Dumitru Crudu - Un american la Chişinău
Dacă nu ştim ce căuta, vorba lui
Caragiale, neamţul în Bulgaria, americanul care vizitează Chişinăul în romanul lui
Dumitru Crudu (Casa de pariuri literare, 2013) nu are obiective mult mai
limpezi. Şi, la urma urmei, aflăm că nici nu prea are mare importanţă, căci
Martin nu e decât un element accesoriu, o entitate exotică introdusă în tablou
numai pentru a tulbura apele şi a provoca reacţiile celorlalte personaje.
Stratagemă într-un fel behavioristă, la care răspunde fiecare cum poate, de la
eroul principal, basarabeanul Anton Şleahtiţchi şi până la ultimul poliţist de
la graniţa cu ţara vecină. E limpede că pe autor l-a interesat mai mult Anton,
tânăr ziarist originar din Republica Moldova, om cu aspiraţii literare şi care
îşi câştigă existenţa la un ziar local în anii vitregi din ultimul deceniu al
secolului trecut. Omul e băgat, vorba unui personaj mărunt, în „borşul
literaţilor”, adică în ţesătura umană deasă şi cu accente boeme în care sunt
prinşi şi alţi eroi, precum marele său rival în ale poeziei şi ale femeilor
Sandu Pleşea, redactorii de la ziar sau profesorii de la Filologia braşoveană.
Anton e construit pe tipicul mai degrabă
cinematografic al insului care face ce face şi dă de bucluc, în dragoste (Lora,
iubita din prima parte a cărţii, e o mare decepţie şi fuge cu diverşi alţii),
în treburile financiare sau în activitatea la redacţie. Când îl cauţi, e ba bătut
de un conaţional mafiot, ba jefuit, ba cu pantofii furaţi, ba cu paşaportul
rătăcit, ba vomită conştiincios în urma unei beţii care nu avea cum să
lipsească din canonul basarabenesc. Aspirantul la glorie literară face o călătorie
de pomină pe ruta Braşov-Chişinău, unde îl însoţeşte pe sus-pomenitul american,
sarea şi piperul întregii situaţii constituind-o faptul că niciunul din ei nu
vorbeşte limba celuilalt. Incomunicarea lingvistică e o sursă de tensiune
comică relativ previzibilă, iar statutul incert al lui Martin (care e prezentat
când ca turist imbecil, când ca băiat de bani gata, fiu al unui proprietar de
mare restaurant din Chicago, când, pur şi simplu, ca poet) nu face decât să
sporească confuzia unei brambureli de mai mare dragul.
Romanul lui Dumitru Crudu pare adesea
conceput ca satiră la adresa conaţionalilor din Republica Moldova aflaţi în
România sau chiar la ei acasă. Cartea abundă în detalii politice, istorice şi
geografice pe care e posibil să le guste cunoscătorii realităţilor
moldoveneşti. Cititorul laic din România, ageamiu în această privinţă sau
neiniţiat în rivalităţile locale braşovene, are toate şansele să rămână încurcat
şi să sfârşească prin a se plictisi de-a binelea. Acelaşi efect îl pot avea şi
lungile conversaţii, purtate pe pagini întregi de text, între personaje care
vorbesc un dialect aproape incomprehensibil celor de la vest de Prut. E limpede
efortul autorului de a face din (ne)comunicarea verbală una din temele cărţii,
însă între bunele intenţii şi realizare rămâne uneori o distanţă apreciabilă.
Şi dacă mai era nevoie de un element de confuzie suplimentar, dai peste
greşeli de tipar la tot pasul, performanţa supremă fiind atinsă pe o
pagină unde pe şeful lui Anton de la ziar îl cheamă ba Alghi, ba Algi.
Multe din dialogurile purtate de personaje sunt nefireşti, ca şi cum
autorul ar oscila între registre lingvistice fără a reuşi să-l găsească
pe cel adecvat. Carte scrisă nu fără umor (adesea unul amar), Un american la Chişinău
îi lasă din păcate cititorului o senzaţie de lucru făcut de mântuială
sau de intenţii bune neduse la capăt. Dar cine ştie... romanul lasă la
sfârşit o uşă deschisă spre un eventual sequel, căci Martin
dispare la Chişinău iar Anton trebuie să plece să-l caute, desigur fără
să ştie englezeşte, după cum nici americanul nu ştie etc. etc. etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu