Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Aristotel argumentează, în Poetica sa, că
originea comediei stă în descrierea unor
defecte ce nu reuşesc să stîrnească nici
compasiune, nici durere, cele două fiind incompatibile
cu acel fior din care se naşte rîsul. Lucru
nu foarte valabil, spune James Wood în cartea
lui despre literatura comică a secolului al XX-lea
(The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel),
în cazul prozei moderne, care se aşază cu totul
sub umbrela tragicomediei. Sau a satirei apocaliptice,
aş adăuga, aducîndu-l pe Northrop
Frye în discuţie. Comedia modernă se dezvoltă
în paralel cu evoluţia concepţiei noastre despre
personaj, a cărui lume interioară este atît de
vastă, încît devine insondabilă. Tot aşa, comicul
apare tocmai din conflictul dintre acea nemărginire
a interiorităţii şi acţiunile limitate,
iresponsabile ale personajelor. Personajul este
unul necreditabil, naratorul este necreditabil,
autorul în sine nu mai primeşte încrederea
noastră. Unde ne punem noi voturile, domnilor/
doamnelor? În ce urnă? Păi, în singura care
ne poate oferi certitudinea necesară progresului
cotidian, adică în cea a lumii care funcţionează
pe baza unor reguli puse în aplicare de
mii de ani şi în principiul ordonator al bunului-
simţ.
Comedia modernă plasează faţă în faţă lumea
mecanică şi actele iresponsabile ale personajelor
sale. Nu am înţeles niciodată de unde
vine lipsa de apetit a literaturii noastre pentru
comedia de calitate. Autorii noştri de literatură
umoristică bună se numără pe degetele de la o
mînă. Cît despre literatura scrisă din 2000 încoace,
predomină umorul involuntar.
În această cheie a comicului trebuie citit romanul
lui Dumitru Crudu, pe care-l aşez în familia
eterogenă, însă bine reprezentată a tragicomicilor
lucizi. Şi, de ce să nu recunosc, mi-a
adus atîta plăcere acest roman, cum n-am mai
simţit de la prima lectură a lui Jim cel norocos
sau a romanelor lui Woodehouse. În orice caz,
e mai bun decît tot ce scrie Tom Sharpe.
Meet Anton Şleahtiţchi: poet basarabean
pripăşit prin Braşovul unde a făcut Facultatea
de Litere, jurnalist feroce al Monitorului de
Braşov, etern îndrăgostit, suferind de ejaculare
precoce şi mai tot timpul beat. Din chiar primele
secvenţe ale romanului, o cunoaşte pe
Lora, cea mai frumoasă fată din oraş, curva fatală,
care, după cîteva beri, îl însoţeşte la
Craiova, unde poetul e invitat la un festival de
literatură. De aici, proza e ca un bulgăre care o
ia la vale şi se transformă în ditamai avalanşa,
o caracteristică principală a romanului umoristic.
Exagerarea îşi are funcţia ei esenţială în genul
acesta de proză din simplul motiv că cititorul
nu trebuie lăsat să respire, nu trebuie lăsat
să se reîncadreze în coordonatele bunuluisimţ.
O altă trăsătură a romanului comic este
fundamentala sa intertextualitate, care trebuie
citită aici nu neapărat ca trimitere la alte texte,
ci ca punere în discuţie a relaţiei realitate-text.Don Quijote este opera tutelară aici. Convenţia
literară este atît de puternică tocmai pentru a
sluji neverosimilul şi pentru a oferi un podium
sub picioarele naratorului necreditabil, care încearcă
(altă sursă a umorului) să credibilizeze
personajele şi acţiunea.
Din Craiova, unde Lora şi prietenele ei, care
nu mai scriseseră în viaţa lor o poezie, devin
remarcatele festivalului (romanul lui Crudu îşi
atinge climaxul satiric pe două filoane: atunci
cînd atacă lumea literară şi penibilul inerent celor
ce-o populează şi atunci cînd dă tîrcoale relaţiei
bărbat-femeie, de un caricatural savuros),
poetul îşi duce prietena în Piteşti, unde un deosebit
de amuzant episod îi are în prim-plan pe
Călin Vlasie, editorul, împreună cu dobermanul
său, cameo pe care l-am gustat, sincer să fiu,
cu delicii. De altfel, la capitolul cameo, cartea stă
bine: de la întreaga Şcoală de la Braşov şi pînă
la numele Iuliei Popovici ca autoare a unei raderi,
Dumitru Crudu ţine să-şi presare romanul
cu asemenea ocurenţe pseudoliterare.
Nu am de gînd să povestesc romanul, pentru
că, aşa cum spun minţile luminate, nu poţi
explica prea bine comicul. Nu sînt de acord, dar
nici n-aş vrea să le răpesc altora bucuria de a
intra în lumea lui Anton Şleahtiţchi Esq. Aş
adăuga însă apariţia americanului, un trickster
extrem de potent, care străbate ţara în lung şi-n
lat, pe urmele lui Anton, pentru a ajunge, în final,
la Chişinău, unde devine centrul atenţiei
mass-mediei. Anton mai are, între timp, două
poveşti de dragoste, una reală, altă imaginară,
idealizată, ajunge să doarmă prin parcuri, cunoaşte
gloria jurnalistică, dar şi decăderea celui
împotriva cărora se coalizează mediocrii, e
bătut bine, în repetate rînduri, de români, de
basarabeni, ajunge dezbrăcat şi plin de noroi în
satul natal, vinde vaca familiei, mituieşte vameşii
pentru a se întoarce la Braşov etc. Am
avut în minte două cărţi cînd am citit romanul
lui Dumitru Crudu: unul a fost Jim cel norocos,
bineînţeles, dar comparaţia se susţine pînă
într-un punct, adică doar la nivel de personaj
căruia i se întîmplă toate relele din lume – la
Kingsley Amis, intensitatea comicului creşte de
la o pagină la alta, pînă la a culmina cu celebra
conferinţă ţinută în stare de ebrietate în faţa întregii
facultăţi. La Dumitru Crudu, şi aici intervine
comparaţia cu Moscova-Petuşki, intensitatea
e aceeaşi de la prima la ultima pagină – romanul
îşi căpătă farmecul din aspectul sinuos
al traseului şi din aventurile picarului său,
Anton. Încă un personaj de care mi-a amintit
Anton Şleahtiţchi este doctorul Merivel, dinRestauraţia lui Rose Tremain.
O altă sursă a comicului e limbajul, bineînţeles,
pentru că atît naratorul, cît şi personajele
sale îmbină rusismele cu moldovenismele,
cu româna literară, de aici ieşind un haloimăs
extrem de amuzant. Limbajul e foarte important
pentru că reflectă epidermic structura cărţii,
acel drum care coteşte înnebunitor cînd la
stînga, cînd la dreapta. Limbajul va reproduce
zbaterile naraţiunii tocmai prin schimbarea
registrelor sale, de multe ori în aceeaşi frază.
La fel, personajele cameleonice, personajele
descrise printr-o unică trăsătură (un coleg de
redacţie care nu poate face altceva decît să mimeze
vorbirea basa cînd îl vede pe Anton, pe
care îl acuză că ar fi agent KGB), personajele
mefistofelice, cele construite din capul locului
ca piloni de rezistenţă ai umorului (cei doi
cerşetori, unul semănînd perfect cu Emil
Constantinescu, celălalt cu Ion Iliescu, care se
nutresc din simpatia publicului pentru preşedinţii
respectivi) etc.: rolul lor e de a crea jaloane
printre care picarul Anton să îşi realizeze
slalomul existenţei.
Am şi o observaţie mai puţin plăcută: neglijenţa
de ordin stilistic. Timpuri verbale amestecate
adesea, cu totul şi cu totul aiurea, agramatisme,
sintagme folosite impropriu, virgule
puse după ureche, foarte, foarte multe greşeli
de tastare. Cartea pare scrisă cu o noapte înainte de publicare, lucru care mă uimeşte la un
autor cu experienţa lui Dumitru Crudu. Lectura
romanului necesită un exerciţiu de moşire a formei
din blocul de erori. Însă – de ce nu? – cu
atît mai amuzant/uimitor e că literatura îşi păstrează
farmecul.
Un american la Chişinău
Prefaţă de Liviu Antonesei
Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013, 320 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu