Florin Cobzac Ora cinci şi şapte minute - Dumitru Crudu Un volum asamblat intenționat sub formă de proză scurtă, tocmai pentru a provoca cititorul să-și compună propriul roman cu ajutorul textelor prezente in carte. Romanul care s-a așternut în mintea mea este unul al dezumanizării, al cruzimii și al absurdului, lucruri declanșate de coșmarul războiului. Nu este o carte de război ci este un text despre rănile provocate de război. Cele 53 de texte scurte sunt precum gloanțele înșirate pe o bandă încărcător de mitralieră. Cartușe pline de violență, de pulberea războiului care se detonează sub privirea ta într-un șir nesfârșit de drame și traume. Dacă pe timp de pace aceste gloanțe ascund în interiorul lor potențialul cruzimii și al dezumanizării, războiul este cel care le declanșează explozia și arată dramatic și cinic urâțenia umană care zace în noi. Am simțit că este o carte care a pornit a fi scrisă mai demult, ca un fel de promisiune a neuitării și sub permanenta stare de incertitudine și frică cauzată de acest vecin roșu și groaznic. Declanșarea conflictului din Ucraina cred că l-a determinat pe autor să închidă acest demers. În multe dintre proze se simte foarte multă componentă autobiografică sau inspirată din biografia acelor apropiați. La final am avut sentimentul că las în spate încă starea de tensiune, umbra terorii și acel sentiment de nesiguranță provocat de iminenţa războiului.

Silvia Berdan 3z · Ceea ce face Dumitru Crudu în romanul său recent "Ora cinci și șapte minute" este un dans pe buza prăpastiei sau un dans cu lama pe limbă. Orice mișcare riscă să te prăbușească în hău sau să te taie până la sânge. Scenele grotești (vezi scena cu soldații ruși care sting motorul mașinii cuprinse de flăcări) au menirea să te lase să-ți iei puțin aer, altfel ai ajunge la stop cardiac din cauza intensității celor narate. Ritmul alert al scriiturii se aseamănă cumva și cu destinul schimbător al personajelor și al spațiului căruia acestea aparțin. Convingerea mea din ultima vreme este că, în cazul scriitorilor basarabeni, vorbim despre o estetică a cruzimii, așa cum de la Baudelaire încoace vorbim despre estetica urâtului. Această estetică a cruzimii este, după mine, o modalitate de vindecare personală și colectivă.