-Păun asta însă nu l-a încurcat să ajungă un mare poet. Nici pe Dumitru Crudu nu l-a încurat, doar că nu a ajuns niciodată” (autoironia merge mai departe, divulgând autorul... autopersiflant: „mai bine-i asculta sfatul lui Cioclea”). Un tablou oribil al unor veleitari, vanitoși, cu orgolii inflamate și rănite, nu întruniri scriitoricești, profesionale și colegiale. Și parcă am cunoscut și eu terasa respectivă, parcă am discutat și polemizat și eu acolo, dar altele erau subiectele și altele intrigile. Cu unele mici excepții, desigur. Câteodată – fie și rar – aflăm secrete din atelierul de creație al personajelor, de vreme ce suntem pe terenul, fie și minat permanent de amenințări extraliterare, al literaturii: „L-am văzut pe Pavel Zatuşevschi trecând strada și mi-am amintit pe dată cum, odată, am mâncat la el o găină fiartă și el a scris o poezie despre asta”. Prietenii naratorului, de regulă proletari ai scrisului (de cărțile lor nu are nevoie nimeni), sunt cam din aceștia: „Încă de pe vremea când știa unde stau, Titi mă căuta doar când n-avea bani, și niciodată când avea, dar cum buzunarele-i erau mereu goale, mă căuta mereu”. Dar și așa, exagerate, toate sunt credibile în această narațiune, toate sunt autentice! Spre deosebire de textele lui Ernu, cu personajele sale de placaj (iată că nu am crezut vreodată că am să-i compar!), aici avem personaje vii, conflicte reale și confruntări spectaculoase. Aici vrei să urmărești intriga (mai ales după ce se consumă primele orgolii rănite, mai mult ale autorului – sic! – decât ale naratorului-personaj). Este un joc literar, inclusiv prin faptul că pe lângă narator, care este un alter ego al lui Crudu (cel din realitatea profană) și Terebnea, un alter ego al lui Eugen Cioclea, cel pe care l-am cunoscut, în roman se vorbește și despre un alt Dumitru Crudu, dar și despre un Cioclea-cel-adevărat, dar altul decât Terebnea. Și iată de aici intrăm cu adevărat în lumea imaginarului literar al lui D. Crudu... Pe lângă pancarta promoțională a lui Ernu, cu desueta lui dragoste pentru defuncta URSS, pentru posibilitatea de a călători liber pe toate pustiile ei teritorii (de parcă azi el nu poate călători liber prin toată Europa!), pentru mesteceni, pentru „foile de odihnă” care, cică, le putea obține oricine (deși nici el, nici familia lui nu au beneficiat de ele), pentru ordinea de atunci (ciudat să te îndrăgostești de ordine tocmai tu, anarhistul declarat), zic, pe lângă broșura declarativ-publicitară a lui Ernu, romanul lui Crudu e plin de viață. Autorul a găsit vâna narativă, care curge liber, un text viu, autentic, zvâcnind energic, cu durere, cu bucurie, cu nerv. Dar și, totodată, fiind bine (auto)structurat. Adecvat închegat. Și chiar – lucru important de menționat – mai bine făcut decât oricare dintre romanele lui Crudu de până acum. Fie și cu jocul (postmodernist și, la prima vedere, inutil) de-a „anexele”, din final (care – dincolo de jocul afișat – la început par a fi niște scene complementare, schițe de lucru, căror autorul nu le-a găsit loc în textul de bază). Romanul, după o expoziție a anturajului și a personajelor la terasa US, urmare a adunării de alegere a președintelui US, continuă în forță. Mai întâi, toată lumea se îmbată, sărbătorind victoria aleșilor, indiferent dacă au câștigat ai noștri sau ai lor. Unii se îmbată rău de tot, dar șefii nou-aleși își declină responsabilitatea. Președintele scriitorilor (al celor de la Chișinău) știe pe ce lume se află și trăiește momentul (și polisemia cuvintelor) cu simțul umorului, literar adică: „– Înțelegeți, domnișoară, la noi azi au avut loc alegeri și fiecare dintre noi a ales ceva. Unii au ales președintele și membrii comitetului, iar alții să se facă tufă și să doarmă sub masă. Asta-i alegerea lor și eu le-o respect...” În consecință, naratorul este nevoit să-l ducă (aproape: să-l târască) acasă pe marele poet (și rivalul său în dragoste), Marius Terebnea, beat criță. Beat mort. Un personaj în care, spuneam, se ghicesc trăsături, fraze-citate și fapte reale (cunoscute în formula legendelor terasei Uniunii Scriitorilor) ale lui Eugen Cioclea. Dar cum lui Crudu îi place să inventeze mai mult decât să reproducă fidel niște fapte consumate în lumea profană, extraliterară (sau: pre-literară), personajul se îndepărtează de prototip, ajutat stăruitor de autor și narator. Important însă e că avem aici o lume ce convinge chiar și atunci când autorul exagerează. O lume coerentă în dezmățul ei nestructurat. În tot acest timp, în care naratorul, după ce l-a dus acasă, cu taxiul, mai întâi pe un alt comiliton, la fel de beat, îl conduce și pe Terebnea-Cioclea spre casă, dar memoria îl dă de gol și taximetristul, după ce mașina i-a fost umplută de voma poetului genial, îi lasă pe ambii într-o curte de la Botanica, în miezul nopții. Margareta, iubita lor comună (ea însă iubindu-l doar pe Terebnea) care știa adresa precisă a poetului genial, nu îi răspunde la telefon (personajul-narator va afla mai târziu că exact în acele ore murea, la spital, mama eroinei și Margareta era acolo, alături de muribundă), iar serviciile de taxi nu răspund sau îi refuză, succesiv, comanda de a transporta călătorii de la Botanica... la Botanica. Sub cerul liber, deranjat intermitent doar de câte o mică dramă locală (d.e., un bărbat în chilot fugărindu-și soția numai în cămașă de noapte... pentru a o asigura că nu va mai face ce a făcut, că nu se va mai repeta...), naratorul își amintește cum a decurs relația triunghiului amoros Terebnea– Margareta–Naratorul. O istorie dramatică, trăită dureros (el îi dăruia discret flori, iar Terebnea făcea sex cu eroina și o trata în cel mai umilitor mod), apoi remediată... cu dragostea față de o altă fată, „dăruită” de Terebnea lui Colea, protagonistul-narator. „Oare nu tipul acesta m-a făcut să renunț la dragostea mea pentru Margareta? Oare nu omul acesta, care acum zace trăsnit la picioarele mele, mi-a luat-o pe Margareta şi m-a făcut să sufăr îngrozitor? Şi atunci de ce naiba mă chinui eu de atâta timp să-i găsesc un taxi ca să-l duc acasă, când el s-a purtat ca un porc cu mine? Frate, pe cine încerc eu să-l car acasă? Pe tipul ăsta, care mi-a călcat în picioare dragostea mea pentru Margareta? Oare nu m-am dilit şi eu?” Pe de altă parte (apreciind situația și obiectul protejat pe un alt criteriu), „cum puteam să-l abandonez pe omul acesta care, odată, a închiriat toată «Moldova» pentru a-şi sărbători ziua sa, dar el a dispărut din restaurant, unde nu s-a întors decât a doua zi pentru a plăti consumația”. Amintirile sunt însoțite de înjurături la adresa Margaretei și a lui Terebnea (pe care acesta probabil nu le prea auzea, nu le prea înțelegea sau poate le auzea și înțelegea, dar nu avea puteri să riposteze). O scenă nocturnă epocală, memorabilă, comparabilă, ca încărcătură emoțională, cu meditațiile lui Andrei Bolkonski pe câmpul pustiu, în noaptea dinaintea bătăliei (pierdute, în consecință) de la Austerlitz. Cartea se umple, parcă involuntar și neobligatoriu, și cu alte narațiuni în ramă, dovadă că autorul a topit aici și istorii adevărate sau doar pe jumătate adevărate din amintirile sale. O nostimă poveste spune, d.e., despre un businessman moldovean de viță nouă, care, după ce a auzit că naratorul scrie piese de teatru foarte originale, i-a propus să-i cumpere dreptul de autor asupra acestora, contra unei sume de două mii de dolari. Autorul acceptă, e o salvare pentru el, doar că niciun teatru nu vrea să cumpere ulterior piesele și omul de afaceri (deh, afacere moldovenească!) cere rezilierea înțelegerii, mai ales că între timp s-a și ruinat. Și atunci naratorul lui Crudu îi plătește din salariul său de la un post de radio european câte o sută de dolari pe lună, întorcându-și drepturile asupra pieselor proprii și... salvându-l de la ananghie pe fostul businessman, precum acesta îl salvase mai înainte pe el. Ne-am obișnuit că personajele literaturii sunt mai altfel decât cele din viață, ba chiar ciudate, dar cele ale lui Dumitru Crudu sunt cu adevărat excentrice. Naratorul său (Colea, așa i se adresează cunoscuții) pierde o jumătate de spațiu narativ ca să-l ducă acasă pe mort-beatul geniu al poeziei autohtone. Să-l plaseze, într-o disperare, la spital, necunoscându-i adresa exactă. Să-l caute prin oraș după ce află că acesta a fugit din spital. Apoi să întâlnească în stația de lângă stadionul „Zimbru” un prieten, mai bine zis, un prieten de al lui Terebnea, care se dezbrăcă gol- pușcă și începu să se masturbeze în văzul stației pline de oameni... care imediat se goli de ei. Apoi s-o ia și el, naratorul, la fugă (în loc să-l bată pe tipul pervers, cum zice el, pentru acest ultragiu adus normelor etice), iar în context să-și amintească cum, la decernarea Premiului Eminescu pentru debut, a recitat și el, Colea, o poezie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, în care mărturisea cum se masturba și el în camera căminului studențesc de la Brașov. Să-și dea seama, brusc, că nu doar gestul lui nu se deosebea cu nimic de gestul onanistului din stație, ci și toată poezia lui e un fel de masturbare în public. O revelație care nu poate să se încheie decât, tragic, cu tentativa de a se arunca în gol de pe podul care unește cartierul Botanica cu centrul orașului. Doar strigătul (in)opinat al unui vechi amic îl face să uite de această dorință suicidală, dându-și seama că viața, așa mizerabilă cum e, este frumoasă și merită trăită. Incredibile personaje, scene, meditații, dar atât de acut trăite! Pe teritoriul său literar, ziceam, Crudu e absolut autentic. Chiar și atunci când forțează nota. Pentru că scriitura contează. De fapt, incredibile sunt numai cazurile când autorul încearcă să „romantizeze”, să literaturizeze situațiile. De exemplu, cazul dramatic care s-a produs cu Terebnea (el a fost bătut fără milă, astfel încât i-a fost spartă cutia craniană, creându-i mai multe complicații) naratorul îl explică, banal (și, în esență, lipsit de funcționalism narativ), printr-o bătaie la Odessa cu niște foști dușmani de război din Transnistria (sic!). Nu mai zic de o abordare simplistă și liniară a războiului de la Nistru, ci și de eficiența scripturală. Or, dacă deschizi o linie de subiect de acest gen (deși istoria în sine e prea puțin probabilă), atunci ea trebuie desfășurată, explicit, legată de narațiune, nu lipită cu o etichetă „eroică”. Ar fi fost mult mai convingător dacă cei care l-au bătut pe eroul narațiunii ar fi fost puși la cale, d.e., de fostul său socru, să zicem, după aventura amoroasă a lui Terebnea cu soția acestuia. Ar fi fost mai credibil şi... mai în temă. Moarte lui Terebnea (mai bine zis, înmormântarea lui) e un cataclism universal, cu o răbufnire a întregii naturi, memorabilă şi comparabilă cu moartea lui Ivan Ilici, a lui Portos, a lui Călin Ababii ori a lui Don Quijote... În principiu, scriitura se ține pe câteva registre/ scene care formează osatura. Una e pomenita scenă nocturnă dintr-o curte indefinită de la Botanica, cu un Terebnea mai mult mort decât beat, tăvălindu-se fără simțuri sub o bancă, cu tot cerul înstelat deasupra sa (un fel de scenă mioritic-panteistă a literaturii post-umaniste) şi cu naratorul blestemându-l, compătimindu-l şi bocindu-l. În scena luării de rămas-bun de la defunctul Terebnea, în holul Uniunii Scriitorilor, lacrimile, durerea şi compasiunea, prea vagi şi prea obişnuite, sunt complementate cu scene expresioniste ale bocetului prietenului nebun şi, mai ales, cele simbolizate (sic!): porumbelul ce a pătruns în local din greşeală şi care nu găseşte ieşirea, bătându-se de oglinzi şi geamuri. În contrapunct, finalul (primul final) reprezintă celălalt registru, esențial, după mine, pentru a înțelege tonalitatea dominantă a acestui joc literar (care trebuie luat în serios doar până la un anume punct). Aşadar, finalul (ludic-postmodernist), ultimul alineat înainte de – demonstrativul – SFÂRŞIT: „La masa vecină, Radu Oroşoveanu ciocnea cu profesorul Albu, iar Furculiță şi Ştefan se învinuiau reciproc că au colaborat cu KGB-ul (încă o obsesie constantă a protagoniştilor cărții – mvc), în timp ce, în ritm de vals, Margareta şi Marcel dispărură de pe terasă. Acesta era darul lui Marius Terebnea pentru Marcel. Şi acesta putea fi şi darul lui pentru mine, dacă m-aş fi răzgândit. Dar şi pentru toți ceilalți scriitori de pe terasa aia. Acesta era darul lui Marius Terebnea pentru noi toți. Margareta lui devenea Margareta noastră”. Dar cartea lui Crudu are – cumva surprinzător pentru estetica sa post-realistă, pe care o trădează, cochetând cu tehnicile postmoderniste – și un final alternativ (care, dacă facem abstracție de schimbarea perspectivei narative, cu un povestitor omniscient, putea să fie adăugat liber narațiunii, fără artefacte „alternative”). Al doilea final, similar, în bună parte cu al treilea, finalul „Anexelor”, care închide cartea (și din care voi cita), este unul domestic, post-realist, minimalist, dar și cinematografic, ca efect (scena „împăcării” era anticipată de tentativa de divorț a personajelor, motivul discordiei familiale fiind, bineînțeles, Margareta): „O îmbrăţişam, mai mult ca s-o ţin să nu cadă. Mă îmbrăţişa şi ea, sub ploaia de gheaţă ce se prăvălea fără milă peste noi, şi respiraţia ei îmi încălzea obrazul. O auzeam cum înghite în sec şi am început şi eu să înghit în sec. Inima îmi sfârâia în piept. Îmi alunecă şi mie un picior şi Liza m-a prins în braţe. I-am răspuns la îmbrăţişare, o îmbrăţişam cu mâinile în care ţineam trandafirii ăia albaştri aduşi pentru Margareta – ne îmbrăţişam unul pe altul ca să nu alunecăm în glod –, când, brusc, am simţit un fel de dulceaţă în gură, şi am uitat că era târziu, că ploua şi că ar fi trebuit să ne ducem la cămin. Apăru Margareta, fără umbrelă şi cu capul gol, avântându-se, înspăimântător de frumoasă, cu fruntea sus, în ploaia care cădea furioasă din cer. Văzând-o, ne-am smuls din îmbrăţişare şi am căzut grămadă în noroi”. Dar cartea mai are și 12 „anexe”. „Anexele” sunt, în general, nuvele despre personajele romanului. Cu un anume efort, ele ar fi putut fi atașate narațiunii, la locul potrivit. Poate cu excepția ultimei, care face o bună închidere cărții și întregii povești. Totuși anexele acestea fac o bună joncțiune cu povestea de bază. La începutul istoriei, naratorul e anunțat că i se va decerna „un important premiu” (de fapt, e premiul Filialei Chișinău a USR, care nu e acordat de un juriu de specialitate, ci de membrii comitetului/ consiliului filialei, din care face parte şi personajul/ naratorul). Iar spre final, acest premiu îi este înmânat (diploma o confecționase însuși naratorul, cu ajutorul unei domnișoare de la Biblioteca Municipală...). Premiul i se înmâna pentru un roman intitulat, foarte actual, Anexe („Marcel îmi înmâna diploma pentru Anexe, zicându-mi că trăim într-o epocă în care s-a pierdut textul de bază şi s-au păstrat doar anexele”...). Aceste „Anexe” din finalul narațiunii sunt dovada existenței „romanului” premiat, implicit, a personajului şi a poveştii sale. Joc postmodernist, cu trimitere indirectă la alte „anexe” precum, d.e., „autobiografiile” artistice ale lui Ioseph Knecht din finalul Jocului cu mărgele de sticlă. * * * Am pledat întotdeauna pentru interpretarea autonomă a oricărui text literar, fără a-l pune în relații cu altele, fără a-l compara cu altul, pentru a nu crea false ierarhii. Or fiecare text are rațiunile, mizele şi, implicit, calitățile sale și, indirect, este o replică la tot ce a existat până la el (altfel, de ce ar mai fi fost scris?). Dar acum trăiesc o experiență interesantă, punând alături, fără să fi vrut (doar din motivul invocat la începutul acestei cronici duble), două texte ale unor autori din aceeași generație, din aceeași geografie, reflectând în scrierile lor, pasaje din biografii similare. Și îmi vine în minte acest gând năstrușnic: un studiu de vivacitate a unor produse (pentru a fi recomandate consumului) trebuie raportat uneori la un produs cvasisimilar, la o alternativă posibilă. Oricum, în ceea ce se referă la lecturile de plăcere (lecturile critice, de meserie, precum şi cele didactice, impuse de şcoală sunt o altă poveste), alegi dintr-o ofertă mai largă. Şi atunci trebuie să iei o decizie, lectura e un act solicitant de timp şi efort intelectual, fie şi unul re- creativ. Simplu spus, dacă aveți la dispoziție romanul viu și autentic al lui Dumitru Crudu, nu pierdeți timpul cu alte scriituri, chinuite, fade, artificiale. Sigur că pentru asta va trebui să te încredințezi criticii. Da, acelei critici blamate în romanul lui Crudu, nu celei lipsite de exigențe şi urmărind doar scopuri corporatist-promoționale. Pentru că ultimele produc aceste derapaje, uneori catastrofale, nu doar producătoare de confuzii, când un impostor e invitat să scrie postfața pe coperta a IV-a a cărții, iar un cititor va recomanda lectura unui roman autentic... ca text complementar-ilustrativ la o scriitură de trei parale, a – exact! – acelui „postfațator”. Dacă însă autorul (şi cititorul său) s-ar fi încredințat criticilor (da, de tipul celor blamați în deschiderea romanului lui D. Crudu), confuzia nu s-ar fi produs. Dar asta-i situația. La ce i-ar trebui lui DC un critic care să remarce, în văzul lumii, anumite inconsecvențe, când e mai convenabil să fii lăudat de același Vasile Ernu, mai ales că ultimul îți mai poate prinde bine cu relațiile sale. Ca şi, d.e., Valeriu Matei, la fel de util, care apare, secvențial, dar abuziv, în romanul lui Crudu: o dată într-o listă de patrioți români (compromişi pe nedrept de gazeta redactată de ticălosul Terebnea), iar altă dată pe lista de poeți-model, de la care vrea să învețe arta poeziei protagonistul. Dar e voia boierului, care este autorul, să-şi aleagă anturajul. Talentul lui oricum transpare, în pofida mărăcinișului extraliterar în care îşi împrăştie, risipitor, semințele. Mi-am amintit aici de poezia citită de personaj pe scena teatrului din Botoşani... dar tocmai trebuie să pun punct exegezei mele deranjante. Poate măcar acest punct (de mult așteptat și mult întârziat) îl va bucura pe cineva.” (Mircea V. Ciobanu) Iată de ce-mi place mie proza lui Dumitru Crudu (Literomania) 15.01.2022 Sorina Rîndașu După „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (Ed. Humanitas, 2019), o istorie personală care se pliază pe dimensionarea la scară reală a individualului în contextul colectivului, potențîndu-se unul pe celălalt și incluzîndu-se în aceeași circumstanță istorică, Dumitru Crudu revine cu „Margareta noastră” (Ed. Cartier, 2021). Un roman savuros, orientat în parte asupra lumii literare basarabene și a controverselor care se creează în interiorul ei, reușește a delimita un spațiu pe care-l putem recunoaște cu oarecare ușurință și în lumea literară de la noi. Relațiile, prieteniile cvasi-reale, intrigile nu sînt curățate de toate elementele care ar putea trăda artificialitate, fapt de intenționalitate evidentă, deci îndemînarea lui Dumitru Crudu în ceea ce privește actul naratologic nu dezamăgește nici de această dată. Sîntem anunțați din deschidere că protagonistul romanului e cunoscutul poet basarabean Eugen Cioclea, căruia i se atribuie un alt nume, Marius Terebnea, pentru că „personajul începea să se distanțeze tot mai mult și mai mult de prototipul său, încît (…) ar fi fost o blasfemie să-l cheme și mai departe Cioclea”. Deși, ca o particularitate în proza autorului, acesta apare ca personaj de sine stătător, („cînd apăru în capătul terasei Dumitru Crudu, Emil Șarpe, un autor de romane istorice de factură postmodernistă, dosi sub masă revista «Observator Cultural», de unde o scoase doar cînd Dumitru Crudu închise ușa după el”), ipostaza auctorială e distinctă, îi aparține lui Colea Iarușevschi, prin care se fac tot soiul de trimiteri auto-reflexive. În fapt, romanul trasează două direcții majore în ceea ce privește firul narativ propriu-zis: odată, alegerea președintelui din Uniunea Scriitorilor, unde Colea primește voturile necesare ca să facă parte din comitet, duce la o beție zdravănă într-un bar de unde Marius Terebnea și Valeriu Melnic sînt cărați pe brațe după ce se prăbușesc inconștienți. Apariția Margaretei, amanta lui Terebnea și dragostea neîmpărtășită a lui Colea din vremea facultății delimitează cealaltă zonă, compusă majoritar din frînturi retrospective. În ceea ce-l privește, Colea Iarușevschi e acest tip fragil, care alege să fugă pe geamul de la baie cînd află despre relația lui Terebnea cu femeia căreia îi trimite flori prin colega de cameră: „În curte se auzea vocea sexuală a Margaretei, trăncănind cu Valentina Pavlovna. M-am grăbit din răsputeri să mă car, înainte să apară ea aici și să mă vadă și s-o văd, zorindu-mă să rămîn cît mai repede singur pentru a putea suferi în voie. Am plecat fără să-mi iau rămas-bun de la Terebnea, pur și simplu am deschis fereastra de la baie și am sărit afară, cînd am văzut-o pe marea mea dragoste deschizînd poarta grădinii.”, pe cînd Marius e prototipul jemanfișistului care, ajuns într-un anumit punct, ia cunoștință asupra propriei valori și are, practic, pe oricine vrea: „Eu cu fete urîte nu mă fut. Dar asta le întrece pe toate. Nu cred că e vreo fată mai frumoasă ca ea în tot Chișinăul ăsta”. Și încă: „Ar trebui să fie o onoare pentru el că un mare poet european și un tînăr poet extrem de promițător i-au mîncat ouăle”. Ceea ce am observat din primele pagini la romanul lui Dumitru Crudu e subtilitatea autoironiei. Avem aici un fapt curios care s-ar putea deduce după o primă lectură. Referire la articolul Iuliei Popovici din „Observator Cultural”, „Iată de ce nu-mi place mie dramaturgia lui Dumitru Crudu” se face în cîteva rînduri consecutiv. Atitudinea nu ar trebui să vină dintr-o frustrare latentă, ci în sprijinul consolidării unei situații asupra căreia merită să ne oprim. Anume, la o simplă căutare, găsim că articolul în cauză datează din 2007. Derulînd firul narativ, îl găsim pe Terebnea într-o ipostază în care, beat fiind, se declară nemulțumit de articolul pe care îl scrie Alex Ștefănescu despre cartea sa: „Ia să mă duc eu să-l întreb pe B-B-B-Bogza ce crede el despre ce-a zis Alex Ștefănescu despre romanul meu S-S-S-Singur la O-O-O-Odesa”. Însă tonul compătimitor și (voit) imun la aceste fleacuri care îi neliniștesc pe poeți este cel cu adevărat savuros în context: „Supărarea sa că Alex Ștefănescu îi făcuse praf cartea Singur în Odesa nu-i dădea pace nici la zece ani după ce acesta i-o desființase.”. Dumitru Crudu exploatează cronotopii bizari ai background-ului în care se plasează și deconstruiește atitudini fundamentale privind ceea ce se petrece în proximitatea literaților contemporani. Ne poartă prin sistemul creativ în deplinătatea sa, de la primul contact afectiv pînă la perspectiva asupra socialului. Majoritar ludic, îndoielnic în privința veridicității faptelor, dar așezate în context favorabil, subiectul atrage. „Margareta noastră” se află, cu siguranță, printre cele mai bune (și mai vizibile, ar trebui!) apariții ale anului. Dumitru Crudu,  „Margareta noastră” , Colecția „Rotonda”, Editura Cartier, 2021 MARGARETA NIMĂNUI Vitalie VOVC (un punct din Franța) Ah, Margareta, Margareta… Ființă grațioasă și suavă, fată la cheremul oricui, cât să întinzi și să apuci cu mâna, dar atât de inaccesibilă... Margareta nu-ți poate aparține, fiindcă ea aparține tuturor, fiindcă Margareta, prin definiție, aparține altcuiva, oricui n-ar aparține în aparență. Și totuși ceva nu merge cu această metaforă. Margareta nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze un simbol. Nu că nu mi-ar place, dar mă simt incomod… devine jenant. La modul general, același lucru se poate spune despre cam toată proza lui Dumitru Crudu. Ea jenează, supără, generează un sentiment continuu de disconfort… Nu poți crede că așa ceva există. Nu poți crede că eroii chiar pot fi modelați după realitate sau avea protagonişti persoane reale. Vrei să crezi mai mult ca oricând în postulatele teoriei literare elementare: „orice operă, chiar și cea care se pretinde realistă, care pretinde că descrie fapte reale, este în primul rând o ficțiune”... Da, altfel nu cred că se poate de citit romanul lui Dumitru: decât conștientizând că din moment ce o poveste e relatată de un individ - oricare, oricând, oriunde, - ne aflăm în ficțiune. Mai ales atunci când autorul din start preîntâmpină că eroul principal l-a avut drept protagonist pe Eugen Cioclea. Despre care se știe că avea probleme cu alcoolul, dar nici chiar așa... Mai ales atunci când ne vorbește despre scriitori și mediul lor. Știm că sunt și ei oameni cu metehnele lor omenești, dar parcă tot ne așteptăm că sunt ceva mai diferiți. Știm că sunt și ei oameni ca noi, dar tot parca așteptăm să fie măcar cu puțin mai buni ca mediocritatea ambiantă... Și în loc să ne povestească despre cât de poeți sunt poeții, despre cât de excepțional a fost Eugen Cioclea, despre cât de rafinat, aristocratic și manierat se petrec adunările lor, Dumitru Crudu ne descrie niște indivizi pe care nu prea îți vine a-i frecventa... Beții, bătăi, sânge, vomă, înjurături... E ca și cum ai băga șurubelnița într-o plagă și răsuci. O dată, dădăori, și încă, și încă... Și iată că atunci când crezi că ai atins limita saturației și mai că nu-ți vine să lepezi cartea, ajungi la cele douăsprezece anexe... Și romanul lui Dumitru Crudu se răstoarnă. El capătă structură și consistență. El se deplasează din zona burlescului în zona tragediei. Personajele se transfromă din saltimbanci în personaje de mitologie sau cel puţin în personaje de tragedii antice. Și toată această lume mică, de la decăzutul Marius Terebnea și până la nebunul exibiționist Șasa Busuioc, își găsește locul și sensul în narațiune... Numai că de la acest lucru nu ți se face mai ușor. Dimpotrivă... Margareta scriitorilor       În „Margareta noastrã” (Chișinãu, Ed. „Cartier”, 2021), Dumitru Crudu satirizeazã lumea culturalã contemporanã, în particular pe cea literarã. Titlul este o „capcanã”: Margareta este doar un personaj secundar, simbolizând un ideal imposibil de atins. Pe de altã parte, sigur cã titlul face referire și la un celebru roman, „Maestrul și margareta”, Cosmin Perța gãsind cã romanul lui Crudu are în comun cu cel bulgakovian „registrul grotesc-parodic” în care autorul român „descrie societatea scriitorilor chișinãuieni”. Personajul-narator din „Margareta noastrã” se numește Colea Iarușevschi și este un scriitor consacrat, încã tânãr, relativ apreciat de breaslã. El se lasã acaparat de lumea boemã, tumultuoasã și bogatã în derapaje a confraților sãi. Pe poetul Marius Terebnea, maestrul sãu în poezie, aproape cã-l divinizeazã, într-un fel îl și invidiazã pentru succesele repurtate deopotrivã în literaturã și în viața personalã. Dupã cum afirmã autorul în preambul, modelul personajului Marius Terebnea i-a fost inspirat de celebrul poet basarabean Eugen Cioclea. Deși sunt anumite coincidențe între biografia prototipului și a personajului din carte, cei doi nu trebuie confundați. Din povestirile lui Colea, reiese caracterul lui Terebnea: un tip inteligent, talentat, misogin, rebel, fãrã scrupule, efervescent și contradictoriu, speculativ și arogant; peste toate acestea, dependent de alcool. Din înlãnțuirea gândurilor lui Colea, îi putem contura și acestuia un profil: e locvace, ambițios, sensibil, generos, timid, suspicios, mistic (moderat). Știm cã fusese recompensat cu premii literare importante; așadar, presupunem cã este talentat, chiar dacã el însuși ironizeazã instituția premiilor, recunoscând cu sinceritate propria culpã.      E foarte multã autoironie în acest roman. Dintre personajele secundare, cel mai comic este unul care se numește... Dumitru Crudu! „Dumitru Crudu trecea printre mese însoțit de hohote neîntrerupte de râs. Eu, dacã aș fi fost în locul lui, m-aș fi cãrat de mult. Se vede însã cã tipul, de dragul de-a bea un vin pe gratis, era în stare sã înghitã orice gãlușcã”.      Umorul din „Margareta noastrã”, la prima vedere, e dulce-amãrui, dar în realitate sunt destule pasaje acide. Tagma scriitorilor nu e de prea bunã calitate: rivalitãțile și comploturile sunt la ordinea zilei, invidiile, bețiile, indiscrețiile, bârfele, farsele, micile compromisuri (sau chiar unele mari, cum ar fi colaborãrile unora dintre „veterani” cu forțele opresive ale sistemului comunist), puseurile de vanitate, minciunile etc. Chiar și așa, la indivizii din aceastã categorie, nu sunt lipsite calitãți precum solidaritatea, prietenia, devotamentul, loialitatea, o anumitã candoare, aspirația la idealuri înalte și chiar sacrificiul. Aceste trãsãturi pozitive îi leagã și pe cei doi scriitori: Marius Terebnea și mai tânãrul Colea Iarușevschi. Tânãrul va ilustra cu umor, dar și cu nostalgie și pãreri de rãu etapele decãderii maestrului sãu.      Chiar dacã asistãm la un lung monolog al lui Iarușevschi (ceea ce nu exclude dialogul interior), este multã acțiune în „Margareta noastrã”, iar avalanșa verbalã nu împiedicã, dimpotrivã imprimã un ritm alert. Forfoteala din mintea lui Colea Iarușevschi este generatã de lupta sa cu inerția. Colea și-ar dori un echilibru între subiectivitate și obiectivitate, o armonie între mesajele literaturii și conduita scriitorilor. De aceea, acest roman l-aș considera în primul rând unul despre conștiințã. Dar e și unul despre timpul absolut și cel relativ. Evadarea, ieșirea din timp, se face prin introducerea unor episoade fantastice, suprarealiste, dar cu toate acestea verosimile (cãlãtorii nocturne ciclice cu taxiuri conduse de șoferi obscuri; vizite de un comic absurd; apeluri telefonice neantizate; dispariții neelucidate etc., etc.).    Marius Terebnea în cele din urmã se stinge, dar dacã moartea lui este o certitudine, existã în schimb șanse ca poezia sã-i supraviețuiascã: „Moartea lui îl transformase din nou într-un mare poet, așa cum mai fusese perceput doar la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, dupã care fu uitat cu totul. Mã îndoiesc cã cei care se rãțoiau la autoritãți sã-i ridice un monument pe Aleea Clasicilor și sã-i dea numele sãu unei strãzi din Chișinãu sã-l fi citit, dar dãdea bine la public și avea prizã comercialã. Am stins dezgustat televizorul pentru a-i deschide o carte de poezii”.    Concluzionând, aș spune cã romanul recent al lui Dumitru Crudu este despre conștiințã (moralã și artisticã) și despre timp. „Dar nu trebuie sã concepem timpul în afara sufletului”, spunea Plotin. Și iatã cã în „Margareta noastrã”, timpul nu se petrece în afara sufletului. S-a vorbit deja (Romeo-Aurelian Ilie) despre „pseudo-triunghiul” amoros: Marius Terebnea – Margareta – Colea Iarușevschi. Cred cã existã douã triunghiuri amoroase; la cel enunțat se adaugã Margareta – Colea Iarușevschi – Liza. Și poate vor fi cititori care-și vor pune întrebarea: pe cine iubește de-adevãratelea Colea? Eu cred cã o iubește pe acea femeie care a apreciat frumusețea trandafirilor albaștri și la care s-au oprit splendidele buchete de flori. De aceea, dintre cele douã finaluri oferite de autor, personal optez pentru al doilea. Consider cã primul este un „pseudo-final”, deznodãmântul fiind identic cu „al doilea final”. (articol publicat de Violeta Savu, în Revista  „Ateneu ”, ianuarie 2022, p. 11 pdf-ul, aici http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2022_01net.pdf) „ „Margareta noastră” de Dumitru Crudu „Margareta noastră” este cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu, care are ca subiect Chișinăul contemporan, dar și cel al începutului anilor ‘90. Acțiunea se desfășoară într-un timp ambiguu: realitățile anilor ‘90 (Cafeneaua „Fulgușor”, „Guguță”, „Jaba”) se împletesc cu cele contemporane în așa fel încât Chișinăul devine un teren al amintirilor, un oraș interiorizat. Chișinăul reprezentat în roman este un Chișinău văzut din mers, din troleu sau din taxi, un oraș care se perindă prin fața ochilor, rareori unul static, ci unul mereu în mișcare. De altfel, narațiunea se oprește doar în câteva locuri-cheie: sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova; o curte anonimă, în care Colea și Marius Terebnea, personajele principale, își petrec o bună parte din noapte; biblioteca; câteva apartamente și Viaduct-ul; în restul romanului timpul și spațiul se perindă prin fața ochilor cu o viteză copleșitoare. Vocea naratorului îi aparține lui Colea, un personaj care trece printr-o acută criză identitară, o criză care se răsfrânge și asupra vieții lui private, acesta simțindu-se tot mai însingurat, dar și, mai ales, criza aceasta îi determină o altă criză, cea a scrisului: „(…) mi se făcu o silă uriașă. O silă față de toată literatura mea și o silă uriașă față de mine” (p.108). Un mare câștig al acestei cărți este însă că suferința eului narator nu este deloc una centrală în roman, din contra: în inima acestui roman se află preocuparea față de alții și, mai ales, față de Marius Terebnea, scriitorul și prietenul cel mai bun al lui Colea, la care personajul narator se gândește insistent, rumegând fiecare amintire, înțelegând însă că orice ar face și oricât de mult ar vrea să-și ajute prietenul, nu mai există o punte de comunicare între ei doi: „mă întrebam nedumerit, oare cum de l-am putut venera pe vremuri, iar acum am ajuns să-l disprețuiesc sau să-mi fie milă de el?” (p.74). Cafeneaua „Fulgușor” Tot reflectând asupra caracterului lui Terebnea, Colea înțelege că a devenit el însuși o oglindă a prietenului său cel mai bun, a devenit și el asemeni lui Terebnea, preluând de la el trăsături pe care ajunge să le disprețuiască, de care vrea să se desprindă. Totuși, Colea decide să-i rămână alături lui Terebnea, încercând să-i dea o mână de ajutor. Această decizie a sa înseamnă că, atunci când Marius Terebnea dispare de la Spitalul de Urgență de la Botanica, Colea se va aventura într-o căutare a prietenului său, căutare care nu cred că se termină vreodată, în pofida sorții lui Marius. Parcursul personajului principal, Terebnea, începe și se termină în același loc: clădirea Uniunii Scriitorilor din Moldova.  De altfel, unele locuri și personaje din roman devin alegorice: romanul reflectă, ca-n sala cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor, sfârșitul vieții unui poet; Margareta (clară referință la romanul Bulgakovian), personaj care, spre deosebire de Margarita lui Bulgakov, nu reușește să-și salveze iubitul, nu-l poate urma pe Marius, iar la sfârșitul romanului, devine „Margareta noastră”, a tuturora, o forță care ar putea aparține oricui „întinde mâna”. „Margareta noastră” e și un roman al singurătății, un roman despre oamenii care ne înconjoară și care ne pot fi prilej atât pentru o și mai mare însingurare, cât și pentru o transformare imediată spre bine. ( Cristina Dicusar, blogul secției Memoria Chișinăului)” Marian Victor Buciu Un alt maestru, o altă Margareta Din conflictul inter-creativ dintre intenția autorului și intenția (sau pretenția?) textului, romanul lui Dumitru Crudu, Margareta noastră (Ed. Cartier, 2021), ajunge unul nu despre, dar plecând de la poetul basarabean Eugen Cioclea. Nimic mai firesc, romanul e o specie ficțională, nu memorialistică, deși aceste condiții, în teorie distincte, nu pot exista niciodată în stare pură. Deși naratorul-personaj e mai mult un păgubos generos decât un resentimentar, poate îndeosebi pentru latura ideologică a vieții și istoriei, ca aspect referențial al romanului, pare a fi amintit Paul Goma, care-și amenința securistul „cu o răzbunare cumplită: o să-l bage în viitorul său roman”. Titlul se fixează la sfârșit, primul sfârșit, pentru că sunt două, la care se adaugă douăsprezece (număr întâmplător?) anexe. Acolo ajuns, naratorul-personaj dansează cu Margareta cea cu coapse „amețitoare” și sâni „gălăgioși”, măritată, dar eliberată de amantul cândva scriitor notoriu în Moldova sovietică, și devenită „Margareta noastră”. Dar mai există un personaj, total obscur, o femeie numită la fel, tot spre primul final: „Tania noastră”, soția episodicului Fediuș. Însă posesia, de toate felurile, e numai una dintre temele cărții. Motoul din Evanghelia după Matei apare aici cu loc neprecizat, anonim, ca să nu spunem utopic: „Am fost străin și m-ați primit...”. El îndrumă spre ospitalitatea creștină. Dar este ea urmată? Și în ce fel? De la beție la mistică nu e niciun prag. E departe de-a fi un îndumnezeit cel primit în gazdă de colo-colo, care preia punctul de vedere în roman. El nu știe totul, nu știe de pildă ca Dumitru Crudu că Marius Terebnea a fugit din spital. La persoana a treia e scris Al doilea final sau încă una-două anexe. E transparent, nu doar obscur, un joc al identităților autor-personaj-narator. Unul în trei ori trei în unul. Colea Iarușevschi nu-l poate părăsi pe Terebnea, prăbușit beat, dus acasă cu taxiul, întrucât chiar îl găzduise. Colea are un tată religios, credincios, și în câteva episoade stă sub protecția cărții Noul Testament, recuperat dintr-un veceu. Cornel, vecinul de la bloc al lui Terebnea, ține Noul Testament, cu dedicație scrisă de poet ca pe o carte proprie, în loc de hârtie igienică. Când vrea să facă un salt sinucigaș, Colea e salvat de căderea unei foi din Noul Testament, pe care se simte chemat să o recupereze acest blajin: „nu țin supărarea pe nimeni”. Colea Iarușevschi, naratorul-personaj, născut în Flutura, ca și Dumitru Crudu, aici personaj, e tot scriitor. El mărturisește că a început să scrie ca să se descarce de suferință, dar întrucât și-o sporea, a început să bea. Ca poet, e deseori batjocorit de „maestrul” (cuvântul nu există în carte) Marius Terebnea, cu aceleași observații și îndemnuri dure. După începutul naiv-romantic, și sub îndemnul lui Terebnea, sincronizat cu generația de după cenzura ideologică, s-a radicalizat verbal: „atâția ani am scris o literatură mizerabilistă, introducând în poezii cele mai scârnave și scârboase lucruri”. A „recitat o poezie despre cum mă masturbam în camera mea de cămin” la Universitate și când a luat premiul Eminescu la Botoșani. Dă curs liber la „depravare” în literatură ca și în viață. E primul care resimte repulsia deopotrivă pentru sinele poetic și cel uman. „O silă uriașă față de toată literatura mea și o silă sufocantă față de mine...”. „Eu eram marele stricat. Deșucheat, Viermănos. Hlap. Holeac. Nerușinat. Pervers. Vicios. Râncaci. Depravat. Curvet. Rufian. Pârțotin. Traseist. Efrenat.” Eșecul nu e numai personal, dar și colectiv: „visam să schimbăm lumea, care însă ea ne-a schimbat pe noi”. Mai tânărul poet (e și prozator, și dramaturg), depășind modelele Grigore Vieru și Marius Terebnea, ajunge la Berryman, Ponge, M. Ivănescu, L. Dimov, Al. Mușina, Ion Mureșan. Într-o enumerare mai există amestecați, în afara numelor amintite: Cristian Popescu, Eugen Cioclea (distinct de Terebnea), Valeriu Matei, L. I. Stoiciu, V. Mazilescu, Ioan Es. Pop, Simona Popescu, M. Ianuș, Șt. Manasia, Radu Vancu, Dan Coman, Mihail Vakulovski. Totuși, recunoaște încă admirativ, „Terebnea rămânea și azi Terebnea”. Iată cum își prezintă poezia: „mai toate poeziile mele sunt pline de organe sexuale”, „poezii despre viermi libidinoși și gândaci cu pulă”. Într-o transformare distrugătoare, dar pe căi diferite, se regăsește el împreună cu Terebnea. Nu uită că acesta îi admira piesele de teatru aproape deloc jucate. Romanul Oameni din Flutura, tradus în cehă, naște invidie. Primește un premiu pentru proza „mizerabilistă”, mai notează înainte de-a sfârși romanul, dar proza nefiind citită, vrea să o abandoneze. În indigență, își bea, dar nu singur, banii după un scenariu uitat, neprodus. Împrumută blugi ca să „agațe o tipă”. Nu uită de poetul Vieru îmbrăcat cu o cămașa având gulerul și manșetele murdare. E bucuros că e ales în comitetul filialei Uniunii Scriitorilor. Îi detestă pe ruși, nu și pe rusoaice, generoase sexual (Sveta îl salvează de la frig, evreica rusoaică Georgiana, cedată de Terebnea, îl dezvirginează și-l abandonează). Colea, care a fugit de regimurile Voronin și Iliescu, acum dă nas în nas cu Igor Dodon, „unsurosul” urmat de un Beria radios. Dumitru Crudu se autoficționalizează sarcastic prin scriitorul-narator din roman. Rostul unui roman al său: „ajută la somn”. Ca scriitor, e făcut „tărâțe” în Observator cultural. Imaginea sa publică între colegii de breaslă: e luat în derâdere de toți. Fizic: chelbos. Moral: canalie, oportunist (la Radio Occidentul, „pentru a-și păstra postul, inventase că ar fi avut un bunic evreu”). Singulară autodesființare, potrivită și nu prea cu mediul literar românesc extins. Mediul literar post-sovietic e umplut de acuzații de kaghebism. Ură multă, admirație puțină, constată sincerul, generosul, dar nu și naivul, Colea, care dezvăluie, între altele, cum scriitorii, între care și el, își dau premii între ei. Privilegiații ajung până acolo că: „Unii scriitori ar primi premii chiar și dacă ar publica o carte cu pagini albe.” Aflăm și cum se fac alegeri la Uniunea Scriitorilor, pe filiale; acum: momentul Chișinău. Vlad Bogza, candidat la președinția USR, într-o Istorie a literaturii, „susținuse negru pe alb că, cu excepția a doi scriitori basarabeni, toți ceilalți sunt in corpore niște defazați și retardați”. Reperele istorice (scandaloase pentru toate pozițiile!) sunt I. Horea și G. Chifu. Ultimul e prezent și biografic: Bogza „povestea bancuri cu Vosganian și Chifu”. Nemulțumirea revine în memoria jignită de defazare și retardare, în teama că Bogza-l rade-n România literară prin altul, apoi, în fine, când „ilustrul”, „marele critic” nu ajunge la înmânarea premiilor filialei din cauza glicemiei crescute. Și Alex. Ștefănescu a scris despre romanul lui Terebnea, Singur la Odesa, că e dincoace de literatură. Pare a-i da dreptate o femeie, romanul e apreciat de Nina, mamă a doi gemeni, pe un viu criteriu para-estetic: „mi-a salvat căsnicia”, „e un roman erotic foarte reușit”, „După fiecare capitol mă excitam...”. După alegerile de funcții la scriitori, scăldate în acuzații și alcool, Colea, un sentimental recunoscător, cel mai puțin inconștient, îl duce pe Terebnea acasă, pe un traseu cu poticniri și violențe. Terebnea vomită în mașină și chiar pe taximetristul plimbat fără adresă și cerând bani și pentru mizerie clienților acum făcuți „groggy”. Blocurile pe la care se caută adresa sunt construite peste un fost cimitir. Viața, erosul, poartă semnul ori stigmatul morții. Marius Terebnea era la început critic până la duritate și elementaritate. Când e citit ori recitat, indică intensitatea rostirii unor cuvinte. Aprecieri precum nemaipomenit sau excepțional îl irită ca vorbe goale. Poetul, crede el, trebuie să fie ambițios și obraznic în limbaj. Pretinde că s-a simțit poet adevărat de când s-a culcat cu soacra, violul devenind acord. Dragostea, pentru el, nu e, adică „e o minciună și o invenție a poeților antici sau romantici”. Bătut de Terebnea ca să scrie, Colea poetizează o noapte, arată producția maestrului și acum nemulțumit, fiind silit să tot rescrie o poezie. Pe Grigore Vieru, pentru Colea un „sfânt” ieșind în public cu cămăși murdărite la guler, Terebnea îl detestă pentru că are amantă o traducătoare rusoaică, iar pe deasupra ea „ura tot ce era românesc”. Terebnea ține la părerea despre el a lui Mușina („un scriitor celebru”), mai ales că brașoveanul îl ridica- n slăvi găsindu-l „un poet de un milion de ori mai bun decât Mircea Dinescu sau Vladimir Vîsoțki”. Colea l-a cunoscut pe Terebnea în 1988, pe când era „atotputernic și atât de popular” și „se lăuda tuturor că va primi Premiul Nobel”. Tânărul l-a luat în sat, la Flutura, unde se legase sufletește de „mahalagiii” lui. După ce-a fost bătut, jefuit, spitalizat, la Odesa, la Chișinău a fost angajat la Tinerimea română, ziar finanțat de antiunionistul kaghebist Casap, cu „salariu amețitor”, de nerefuzat și pentru Colea. „Kaghebiștii îl plăteau pe Terebnea în aur ca să dea în Vieru, Moșanu, Gheorghe Ghimpu, Usatiuc, Moroșanu, Cimpoi, Valeriu Matei și Lari, dar și în toți cei care le împărtășeau ideile, exact în perioada aia când apa ne ajunsese la gură.” Finanțarea a scăzut brusc după alegerile politice. După 1990, mai spune Colea despre cel condus acasă din compătimire, „Pentru a-l asculta, îl plăteam în cafele sau sendvișuri.” Nu știe ce l-a distrus mai tare, bătaia rusului la Odesa sau ademenirea lui Casap. Acum e evitat. „Nici mie nu-mi mai este interesant cu el...”, menționează naratorul cu gramatica lui personalizată. Terebnea apăruse lovit, beat, fără a ști c-a fost internat la spitalul de unde fugise. Moare singur într-o garsonieră, televiziunea îi mediatizează sărăcia și măreția comparabilă cu a lui Vieru și e lăsat uitării. La înmormântare vine și kaghebistul Casap ca să-l compromită. Un porumbel se lovește sinucigaș, simbolic, în oglinzile sălii unde e expus defunctul. Femeile l-au idealizat. Fiica lui, Nora, dezvăluie că-și bătea soția. Lui Colea, fiica i se pare „de o frumusețe nepământească”, „cel mai reușit poem” al lui Terebnea; mod de a se distanța de întâiul model, împrumutat chiar de la el. Comparându-l cu el pe cel care în definitiv îi rămâne încă necunoscut, Colea notează că „psihic, Terebnea era mai tare decât mine de o mie de ori”. Margareta îl obsedează nu mai puțin pe Colea. Fostă colegă la Litere, „preafrumoasă și senzuală”. Era poetă: „eu mai întâi de poezia ei m-am îndrăgostit și apoi de ea”. Cea mai frumoasă din Chișinău, fusese publicată la început în Tinerimea Moldovei și Orizont. La cursul (de unde, doar nu de la Brașov!) despre „proletcultiștii Emilian Bucov sau Andrei Lupan”, „Numai privind-o mi se scula”, ca și acum, „odată, la o oră despre imaginea ilegalistei în opera lui Samson Șleahu, tot privind-o pe Margareta, am ejaculat”. Colea n-a mai iubit-o, decât poate în ascuns (dar el oricum e un ascuns în viață, spre deosebire de scris), lăsându-i-o, vrea să creadă el, lui Terebnea, pentru care e-n stare aproape de orice. Dat afară din facultate, „m-am trezit cu Liza”, prin care trimisese trandafiri albaștri mereu Margaretei. Despre care exigentul Terebnea spune că e, ca să parafrazez, mai bună ca femeie decât ca poetă. Mama ei e-n comă la spital, murise când Colea a sunat-o să-i spună adresa lui Terebnea. E acum, beat, obsesiv, furios pe ea că nu-i răspunde, o socotește, parafrazez, o femeie ușoară, care vrea „bani și slavă”, premii, să publice, se folosește de Terebnea pe care nu-l iubește. El îi ține oarecum partea lui Terebnea, cel care i-a luat-o pe Margareta și l-a făcut să sufere. Femeia, numai ea, poartă vina. O mai vedem la înmormântarea lui Terebnea, când îi aduce trandafirii care-i plăceau ei, cei albaștri. Figurile secundare sunt și din lumea literară. Alcoolizat, Valeriu Melnic, „poet tradiționalist” obscur, cade pe jos alături de Terebnea. Lui Crudu și Galaicu-Păun, la cenaclu, înaintea lui Colea Iarușevschi, „cel care le-a desființat poeziile fără milă nu a fost Marius Terebnea, ci Eugen Cioclea”, distinși, iată, încă de la p. 25. Poetul talentat dar pierzând cursul poeziei, Titi Manea, ajunge borfaș după condamnarea de trei ani. Bătut cândva de Terebnea, el se bucură de moartea acestuia. Tolea Vrabie, care-l tapează pe narator, vrea să stea la „bulău” în locul lui Ilan Shor, în schimbul a „Zece mii de parai”. Igor Feduș, fost coleg de cameră la căminul Facultății de Litere din Brașov, e bătut cu bâta încât abia scapă cu viață. Mărețul editor Monea, care îl acuză pe Colea că l-a ucis pe Terebnea, umblă beat și despuiat masturbându-se în preajma femeilor, e internat la „nebuni”, dar e crezut „frondor”. La moartea lui Terebnea vine și „boschetarul desfrânat” Busuioc, poet și fotbalist ratat, care se masturbează filozofic, ca să fie liber, e „nebun”, dar „de milioane”. Pe poeta Laura Ciobanu, cunoscută după sexul tarifat, o califică drept „profesionistă”, „mai bună decât Georgiana sau Sveta”. În redacție cu Terebnea la ziarul antiunionist mai sunt filologul pederast Ignațio, ucis, și șchiopul afemeiat Raul Podaru. Beția îi unește, compromite și ratează și pe alții. Un mare actor, Grâu, e cerșetor. Viorica Popa e o fostă legionară. Dolofana Liza, jurnalistă tv, „profesionistă în toate”, îi va fi soție lui Colea, însă vor divorța. În Al doilea final, scris la persoana a treia, Colea divorțează de Liza după o noapte cu Margareta, dar se dau pe tobogan, beau, el îi oferă gladiole, ea comandă votcă, se culcă amândoi ca niciodată, ea părându-i „cu mult mai frumoasă decât Margareta” . Anexe-le, expuse în devălmășie, aduc completări, dar și repetări, pentru personajele romanului, cărora li se adaugă puține altele. În cea dintâi anexă, Sașa Busuioc e gloriosul fotbalist care dă golul final tiraspolenilor de care râde cu mare poftă. La a doua mă refer la urmă. Într-a treia, un om de teatru cameleonic se dă cu socialiștii, victorioși recent în alegeri, iar naratorul părăsește sala constatând că Margareta abia vânduse un exemplar dintr-o carte a lui Terebnea. Dintr-a patra constatăm că naratorului îi plac M. Eliade și M. Sebastian, mai ales în jurnal, nu și Norman Manea ori Dumitru Crudu, încă o dată desființat... Georgiana are un copil iar Colea crede c-ar fi al său. Profesorul Albu, exeget acribios în roman, acum aflat într-un scaun pe rotile, vrea să participe la festivitatea podului de flori de la Prut, unde sunt văzuți împreună, beți, îndeosebi ea, Margareta și Terebnea. A cincea anexă e superfluă. Terebnea, în Flurtura, la părinții lui Colea, cântând Margareta, pentru cine m-ai lăsat, putea lipsi, momentul există, succint, în romanul ca atare. A șasea anexă amintește cum Colea Iarușevschi fusese dat în urmărire generală drept criminal sovietic pentru că fugise de armată. Completează zvonistic biografia lui Vasile Borisovici Senic, profesorul de realism socialist, poponar și kaghebist. Ignațio, poet ermetic, e criticat iar apoi lăudat de Colea. Ignațio e înmormântat în anexa a șaptea, unde reapar beți, tot ea mai mult decât el, Margareta și Terebnea. A opta anexă are autonomie. E un episod de război, la care Terebnea participă. Cornel, în biserica din Dubăsari, urmărit ca să fie arestat, e scos de preotul care e împușcat. Tot într-un moment de conflict militar se desfășoară a noua anexă. Titi îi arată lui Terebnea poeziile lui, pe care acesta le elogiază, într-un local unde servesc chelneri în uniforme militare. Alt episod de aici e focalizat pe Ionel Stoica, patronul cafenelei și maior KGB, care luase casa unei bibliotecare cu soț șomer și doi copii ca „să aibă ieșire la pădure”. Titi scrie despre subiect un articol fulminant, iar Terebnea e presat să-l concedieze. Așa ajunge la închisoare, unde e bătut rău, trăiește din cerșit și teoretizează importanța boschetarului în literatură, ca personaj dostoievskian, ilustrând „adevărata viață”, totuși și el apelând telefonic la ajutorul lui Ionel Stoica. Anexa a zecea e despre rusul Piotr Petrovici, trăind în frig, fără lumină, cu telefonul tăiat. El se duce la trei noaptea la primitorul Terebnea, ascunzându-și panglica Sfântului Gheorghe mai ales de Margareta. Un anume Florinel (literar, un dublu al lui Colea foarte palid), foarte probabil fostul coleg de școală și facultate, Lupu, suspină și el după Margareta, însă fuge de Terebnea în a unsprezecea anexă, fără cine știe ce rost. Ultima anexă, a douăsprezecea, reamintește admiterea la filologie a lui Colea, în locul unei fete exmatriculate și cunoașterea Margaretei, o poetă apreciată ca fiind la fel de bună ca Leonida Lari (așadar, din afara listei personale), mai plăcută ca femeie. De la colega ei de cameră, dolofana rusoaică Liza, află două slăbiciuni ale Margaretei: cunoscuta atracție a trandafirilor albaștri și, fapt nou, plimbarea prin cimitir. Apoi, ca și Nina, în roman, mai știm din această anexă că Margareta vrea să trăiască precum în romanul erotic apărut în samizdat al lui Terebnea, mai cu seamă să nu doarmă cât poate, apoi să scrie. În prezentul și deopotrivă finalul cărții, pe o ploaie, apare tocmai Margareta, Colea plimbându-se împreună cu Liza par a fi surprinși și vinovați dinaintea fatalei femei, numită în titlul romanului și redată unei posesii colective: „ne-am smuls din îmbrățișare și am căzut grămadă în noroi”. Romanul de întindere mai degrabă mică, într-o compoziție surprinzătoare, e scris ca și cum ar fi vorbit, dedat unei oralități obsesive, pătimaș-captivantă, în stilul (cel mai) direct, adus până la argotic și onomatopeic. Limba, larg și intens expresivă, romancierul o lasă pe mâna unui narator dezlănțuit și în exprimări uneori insolite („mă decepționasem în Margareta”, „te miri știe de ce”, „a încetat să mă mai telefoneze”, „de neam”, adică „deloc”, a sta „pup”; frecvent apare verbul a cârni în loc de cârmi), așa zicând exotic-autohtone (a asculta „gotcă”, „am bleștit”, „vâjul”, ligean în loc de lighean, „sclipuise banii”), odată în dezacord gramatical: „Unde nu reuși însă președintele Uniunii, reuși (!) tânăra poetă Laura Ciobanu și corpul ei pârjolitor.” Uzual, chiar abuzat (că e uzat nu mai contează) ajunge lexicul sexual de emisie pretins virilă. Emoțional, umoral, comic, sarcastic, transgresând lejer registrele, scrisul e placat pe harababura momentelor înlănțuite și deopotrivă dezlănțuite, dinspre prezent spre trecut și înapoi. Realismul grotesc pare a-și apropia/apropria alegoria sau parabola, în A doua anexă, în care portarul U. S. din R. Moldova, Iacob, găsește greu prăjitura preferată, dar stricată, pe care totuși o mănâncă și, cu toate că vomită, nu-i pare rău de ce-a făcut. Mihail Vakulovski „Margareta noastră” „se crede mare poetă, la poezii însă nu se pricepe, dar la…” „Margareta noastră” este un roman experimental şi existenţial al lui Dumitru Crudu, care îi dă cititorului posibilitatea să-şi aleagă sfîrşitul cărţii, apoi îl lasă să citească şi textele protagonistului (Colea Iaruşevschi), numite „Anexe”. În textul explicativ dinaintea romanului Dumitru Crudu spune că a scris această carte pornind de la cîteva întîmplări trăite alături de poetul Eugen Cioclea, iar protagonistul, deşi în roman e şi un personaj Dumitru Crudu, seamănă atît de mult cu Dumitru Crudu, încît multă lume va citi romanul încercînd să descopere cine e personajul ăla sau ăla sau ăla. Dar, vorba lui Etgar Keret, nu aşa funcţionează o proză. „Margareta noastră” este un roman despre ultimele zile din viaţa unui poet rebel, Marius Terebnea, despre moartea şi, mai ales, despre viaţa unui poet extraordinar, unicul scriitor care şi-a apărat patria cu arma în mîini, un mare iubitor de frumos care, murind, o lasă pe Margareta lui, cea mai frumoasă femeie din Chişinău, pe mîinile tuturor scriitorilor din Moldova, căci toţi sînt sau au fost îndrăgostiţi de ea. Şi, nu în ultimul rînd, romanul e despre viaţa scriitorilor de la Chişinău, căci vom găsi acolo multe personaje-tip, care seamănă cu un anumit fel de scriitor, care trec prin experienţe deosebite, mai mult sau mai puţin bahice (de exemplu, Terebnea nu e nici o clipă treaz în carte, doar beat şi beat pînă la inconştienţă şi chiar pînă la moarte). Fiind şi un poet excepţional, Dumitru Crudu mai strecoară în roman tot felul de situaţii poetice, pe care le mai poţi găsi doar în marea poezie. Iaruşevschi îl vede pe fostul prieten şi coleg de echipă de fotbal al lui Terebnea, acum boschetar, masturbîndu-se în faţa mulţimii, într-o staţie de autobuz, iar el se identifică – literar vorbind – cu acesta şi trece prin nişte stări care-l apasă groaznic. Fiindcă şi el a scris – şi citit în public – poezii în care se masturbează într-o cameră de cămin plină de muşte şi gîndaci etc. Şi, pentru că Dumitru Crudu mai e şi un dramaturg foarte bun, jucat pe toate continentele, „Anexele” de după sfîrşitul romanului sînt un fel de scenete cu personajele din roman, doar că dinaintea începerii acţiunii. Avem celebrul meci de fotbal în care joacă şi Terebnea, dar erou e prietenul său care înnebuneşte şi moare imediat după ce-şi ia rămas bun de la cadavrul poetului. Despre plăcerea măruntă a unui fost profesor, acum paznic la Uniunea Scriitorilor, despre un spectacol ratat din motive politice, despre Podul de Flori, despre şarlatanie, foame, vise, un roman de iubire şi, în sfîrşit, despre lumea literară. Un roman despre care v-am povestit atît de puţine pentru că mi-a plăcut mult şi vă îndemn şi pe voi să-l citiţi. Lectură plăcută şi utilă! Dumitru Crudu, „Margareta noastră” (roman), Cartier, 2021