Cine şi cu cine seamănă în romanul meu UN AMERICAN LA CHIŞINĂU?

Primele întrebări pe care mi le-au adresat câţiva dintre prietenii mei: cine e Anton, cine e Matei, cine e Romulus Toma, cine e Sandu Pleşea, cine e Irina, gigantul şi aşa mai departe?

Chiar azi, Petru Hadârcă mă întreabă, nu-i aşa că tipa care-i numără deci-urile lui Anton e domnişoara X?
Mi-a spus mie cineva că e domnişoara X.
Aşa o fi, dacă nu ar exista şi prima versiune a romanului din 1995, când încă nu o cunoscusem pe domnişoara X, în care, culmea, tot există o domnişoară din Braşov care-i numără deci-urile unui basarabean.

Lucrul ăsta poate să însemne că eu, ca autor, şi în 1995, avem acest tic. Şi nu am evoluat deloc, între timp.

Şi doi. Au existat mai multe domnişoare din România care mi-au numărat deci-urile. Una, prin 1993, alta prin 1994, şi alta, prin 2011 şi toate mi-au numărat deci-urile.
Aşa s-a născut personajul meu. În prima versiune a avut doar două prototipuri, iar în cea de-a treia, trei.
Din trei prototipuri, deci, am făcut un singur personaj.

Cam aşa s-a întâmplat şi cu majoritatea personajelor mele. Cu o excepţie sau două, nu prea am personaje cu un singur prototip.
Deci, cine e Sandu Pleşea? Poate fi şi cutare, dar şi cutare, dar şi cutare. Şi asta se referă şi la Anton Şleahtiţchi. Pentru că acesta nu e neapărat alter ego meu. Să zicem, eu niciodată nu m-am dat drept secui. Cunosc însă câţiva basarabeni care s-au dat drept secui sau drept evrei sau nemţi sau polonezi sau ruşi.
Adică până şi Anton are câteva prototipuri, printre care sunt şi eu, dar  nu sunt singurul.

Cineva mi-a mai reproşat că am impus-o pe maică-mea să-şi vândă vaca, nevrând să mă creadă că mama lui Anton nu e sută la sută mama mea. Măcar şi de aceea că mama mea nu a avut niciodată vacă. Şi aşa mai departe.

În cele din urmă, aş vrea să spun aşa: în unele cazuri, eu am plecat de la nişte întâmplări reale, dar ăsta e doar un punct de plecare pentru a fabula şi a inventa întâmplări care nu au avut loc în realitate.

Ce prevalează?

Ficţiunea.

De aceea, vă rog, nu vă supăraţi pe o ficţiune!

 Interviu cu scriitorul Dumitru Crudu, care şi-a lansat recent romanul „Un american la Chişinău”

Scriitorul Vladimir Beşleagă a apreciat cartea ca fiind cea mai bună din cele pe care le-ai scris până acum. Îi împărtăşeşti părerea?
Ar fi o lipsă de modestie, dacă aş zice că îi împărtăşesc părerea domnului Vladimir Beşleagă, dar ar fi şi o mare ipocrizie, dacă i-aş contesta opinia. Oricum ar fi, e o carte la care eu ţin foarte tare, după ce am pierdut-o cândva, în nişte circumstanţe ciudate. Prima versiune am scris-o în 1994, într-o vară, ca după aia să o pierd. Aş putea spune că tot ce am scris în proză după aia s-a raportat la acel roman pierdut. Toate cărţile mele ulterioare au fost nişte replici la manuscrisul dispărut. Adică, dacă nu aş fi pierdut acel roman, poate nu aş fi devenit prozator, pentru că, ulterior, toate cărţile mele de proză au fost nişte încercări de-a rescrie romanul pierdut.
În ce măsură romanul e unul autobiografic, iar viaţa lui Anton Şleahtiţchi – personajul principal, e viaţa lui Dumitru Crudu?
E autobiografic doar în măsura în care orice roman e pe undeva autobiografic, dar nu sunt memoriile mele, fiindcă eu nu am fost îndrăgostit de o femeie, bunăoară, pe care unul dintre iubiţii ei a lăsat-o fără nas. Şi aşa mai departe. E mai degrabă un roman neorealist decât autobiografic, în care vorbesc despre mărirea şi prăbuşirea unui tânăr intelectual basarabean. E un roman despre devenirea lui Anton, după ce ajunge jos de tot. E un roman despre cum cineva poate fi sus pe culmi şi pe urmă să ajungă un boschetar, după care intervine o minune în viaţa sa, vorba cântecului, şi se salvează. Dar oare chiar se salvează? E greu de spus. Pentru că pe undeva romanul e şi unul iniţatic, dar şi unul ironic.
Lui Anton îi plac la nebunie icrele. Ţie?
Şi mie tot, fireşte. Numai că pe mine nimeni nu mă serveşte cu icre roşii sau negre, pe când lui i-a surâs norocul.
În roman apar multe nume reale de scriitori, ai avut vreo reacţie din partea cuiva?
Am avut. Un amic m-a hărţuit câteva zile la telefon. Un altul mi-a făcut un rechizitoriu. Dar cei mai mulţi încă nu l-au citit. De ce le-am dat numele? Tocmai de aia ca să înţeleagă lumea la cine mă refer. Dar nu am făcut-o din răutate, pentru că mulţi apar în lumini de neon, pozitive.
…dar din partea prietenilor (foşti, poate şi prezenţi) pe care i-ai băgat în carte?
Adevăraţii prieteni se vor bucura să-şi vadă numele într-un roman. Şi chiar s-au bucurat.
E admirabil că ai găsit un regizor de cinema interesat să facă un film în baza cărţii. Există filmele „Un american în Paris”, „Un american la Roma”, acum vom avea şi „Un american la Chişinău”. Cum ţi-a venit ideea?
Lui i-a venit ideea. A citit romanul şi mi-a zis, uite, vreau să fac un film după cartea ta. În cartea ta eu m-am regăsit. Ceea ce am trăit eu, trăiesc şi personajele tale. De aia vreau să fac un film. Şi acum lucrează la scenariu.
Într-o postare de-a ta pe fb te-am văzut încrezător şi intenţionat să iei Cannes-ul, dar festivalul consacră filme, nu opere literare. De ce nu Premiul Nobel sau, barem, Goncourt sau Femina?
A fost o glumă.
Ce înseamnă pentru tine succesul literar?
Succes literar ar însemna să ţi se vândă cărţile. Din acest punct de vedere, autorii care au succes în R. Moldova îi poţi număra pe degete. Cineva mi-a zis că Emilian Galaicu-Păun la lansare vânduse în jur de o sută de exemplare. Uite, ăsta e succes. Oare cine nu şi-ar dori să i se cumpere cărţile? Eu îmi doresc, trebuie să recunosc sincer, altfel, de ce le-aş mai publica?
Te-ai afirmat în toate genurile: poezie, dramaturgie, proză. În acest roman se simte spiritul dialogic al dramaturgului, sensibilitatea poetului, amplitudinea prozatorului – toate interferându-se în scriitorul „total” Dumitru Crudu.
În opinia mea, a fi un scriitor total înseamnă să se simtă că eşti poet şi dramaturg atunci când scrii proză, la fel ca şi atunci când scrii poezie să se simtă că eşti prozator şi dramaturg şi aşa mai departe, dar nu a ilustra toate genurile. Din acest punct de vedere, visez să devin un scriitor total, dar încă nu sunt.
Aurelia Borzin 

Adevăratul Dimitrie în romanul „Un american la Chişinău”

Adevăratul Dimitrie în romanul „Un american la Chişinău”

    

*** sau cum am citit un roman

Citisem vara aceasta cartea „Un american la Chişinău” (Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013). Nu m-a determinat titlul, nici editura la care apărea, deşi ambele anunţau un produs tentant şi de marcă. Mă determina numele celui care semna romanul. Nu ştiu dacă pot să îl consider pe Dumitru Crudu un prieten. Am discutat cumva şi ambii ziceam că nu credem în prietenie, mai ales în una de gaşcă literară. Astfel, citeam fiind mereu conştientă de faptul că, până la urmă, contează scriitura, restul sunt accesorii umane paraliterare. Un alt criteriu, aplicat de mine lecturilor de proză, este felul în care te copleşeşte cartea, cât de repede e citită. E vorba şi de acea forţă de rezistenţă a sensurilor, care nu stau la suprafaţă, care te solicită, te educă ca cititor şi te seduc ca o femeie. „Un american la Chişinău” e, cu siguranţă, o astfel de carte!

Romanul unui extraneu

„Gata, din această clipă, nu mai vreau să am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo, deci vreau să rămân pentru totdeauna în Braşov” – e momentul în care înţelegi esenţa personajului, un dezrădăcinat, un inadaptat care îşi caută rostul în altă parte. Verdictul „noi toţi suntem singuri” anunţă o fiinţă solitară în jurul căreia mişună umanitatea. Anton Şleahtiţchi e singur în faţa unei lumi străine, chiar singur în faţa sa!

Există, însă, în acest roman o întâlnire de alterităţi româneşti (braşoveni, basarabeni, secui, americani stabiliţi în România etc.). Întâlnirea cu ceilalţi se produce de cele mai multe ori producând frustrări: personajele se mint, se toarnă, se jefuiesc, se bat, se înjură şi se înşeală în amor. Timiditatea este una din relele pe care personajul tot încearcă să le depăşească. Felul acesta de a fi îi creează o mulţime de obstacole în drumul său de devenire existenţială. Şi totuşi, Anton Şleahtiţchi e un personaj passe-par tout, chiar şi atunci când nu are paşaport.

Viaţa ca un drum: De ce Anton Şleahtiţchi?

Parcurgi cu romanul un itinerar, o viaţă în fugă. Anton Şleahtiţchi, care îi place să le spună pe toate pe şleau, duce şi o viaţă ca un şleah, un drum de du-te-vino. Descoperi aici o schemă basmică, dacă e să ne luăm după Propp. Avem un Făt-Frumos mizerabilist, un tânăr ce parcurge un drum iniţiatic, cunoscând o Ileana Cosânzeana, mizerabilistă şi ea, doar că răufăcătorii nu sunt pedepsiţi, căci toţi sunt răufăcători şi binefăcători. Or, personajele lui Dumitru Crudu nu sunt pozitive sau negative, ele sunt complexe şi produse într-o manieră tragi-comică.

E vorba şi de o biografie romanţată, dar nicidecum o biografie a strălucirii, Dumitru Crudu, via Anton Şleahtiţchi, nu se mitologizează, nu se produce ca personaj excepţional, ca erou seducător, ca superman intelectual, etc. El nu practică acea etalare de erudiţie a inteligentului orgolios, lăsând loc unui personaj firesc, deschis, cu slăbiciunile lui masculine, tinereşti şi general-umane. Autorul e conştient de aceasta: „Acum, oricine o să citească aceste rânduri, m-ar putea suspecta că am inventat această poveste ca să mă dau tare. Poate că în realitate, manuscrisul ăsta nu a existat niciodată”.

Lora, o Loreley a lui Dumitru Crudu

Lora nu putea să nu ne amintească de Loreley, femeia frumoasă şi fatală dintr-un poem de Heine. Dar e şi o Carmen, femeia ce înnebuneşte pe cel de o iubeşte. Astfel, în acest roman, cunoaştem femeia fatală dintr-o lume fatală (femeia ca o continuare a lumii / lumea ca o femeie). Entitatea ginică rivalizează cu tot ce există în viaţa unui bărbat, în cazul lui Anton, cu literatura: „se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei”; „Anton se uita la cărţile de pe rafturi, din care nu mai citise nimic de când se îndrăgostise de Lora”.

Lora, etimologic trimiţând la laurii învingătorilor, e într-adevăr femeia pentru care se „bat” mai mulţi inşi. Asistăm aici la o metamorfoză, venită, se pare, dintr-o morală umană: „Într-o clipită, Lora devenise o urâtanie, de-o hâdoşenie greu de închipuit”. Desfigurată de unul dintre iubiţi, „pierzându-şi frumuseţea, Lora şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor”. Pe lângă subiectul incitant, Dumitru Crudu, pare să creeze un roman, care ne conturează şi esenţa unei virilităţi manipulabile de către obiectul pasiunii sale, dar şi capacitatea acesteia de a se emancipa de sub amorul hipnotizant: „El voia să-şi găsească o altă fată, o fată cu mult mai ingenuă decât alea două, o fată pură, chiar şi dacă mai puţin frumoasă, o fată care să-l iubească necondiţionat şi în care să aibă o încredere deplină, o fată adevărată, o fată sensibilă ca un arcuş de vioară”.

Este evitată, însă, acea paradă sentimentală, pe care o poţi întâlni în romanele de dragoste de la tot colţul, azi. Un lucru e cert, Dumitru Crudu e autorul matur, care are ce să ne spună în acest sens, care nu mai practică o literatură „hormonal-acneică”. E autorul-bărbat care ştie: femeile sunt mari consumatoare de bani şi de timp, iar bărbaţii, la bani mărunţi, sunt foarte dependenţi de iubire şi de cele care le-o dau.

O gastronomie netradiţională

Descoperi aici o dimensiune a gastronomicului. Anton e personajul pe care toţi îl hrănesc, toţi se oferă să îl servească cu ceva, fapt pe care personajul îl percepe ca pe o umilinţă umană, înţelegând felul în care este perceput de ceilalţi: un sărac şi un flămând (umilinţa pe care o trăieşte în casa unui editor, care îl invită să mănânce şi iese, lăsând un câine să păzească casa, aşa încât oaspetele stă vreme bună cu bucata în mâna încremenită, sub ochii aţintiţi ai fiarei).

Există, însă şi un alt fel de a mânca, în această carte: „îşi scoase din buzunar o ţigară, o fărâmiţă în palmă şi se apucase s-o mănânce”; „toţi mâncau prăjituri şi numai el petale de trandafiri proaspeţi, pe care le băga în gură cu degetele însângerate”. Este o formă de protest al personajului, cea a otrăvirii, a facerii de rău propriului corp, un bad-body nutrition situat în vecinătatea unui bad-body art.

Cum e să trăieşti într-o lume picarescă

„Un american la Chişinău” e o carte în care toţi se cuplează cu toţi, unde se minte cum se respiră. Situaţiile comice şi glumele sunt unicele adevăruri pe care le spun oamenii, aceasta vrea să ne spună autorul prin ţesătura romanescă. Desfăşurarea generală a operei ne aduce într-o primejdioasa realitate, în care homo homini lupus est. O idee centrală, dar latentă e şi cea că a trăi înseamnă a pierde timpul, a-l consuma cumva aiurea, în vânt. Apare şi scrisul ca o aventură, ca un drum iniţiatic în care un tânăr scriitor interacţionează cu editori, scriitori, organizatori de festivaluri literare, etc. Citim, astfel, viaţa literară ca temă de roman. Un bildungsroman, un roman de formare, în care personalitatea ce se maturizează e un tânăr poet.

Găseşti aici descrieri de oameni şi locuri de o adevărată vivacitate. Existenţa se zbate în această carte, o carte cu tâmplele pulsânde de idei şi dinamism uman. Un dinamism al esteticii romanelor baroce (foarte actual astăzi, într-o lume neobarocă, în care umanul nu este, ci pare a fi), care te duce cu gândul la un roman picaresc, în care picaro este un mizerabil şmecher. E vorba de personaje ce duc o viaţă dezordonată, escroci, bandiţi, nişte antieroi ce încearcă să parvină prin înşelăciune. Or, e vorba de un roman picaresc cu personajul central ce nu este un picaro. Acest fapt explică de ce, la finele romanului, într-o eră a banilor, Anton Şleahtiţchi, „după ce trenul se puse în mişcare, şi-a scos din buzunar şumuiagul de bani pe care i-l dăduse Cătă şi, zbang, l-a aruncat pe fereastra larg deschisă. Şi, în timp ce bancnotele alea verzi dansau sarabanda în hăul nopţii, trenul, brusc, o cârni la stânga, lăsând Braşovul departe în urmă”.

Povestea unui kaghebist

Pe Anton, „în Moldova, toţi îl luau drept român şi se uitau chiorâş la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor”. Anton e şi un Harap Alb, arapul, arabul negru, care, de fapt, e alb (rusul, kaghebistul venit la studii în România şi românul, basarabeanul românizat, venit în Republica Moldova de la studii în România). E una din ideile pe care le găseşti în acest roman: „De la basarabenii aceştia te poţi aştepta la orice. Şi mai ales de la un tip aşa de dubios cum e autorul acestor rânduri”.

Lucică Voicu, un alt personaj, mereu îl numeşte kaghebist. E mult umor în această situaţie, amuză şi înviorează subiectul. Dar când stai să gândeşti în profunzime, aici transpare o adevărată dramă basarabeană. Intelectualul şi artistul basarabean mereu e suspectat de colaboraţionism cu Kremlinul, peste Prut, şi cu Bucureştiul, peste Nistru. Astfel, basarabeanul e român la Moscova şi rus la Bucureşti.

R.M. cu faţă de rachetism

„Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, nu aş vrea să risc. E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor...” – e fragmentul care concentrează felul în care este receptat, adesea, Basarabia dincolo de Prut. Astfel, Republica Moldova devine un Afganistan la porţile Europei, un triunghi al bermudelor de unde poţi să nu te întorci. Iată lumea din care vine Anton Şleahtiţchi.

Temporal suntem plasaţi în vremea când „Iurie Roşca este cel mai bun român din Basarabia”. E timpul când politica e făcută şi de „chefliii de la Fulguşor”, acea cafenea unde în deceniul trecut se adunau scriitorii, jurnaliştii şi oamenii de artă ai capitalei interriverane. Cafeneaua e un forum al aparentei, în cazul unora, sau ineficientei, în cazul altora, lupte pentru eliberare naţională. Lucrul trist pe care îl constată autorul în această carte este că: „după ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chişinău a fost doar la nivelul ambalajului”, o constată şi americanul venit la Chişinău cu Anton: „Martin îi spunea că-i place la Chişinău, că e o păpuşă rusească, în care coexistă noul şi vechiul, Asia şi Europa, civilizaţia şi barbaria”. În această manieră, pe lângă omul amestecat, produs de Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău”, cunoaştem o ţară amestecată, ca un cocteil etnic, identitar şi politic.

Flutura – un spaţiu sacru (şi asta după atâta postmodernism şi mizerabilism)

Există, însă, o insulă în care cititorul poate face o escapadă din lumea mizeriei umane. E vorba de Flutura, satul de naştere al lui Anton, dar şi al lui Dumitru Crudu: „se culcă pentru câteva minute în inima unui lan de grâu. Apoi iar se sculă şi iar se porni să străbată distanţa care-l despărţea de Flutura sa iubită, care îşi ascundea comorile în valea din faţa lui”. E fragmentul care se rupe în totalitate de retorica şi stilul romanului, e contrapunctul care contrabalansează totul în acest roman. Flutura, fără mari declaraţii patetice, devine un axis mundi pentru personaj. „După ce au ieşit din pădure, au văzut Flutura. De acolo de sus, de unde priveau ei, Flutura părea o insulă în mijlocul unui ocean” – e insula în care se poate reveni oricând şi de oriunde.

            Lecturi Mot à mot şi  plăcerea textului

            Dumitru Crudu e scriitorul care este foarte atent la ce scrie şi cum scrie. Citeşti în paginile acestui roman şi unele expresii frazeologice care nu pot să nu te surprindă: „poetul a rămas poem”; „te-a luat la vale”; „din spate liceu şi din faţă muzeu”; „bancuri decoltate”; „luase Bacăul”. Toate acestea trădează o minte care scrie, fiind conştientă de responsabilitatea lingvistică pe care o poartă. Fiecare din acele expresii nu sunt decât un argument în plus pentru ideea că autorul Dumitru Crudu e atent atât cu forma, cât şi cu fondul paginilor pe care le produce.

La fel, se întâmplă şi cu onomastica acestui roman. Dumitru Crudu îşi populează textele cu personaje luate din existenţa culturală de dincolo şi dincoace de Prut: Gheorghe Crăciun, Alexandru Cistelecan, Alexandru Muşina, Marin Mincu, Mihai Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Eugen Cioclea etc. E o alee a „clasicilor” contemporani. O încercare a scriitorului de a contura portrete literare şi culturale în susul receptării canonizante, fără a mitologiza eroi, tot aşa cum în timp, eroii literaturii clasice îşi pierd din brianţa legendei personale: „Aleea Clasicilor, unde busturile erau atât de înnegrite de ploi şi de patinate, încât se pierduse orice diferenţă dintre ele”.

Operaţiunile efectuate cu materialul narativ, descoperă, la un moment dat, trucuri ale scriiturii, cum e cel cu americanul, personajul ce funcţionează ca un liant narativ. Autorul a avut nevoie de el pentru a-i aduna pe toţi şi toate într-o poveste. Totodată, găsim o scriitură fără efecte ornamentale, romancierul basarabean practicând textual unele ridicări la putere ale sensului, acel sens în sens, pe care, dacă ştii să îl depistezi, nu poţi să nu îl apreciezi cu multă savoare lecturală. Astfel, descoperi un autor profund ce vrea să pară frivol şi un prolific univers imaginar al celui care scrie.

*** sau despre mâna care scrie

Aşa cum literatura basarabeană duce lipsă de tradiţii literare proprii (explicaţia e una de ordin istoric şi geo-politic), amestecul cultural pare a fi unica tradiţie viabilă. Or, Dumitru Crudu, a ştiut să exploateze amestecul care ne determină felul de a fi şi a ne produce. În istoria literaturii române, Dumitru Crudu va intra ca autorul care a insistă pe ideea (prezentă, practic, în toate cărţile lui) că fiecare spaţiu cultural are circumstanţele sale literare. Cele basarabene ţin de faptul că unii neagă contribuţiile aduse de ruşi la cultura basarabeană, alţii o limitează doar la influenţele ruseşti. Or, personajele lui Dumitru Crudu sunt nişte amestecuri reuşite ale celor două spaţii culturale. În acest sens, cărţile scrise de autorul basarabean sunt actuale ca niciodată, azi când în Basarabia coexistă români vorbitori de rusă şi ruşi vorbitori de română (o situaţie etno-lingvistică, practic, necunoscută până acum).

Să se facă ceva diferit, iată norma tacită pe care o propun precursorii şi prozatorul Crudu ştie să dialogheze cu ei. În acest sens, autorul Dumitru Crudu, pare să se raporteze şi la celelalte cărţi ale sale ca la nişte precursori. Aşa încât, evoluţia lui personală în ale scrisului, face ca scriitorul, în romanul „Un american la Chişinău”, să atingă culmea artei sale narative, romanul fiind opera lui capitală sau un semn considerabil de ascendenţă spre ea.     

  Maria Pilchin, Chişinău

Dumitru Crudu – „Nu am lăsat nicio femeie din Braşov fără nas” (interviu)

12.08.2013Silvia Dumitrache 

 Născut în Republica Moldova (satul Flutura) în 1968, Dumitru Crudu este poet, dramaturg, prozator şi publicist. A semnat, alături de Marius Ianuş, Manifestul Fracturismului, în 1999, publicat în revistele Paralela 45 şi Vatra, este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, a fost redactor al postului de radio Europa Liberă (Chişinău), în prezent director al Bibliotecii Publice Ştefan cel Mare, câştigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului“, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) şi de Fundaţia Principesa Margareta a României, 2003. Printre cărţile sale, se numără Falsul Dimitrie (1994); E închis vă rugăm nu insistaţi (1994); Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996); Crima sângeroasă din staţiunea violetelor (2001); Salvaţi Bostonul (2001); Poooooooooate (2004); Duelul şi alte texte (2004); Steaua fără… Mihail Sebastian (2006); Oameni ai nimănui (2007), Măcel în Georgia, roman, Polirom, 2008, Oameni din Chişinău, roman, Tracus Arte, 2010. Cea mai recentă apariţie editorială este romanul Un american la Chişinău, publicat la Casa de pariuri literare. Am stat de vorbă despre prejudecăţile de toate tipurile, despre peisajul literar românesc contemporan, despre ce a însemnat douămiismul, dar şi despre prietenie şi despre dezamăgirile şi speranţele în România post-decembristă.

Personajul principal din cel mai recent roman al tău, Un american la Chişinău, Anton Şleahtiţchi, se vede nevoit să suporte o dublă prejudecată – în România, este văzut cu ochi răi, iar în locul său natal, privit cu îndoială, ca fiind prea „românizat”. Te-ai confruntat şi tu cu acest tip de dublă receptare?
Aş putea spune că Un american la Chişinău, romanul meu proaspăt apărut, e şi despre prejudecăţile românilor faţă de basarabeni, ca şi ale basarabenilor faţă de români, ale românilor faţă de americani, ca şi ale americanilor faţă de români, ale americanilor faţă de basarabeni şi invers, ale moldovenilor faţă de nemţi şi aşa mai departe. În România, lui Anton îi este ruşine că e basarabean şi se dă drept secui, iar lui Marius, celui mai bun prieten al lui Decebal, un braşovean emigrat din România imediat după Revoluţie, la Viena, îi este ruşine că e român şi se dă drept ceh. Cei doi, la un moment dat, se întâlnesc la aceeaşi masă într-o cafenea din Braşov şi stau faţă în faţă, cu câte un pahar de votcă în mână. În timp ce cei doi se sinchisesc de identitatea lor, Martin vrea să-şi scoată cât mai mult în evidenţă americanitatea sa, ca să profite de ea şi ca să-i joace pe degete pe cei din jur.
Dar să revin la Anton şi Marius. Cu toate că Marius se dă drept ceh la Viena, în Braşov nu pregetă să se uite de sus la Anton şi chiar să se ia de el. Dar nu numai el. Aflând că e moldovean, naşul din tren, brusc, îşi îndreaptă spatele, iar vameşii români încearcă să-l ia în balon, ceea ce nu fac cu americanul. În faţa acestuia, îşi pleacă nasul. Ba chiar mai mult, îi cară şi lui Anton valiza, când află că e prieten cu americanul. La Chişinău, Anton e perceput ca român şi e privit, din cauza asta, chiorâş. Ceva similar i se întâmplă la Braşov, unde unii colegi de-ai săi de la ziar îl acuză că e kaghebist şi că e omul ruşilor. Pe de altă parte, americanul îi crede pe români (inclusiv pe basarabeni) hoţi şi oameni în care nu te poţi increde, iar pe românce, curve. De aceea, chiar şi atunci când iese să fumeze pe coridorul din tren, îşi ia cu el şi rucsacul.
Totodată, românii îl suspectează pe american că a venit să le fur(t)e femeile. Toate astea sunt prejudecăţi, fireşte. Sau, altfel spus, acţiunile personajelor mele din roman sunt influenţate de fel de fel de prejudecăţi pe care le putem avea unii despre alţii. Numai nişte prejudecăţi, adânc înrădăcinate în Anton, îl vor face pe acesta să vrea să strige în Heidelberg, la oamenii care se plimbau pe stradă: bă, voi sunteţi nişte fascişti. Numai nişte prejudecăţi îi pot face pe unii braşoveni să-l acuze pe Anton că e kaghebist. Prejudecăţi care trădează complexe de tot soiul. Prejudecăţi care camuflează un trecut infamant. Pe de altă parte, gazetarul Lucică Voicu, unul dintre cei care îl etichetează pe Anton că ar fi kaghebist, se dovedeşte a fi, până la urmă, el însuşi securist. Discut în roman şi despre prejudecăţile românilor faţă de români, sau ale basarabenilor faţă de ei înşişi. Prejudecăţi care nasc dispreţul şi ura de sine. Am mai adus în discuţie şi prejudecăţile dintre femei şi bărbaţi, astfel încât aş putea spune că Un american la Chişinău e un roman despre miile de prejudecăţi care ne împiedică să ne vedem în adevărata noastră lumină.
Asta e una dintre temele romanului, dar nu e singura. Mă mai întrebaţi dacă m-am ciocnit şi eu de aceste prejudecăţi? Da, desigur. Dar, în acelaţi timp, am cunoscut şi oameni foarte binevoitori şi bine intenţionaţi, iar în romanul meu apar şi asemenea oameni şi îi cheamă Alghi sau Cătălin Bod şi aceştia nutresc o simpatie sinceră faţă de Anton. De ce predomină unii şi nu alţii? La întrebarea asta i-aş invita să răspundă pe cei care o să-mi citească romanul.

Există un episod în carte, în care Anton se întoarce acasă la părinţi şi aşteaptă să i se elibereze un nou paşaport, iar perioada pe care trebuie să o petreacă acolo i se pare insuportabilă. Tu unde te simţi „acasă”?
Spre deosebire de Anton, eu mă simt acasă şi la mine, la Flutura, dar şi la Braşov sau Bucureşti. Până la urmă, nu despre mine e romanul, nu despre ceea ce simt şi gândesc eu, ci despre o realitate care există, indiferent dacă îmi doresc eu asta sau nu. Iar realitatea e că mai sunt încă destui români care se uită de sus la o parte din basarabeni, tot aşa cum sunt şi destui moldoveni care nu-i prea înghit pe români, inclusiv, pe moldovenii care se consideră români.
Sunt unii români care şi-ar dori unirea Republici Moldova cu România, dar fără basarabeni, la fel cum sunt şi destui moldoveni nostalgici după Uniunea Sovietică. Cineva îmi reproşa că vorbesc despre ceea ce nu merge în relaţiile dintre noi şi nu despre lucrurile frumoase. Dumnealui ar fi preferat să fie invers.  Dar, dacă aş fi vorbit despre lucrurile frumoase, aş fi făcut un roman SF.

Problema apartenenţei etnice este pregnantă în roman. Consideri că în România există încă o reţinere faţă de „cei de peste Prut” şi dacă da, ce alimentează aceste prejudecăţi?
Nu aş vrea să generalizez. În roman, e vorba despre destinul lui Anton. O fi destinul său şi destinul generaţiei sale, cum zicea cineva, dar, totuşi, nu aş vrea să generalizez. Cu toate astea, pot spune că, prin prisma experienţelor lui Anton, lucrurile anume aşa se văd. Adică, da, există o anumită reţinere în anumite medii sau în cazul anumitor oameni. Nu al tuturor, fireşte. Ce justificare ar putea să aibă? Unele particularităţi de vorbire ale basarabenilor? Accentul lor? O altă istorie? O consecinţă a spălării creierelor?

Care sunt cele mai mari greutăţi cu care te-ai confruntat ca tânăr scriitor care a intrat pe piaţa editorială românească?
Să-mi public romanul de faţă în 1995. Am mers pe la mai mulţi edtiori şi nimeni nu a vrut să mi-l publice, poate din anumite reţineri financiare, poate din cauză că pe atunci foarte rar şi foarte greu se tipărea proză, la modă fiind poezia. De aceea, m-am şi resemnat cu acest lucru şi am continuat să public poezie. Să scriu şi să public ceea ce se putea publica.
Cu toate astea, versiunea din ’95 am reuşit s-o popularizez pe cale orală, organizând lecturi literare în camera mea de cămin sau la gazdă. Mi l-a mai citit Alexandru Muşina. Tot el, mi l-a cerut prin 2002 să mi-l publice, dar deja nu mai aveam romanul. Îl pierdusem.

În Un american la Chişinău, imaginea pe care o faci redacţiei în care lucrează Anton, în Braşov, nu este prea roz. O mulţime de prejudecăţi şi acolo, un mediu claustrant, paradoxal poate pentru ceea ce te-ai aştepta, de fapt, de la un spaţiu care, formal, promovează deschiderea şi informarea corectă.
Sunt redacţii şi redacţii. Redacţia în care a lucrat Anton colcăia de securişti şi de tot felul de tipi fără scrupule. Dar şi de oameni ca lumea. Nu ştiu de ce însă, cei dintâi aveau o mai mare influenţă asupra atmosferei din redacţie. Pe fruntea lor nu scria eu sunt securist sau că vreau să te trag în ţeapă. Acţionau foarte subtil. Scopul lor era să pună mâna pe puterea din redacţie. Ceea ce am înţeles eu după ce am lucrat în câteva redacţii e că, pentru a vedea dacă un om îţi este un prieten adevărat, pentru a vedea verticalitatea şi caracterul său, nu e neapărat nevoie să nimereşti într-un lagăr fascist sau stalinist. Teroarea se poate manifesta şi în condiţii de libertate.
Să vă dau un exemplu. Cu D.  m-am împrietenit în studenţie şi am ajuns să lucrăm la acelaşi ziar. Acum eram şi mai buni prieteni, până când, într-o bună zi, am căzut în dizgraţia şefilor şi el trebuise să aleagă: să rămânem mai departe prieteni sau să-şi păstreze locul de muncă. Nu pot să uit nici până acum cum se dădea de partea şefului, atunci când acesta se lua de mine. A preferat să arunce o căldare de catran peste prietenia noastră decât să-şi înfrunte şeful. La naiba, dar la fel a procedat şi J., fratele meu de cruce, după ce un şmecher de dincolo de râu a hotărât să mă ia în balon. Cei doi prieteni ai mei au ales să se dea cu cei puternici, dar nu să se solidarizeze cu un prieten de-al lor năpăstuit de şefi.
Pe urmă, tot aşa am procedat şi eu, în raport cu o prietenă de-a mea din adolescenţă, pe care şefii voiau s-o măture de la ziar. În loc să-i iau apărarea, eu am atacat-o dur, ca o lichea ordinară. Ulterior, am regretat foarte tare ceea ce am făcut, dar era cam târziu, pentru că biata mea prietenă deja fusese concediată. Pe urmă, m-au concediat şi pe mine, tocmai cei care s-au folosit de inocenţa şi prostia mea. Acum ştiu. Nu trebuie neapărat să nimereşti într-o închisoare comunistă ca să simţi pe propria piele colţii terorii. Teroarea se poate manifesta, aşa cum am mai spus, chiar şi în condiţii de libertate şi de democraţie, chiar şi în unele dintre cele mai democratice instituţii media. Iar atunci când se dezlănţuie teroarea, prieteniile încep să se clatine şi să se prăbuşească…
Iar oamenii se dau cu cei mai tari, doar pentru a-şi salva propria piele. Aşa cum au făcut-o unii dintre prietenii mei. Sau cum am făcut-o eu, pus în faţa unei dileme insuportabile: sau îmi păstrez locul de muncă, sau îmi dau în gât prietena. Poate, de aia, prieteniile se înfiripă şi dispar ca apa ce curge din robinet. Dar mai ales dispar. Dar acum ştiu că numai teroarea poate frânge prieteniile şi că orice prieten care te-a vândut îţi poate deveni un posibil torţionar. Cu toate astea, numai prieteniile mai pot fi o stavilă în calea terorii. Dacă sunt prietenii adevărate. Tema asta o tratez şi în  Un american la Chişinău.

Lumea pe care o surprinzi în romanul tău, cu o ironie tăioasă, pare destul de întunecată, pe alocuri chiar sumbră. Este România chiar atât de lipsită de speranţă?
E vorba de România dintr-o anumită perioadă istorică: e vorba de sfârşitul mandatului lui Emil Constantinescu, atunci când oamenii care şi-au investit speranţele în Convenţia Democrată s-au simţit înşelaţi şi trădaţi, ceea ce a făcut posibilă revenirea la putere a lui Iliescu. Asta s-a întâmplat în realitate. Cu toţii am fi vrut să fie altfel, dar, din păcate, realitatea ne contrazice într-un mod foarte dur.
Pe de altă parte, România e văzută prin ochii lui Anton, al cărui destin e ca nisipul ce-ţi curge din mâini. Cu toate astea, romanul meu nu e un rechizitoriu, odată ce îi acord mai multă atenţie sosiei lui Constantinescu, care e un cerşetor care profită de pe urma asemănării cu preşedintele, profită, dar şi are de suferit de pe urma asemănării spre sfârşitul mandatului, decât lui Constantinescu însuşi. Romanul meu nu e unul realist, e mai degrabă unul picaresc şi ironic.

Romanul a avut o primă versiune în 1995, care ţi-a fost furată (şi aici aş vrea să dezvolţi puţin, pentru că povestea însăşi pare o scenă dintr-un roman). Ce modificări ai adus ulterior variantei care a şi văzut lumina tiparului? Diferenţa ar fi de zece ani – cum ar fi arătat romanul dacă îl publicai în forma din 1995?
În prima versiune, Anton nu apărea deloc. Pur şi simplu nu exista ca personaj. Protagonistul romanului era Martin şi toată naraţiunea era condusă din numele său, la persoana întâi. Acum e la persoana a treia. Şi nu mai e Martin personajul principal. Încolo, prima versiune mi-a fost rechiziţionată în contul unei datorii la chirie – pe atunci stăteam în gazdă la Braşov, unde munceam ca gazetar – şi s-a pierdut undeva în ceţurile Italiei, odată cu cel care mi-o rechiziţionase.

Există câteva personaje foarte colorat portretizate, precum Martin, americanul care o amăgeşte pe Lola, iubita personajului principal, cu o viaţă luxoasă, în State (un fel de Romanian Dream). Ai avut modele reale pentru personaje precum Martin sau Lola, sau chiar pentru Anton?
Şi chiar i-ai tăiat nasul Lorei, m-a întrebat mirat un prieten? Nu, desigur că nu. Nu am lăsat nicio femeie din Braşov fără nas şi nicio braşoveancă (dintre iubitele mele din acea vreme) nu m-a înşelat cu vreun american. În această ordine de idei, un domn care mi-a citit cartea nu voia să mă creadă şi pace că, în realitate, mama mea nu a avut vacă şi eu nu i-am impus s-o vândă. El era ferm convins că tot ce am povestit în carte mi s-a întâmplat mie.
Să însemne oare asta că mi-am atins ţinta? Dar, dacă, într-o bună zi, vreun tip se va regăsi în personajul Vlad şi o să vrea să-mi dea la moacă? Pentru că mi s-a întâmplat ceva similar, după ce am publicat Măcel în Georgia, când un tip, altfel un intelectual foarte subţire, mi-a reproşat că l-am înnegrit în roman.

Anton mi-a amintit, în anumite aspecte, de eroii lui Mihail Sebastian, sau poate chiar de Sebastian însuşi, în povestea sa imposibilă cu Leni Caler. L-ai avut în minte pe Sebastian când l-ai conturat pe Anton?
Mă bucur că Anton v-a amintit de Sebastian sau de personajele sale, fiindcă, pe undeva, chiar seamănă. În căderea sa, Anton rămâne, totuşi, un poet. Chiar şi când ajunge boschetar, îşi mai păstrează inocenţa. Sau, cel puţin, încearcă să şi-o păstreze. Şi asta, în cele din urmă, îl şi salvează. Aşa cum l-a salvat şi pe Mihail Sebastian în perioada când fusese marginalizat şi dat la o parte din societate şi din viaţa culturală. Anton e un Mihail Sebastian basarabean, a cărui dramă se desfăşoară în condiţii de libertate şi democraţie, cum am mai menţionat mai la deal.

Dacă tot am pomenit de Sebastian, aş vrea să îmi spui câteva cuvinte şi despre influenţa pe care a exercitat-o el asupra ta şi cum ai ajuns să scrii Steaua fără… Mihail Sebastian, o piesă în care abordezi subiecte sensibile, legate de imaginea reprezentanţilor generaţiei ’27.
 Steaua fără… Mihail Sebastian- e o piesă în care m-am văzut şi pe mine. Poate că, dacă nu o scriam, nu aş fi scris niciodată Un american la Chişinău. E o piesă despre mine, tot aşa cum un Un american la Chişinău ar putea fi un roman despre Mihail Sebastian pe vreme de pace.

În ce curent ţi-ai încadra romanul Un american la Chişinău? Crezi că există, în prezent, o tendinţă suficient de puternică în literatura română pentru a forma premisele unui nou curent literar?
E un roman post-fracturist.

Ce aşteptări aveai în 1999, când ai semnat manifestul fractursimului, legat de literatura tânără, şi cum vezi evoluţia ei până în prezent?
La momentul când am semnat manifestul fracturismului, împreună cu Marius Ianuş, eram în plin război literar cu optzeciştii pentru a ne putea separa de aceştia şi a ne putea afirma propria autonomie estetică. Poate, acum s-a uitat, dar, la acea vreme, orice tânăr poet care apărea la orizont era subsumat optzecismului sau era declarat un epigon al optzeciştilor. Ei bine, nu e numai meritul nostru, desigur, dar astăzi se poate vorbi de gruparea fracturistă, de mizerabilişti, de douămiişti ca de ceva distinct de optzecism sau de nouăzecism.
Un alt merit e tragerea cortinei de pe temele tabu, radicalizarea şi decomplexarea limbajului poetic, mutarea accentelor de pe realitatea descrisă pe cel care o descrie şi asumarea marginalităţii. În clipa când începusem războiul cu optzeciştii (asta nu înseamnă că pe Muşina, Mureşan, Danilov, Cărtărescu, Bucur, Crăciun, Vlad nu îi mai consideram mari scriitori, îi consideram, fireşte, dar luptam pentru a fi percepuţi separat de ei), glumeam cu Marius Ianuş că fracturismul îşi va justifica existenţa dacă şi noi doi o să ne dăm unul altuia la cap. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu. În prezent, douămiismul a dat deja câteva romane mari, câteva cărţi de poezie excepţională, câteva eseuri fundamentale, aşa încât începe încetul cu încetul să facă parte din canon.

Proză, poezie, dramaturgie – în care dintre aceste forme de expresie te regăseşti cel mai bine?
În proză. Iar poezie şi dramaturgie nu scriu decât atunci când chiar când nu mai am încotro.

Crezi că un scriitor are datoria să scrie despre subiecte sociale, politice cu care se confruntă societatea în care trăieşte sau are voie să se închidă într-un turn de fildeş?
Eu mă dau în vânt după romanele unde se aud vuietul şi tumultul societăţii. Iar vuietul ăsta se aude chiar şi în romane foarte experimentale ca Ulise de Joyce.  Le prefer. Le prefer romanelor deştepte şi sofisticate, unde spectacolul stilistic orbitor umbreşte şi vampirizează viaţa. Nu noutatea literară în sine mă fascinează, ci noutatea existenţei, noutatea umană, noutatea respiraţiei, în cele din urmă. Nimic mai de preţ ca luminile şi umbrele din relaţiile dintre oameni. Nimic mai de preţ ca bătăile inimii unui om. De aia, îmi plac la nebunie romanele unde pot auzi aceste bătăi.

foto: agentiadecarte.ro

casa de pariuri literare, Dumitru Crudu, fracturism, marius ianus, Un american la Chişinău

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural

Un nou roman de Dudu Crudu, un nou scandal

Un nou roman de Dudu Crudu, un nou scandal

Gheorghe Erizanu scria pe blog:

 „Când statul este prea puternic, poezia tace. Când statul cunoaște o criză profundă, arta e liberă să spună ceea ce are de spus”, zice Umberto Eco.

Unde, naiba, sunt capodoperele Basarabiei?

Iar dacă ele sunt deja publicate, atunci care sunt ele?

Ieri la Republica Dumitru Crudu a citit din ceea ce pare a fi o capodoperă. Chiar dacă nu-mi plac cuvintele mari. 

Un american la Chișinău surprinde Chișinăul sfârșitului anilor 90, cu toată flora și fauna. Am râs mult, umorul inconfundabil al lui Dudu s-a ascuțit. Poate fi și negru, și mai colorat. Dacă Măcel în Georgia și Oameni din Chișinău au fost scandaloase pentru mulți - Un american la Chișinău e o bombă pe roți. Ieri s-a lansat e-book-ul. Bomba o să vină pe hârtie.

 

Preluat de pe blogul cenaclului REPUBLICA

Povesti din Flutura, Chisinau, Brasov

Povesti din Flutura, Chisinau, Brasov

Dumitru Crudu este, probabil, printre puţinii scriitori, din acest spaţiu cultural românesc, pentru care literatura şi actul de a scrie înseamnă, înainte de toate, apropierea, dacă nu chiar consimilitudinea cu o stare de graţie de nedefinit.

După ce i-am citit de câteva ori proaspătul roman Un american la Chişinău (Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013, 316 p.), am mai constatat  că el pare să fie unul din reprezentanţii unei stirpe scriitoriceşti, din care făcea parte, de exemplu, Alexandru Muşina, spirite pentru care cuprinsul unui nou volum este o replică miniaturală a craţiei dintâi.

Toată lumea îl cunoaşte pe Dumitru Crudu ca pe un autor care, ani de zile, e şi poet, şi dramaturg, şi publicist, ce s-a extins, din ucenicia sa, în inteligenţa imposibilităţii şi în severitatea diagnosticului şi a vocii. Oricât de neobişnuite şi de desuete par astăzi aceste idei, proza autorului nostru este taumaturgie şi ieşire din timpul comun; iar pentru a scrie, pentru a rămâne om, crede Anton, personajul romanului Un american la Chişinău, moralist de fineţe aparte, e nevoie de abluţiuni repetate şi de purificare lăuntrică, aşa cum te-ai înfăţişa în faţa Altarului...

Dumitru Crudu este scriitorul care pare să-şi fi lucrat/ conceput deopotrivă volumele, dar şi biografia cu aceeaşi grijă, ea construindu-se pe de-a-ntregul după chipul şi asemănarea literaturii scrise în nesmintita rigoare a judecăţii de valoare.

Romanul  Un american la Chişinău vădeşte un povestitor talentat şi este scris la vârsta când şi la timpul când autorul are ce relata. În general, Dumitru Crudu procedează ardeleneşte: nu-i scapă nici un detaliu din viaţa zbuciumată şi aventuroasă în destule momente pe care a trăit-o. Întotdeauna e sincer, proapsăt, succesiunea evenimentelor este însoţită de note realiste, de pauze meditative, de dialoguri incitante şi de interstiţii (dacă e să utilizăm un cuvânt din roman) ad-hoc, încât te simţi ispitit să întorci pagina romanului autobiografic. Deşi naraţiunea e extalzată, ea nu e repulsivă.

Anton Şleahtiţchi face parte din categoria personajelor aventuroase, însă are deosebita capacitate de a judeca şi aprecia corect oamenii şi evenimentele în care este implicat şi la care participă sau este martor. Nu dă frâu imaginaţiei peste principiile morale în care crede prozatorul şi în care se mişcă eroul. Cuprinsul romanului se sprijină pe o coloană vertebrală, adică pe traiectoria tânărului student Anton care se ,,citeşte”, se condamnă ori se admiră în comparaţie cu cei din anturajul său. Firul autobiografic e plin şi dă senzaţia de autentic. Deci cititorul face cunoştinţă şi cu un ,,buldungsroman”, axat pe treptele eroului care este însuşi prozatorul, urmărit în timp ce parcurge evenimentele. Dumitru Crudu nu bate câmpii cînd este în perimetrul adevărului. Prozatorul îşi dă pe faţă simpatiile, ironiile, maliţiile, fixurile şi răzgândurile sale... În paginile romanului există, cu adevărat, un imens material pentru mai multe romane: de aventuri, de dragoste, documentar, social etc., deoarece scriitorul nostru se exprimă dincolo de proză...

Un american la Chişinău este genul de roman pe care o etichetă se lipeşte cu greu dacă aluneci pe panta analizei tehnice stricte. Ceea ce se prezintă iniţial drept o suită de întâmplări legate reciproc (spaţiul Braşovului, Chişinăului, Fluturei) creşte treptat dintr-un organism uniform, proiectând personaje şi întâmplări recurente, repovestind aceleaşi întâmplări din puncte de vedere diferite, creionând un unic şi identic spaţiu şi timp unitar pentru întreg ansamblul.

Personal îmi place să văd pur şi simplu un volum foarte bine închegat, construit inteligent în jurul unei idei. De altfel, cititorul atent va observa că fiecare interval din cuprinsul romanului funcţionează şi independent, celelalte nefăcând decât să aducă mai multă profunzime, mai multe explicaţii, mai multe nuanţe; aici, suntem la porţile Adevărului, unde totul este luat à la légère. Prozatorul nu este câtuşi de puţin interesat de spectaculosul facil.

Unele astfel de elemente sunt introduse, apropo, în pagină de o asemenea manieră încât îţi este imposibil să nu realizeză că până şi autorul se amuză copios manevrând evenimentele. E un joc în care intri cu uşurinţă, punându-te în postura de a anticipa cât de departe se va ajunge cu toate maşinăriile acestea textuale la vedere. Să nu se înţeleagă cumva că romanul este unul superficial şi fără alt scop decât jonglerii textualiste. Foarte bine ancorate într-un plan secund avem personajele şi povestea lor: Lora, Olga, Vlad, Martin chigagoneanul, Vaile, Eugen Cioclea, Gheorghe Grâu, Andrei Sochircă ş.a.

Cred că punctul forte al romanului Un american la Chişinău de Dumitru Crudu rezidă în modul fin şi delicat în care autorul spune povestea personajelor în ciuda specatculozităţii, îi dă faţadă. Planul principal este în cele din urmă cel al poveştilor (simplu oare?) despre... oameni. Despre dragoste, despre moarte, ambiţie. Povestiri din Flutura, Chişinău, Braşov, dar povestiri la fel de valabile oriunde. Cu toate acestea, mai pe furiş sau mai cu lentoare, mai pe un colţ de pagină sau lăfăindu-se în câte un întreg spaţiu intermedial, Dumitru Crudu creionează Chăşinăului şi Braşovului un portret foarte viu. Fragmentar, ca într-o colecţie de cioburi de sticlă colorată, incluzând doar unele străzi, câteva zone, cartiere, personaje, dar credibil de evocator.

Este puţin probabil ca romanul dat să nu aibă o receptare foarte entuziastă, dar poate fi bine remarcat şi de critica literară, rămând printre puţinele romane, pesemne, pe care o să-l citiţi de mai multe ori. Şi asta este în cele din urmă foarte important.

,,De la basarabenii ăştia te poţi aştepta la orice. Şi mai ales de la un tip aşa de dubios cum e autorul” [...] (p.12) acestui roman, un roman confesiune, ludic, ironic, când psihologic, când  à la manière de... şi sesizabil prin nebunia adevărului.

Vitalie Răileanu,

critic şi cercetător literar

Un american la Chișinău

Am citit dintr-o răsuflare noul roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, apărut luna trecută la editura Casa de pariuri literare. Mă aşteptam la o carte bună, fiindcă aşa ne-a obişnuit autorul.
Am simţit acest nou roman mai aproape de Măcel în Georgia, publicat în 2008 la Polirom, decât de Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2011). Personajul Angelo, din primul roman, e asemănător cu Anton Şleahtiţchi. Acelaşi poet înflăcărat, luat peste picior, rănit în dragoste. Aceeaşi disperare în faţa societăţii în care nu se adaptează pe deplin, ori, mai degrabă, care nu îl acceptă pe deplin.
Primul refuz de care Anton are parte vine pe linie etnică. Braşovenii îl resping fiindcă e basarabean. Astfel, personajul, ca şi Olga – una dintre iubite, începe să îşi ascundă originea. Faptul că personajul vine din Republica Moldova îl umple de frustrări. În acest punct naratorul se desprinde de personaj şi ironizează nu complexul de inferioritate (lingvistică) al basarabenilor, ci pe cel de superioritate al unor braşoveni. Scena în care Lora, iubita personajului şi a tuturor celorlalţi, îi aruncă în faţă lui Anton lucrarea de licenţă pe care acesta a făcut-o în locul ei, ţipând că e plină de „moldovenisme”, e absolut delicios: „Ce e aia exoftalmic???”. Şi nu e singura situaţie în care colegii lui Anton cred că anumite neologisme sunt „moldovenisme”.
Romanul este despre Anton. Americanul Martin e pretextul care trasează contextul. Braşovul sfârşitului de mileniu, Chişinăul în pragul revenirii dezastruoase a comunismului, trenurile româneşti, taximetriştii ţepari, foamea, disperarea, sărăcia. Situaţiile disperate nu duc niciodată în patetism deoarece autorul le salvează cu doze mari de umor: fin şi bun. Cum a spus şi scriitorul Vladimir Beşleagă: o satiră. O dramă ascunsă sub masca umorului. Toate necazurile, rateurile şi slăbiciunile unei societăţi sunt transferate de narator asupra personajului Anton, care, în ciuda încărcăturii, nu devine mai puţin credibil.
Dacă limbajul licenţios, evitat în Oameni din Chişinău, revine încărcat – în funcţie de personaje – de rusisme, expresiile viu colorate la propriu şi la figurat apar în forţă, mai mult parcă decât în oricare altă carte semnată de Dumitru Crudu. Priviri galbene, situaţii albastre, ochi broştiţi sau bufniţaţi, sânge în călcâie, sentimente trecute pe la spate şi multe altele pe care trebuie să le descoperiţi singuri.
Întâmplările se ţin lanţ şi se nasc una din alta aşa cum cromozomii nasc dintr-o celulă o altă celulă, şi din două – patru, până când ajung la un corp întreg şi matur / la un roman perfect închegat. Fiecare bucăţică are un haz aparte, care înlăturat scoate la iveală doar interesul, invidia şi ura prezente într-o epocă de tranziţie, transformându-se într-o poveste întunecată. Ce să mai spun? Dumitru Crudu a confirmat demult că – îl citez din nou pe domnul Beşleagă – e fără doar şi poate un fenomen al literaturii româneşti.

Moni STĂNILĂ

Ce pot avea de împărţit un basarabean şi un american?

Ce pot avea de împărţit un basarabean şi un american?

                                                                 Valeria  BEŢIVU şef oficiu

Filiala ,,Ştefan cel Mare’’

După ,,Jurnalul Bibliotecarului’’, Dumitru Crudu mai publică în acest an romanul ,,Un american la Chişinău’’, pe care scriitorul Vladimir Beşleagă  o consideră cea mai bună carte a sa. Până a fi publicat, romanul a avut  un traseu foarte interesant şi zbuciumat. Prima versiune a fost scrisă în vara lui 1995, în Flutura, satul de baştină al autorului (ce coincidenţă, şi romanul va apare tot vara, dar peste 18 ani), dar a fost sechestrată  în contul unei datorii la chirie de către un basarabean care a dispărut în Italia cu tot cu manuscris. La cincisprezece ani distanţă, scriitorul l-a rescris, dar rezultatul fiind un alt roman, complet diferit faţă de cel pierdut.

Am putea spune că e un roman despre o braşoveancă fatală, care lasă numai victime în jurul ei, de care se îndrăgosteşte basarabeanul Anton, gazetar la secţia fapt divers la cotidianul “Monitorul de Braşov”. Spre stupoarea sa, cea mai frumoasă femeie din Braşov îi acceptă avansurile. Dar până la un timp. Până apare un american straniu, pornit să vadă o eclipsă de soare undeva pe lângă Piteşti. Care, aşijderea, se îndrăgosteşte de prea frumoasa domnişoară Lora. Rivalitatea dinte american şi basarabean continuă şi cu mult după ce cei doi se îndepărtează de Lora, pe care, un alt iubit de-al ei, o sluţeşte, pentru a fi doar a sa. Anton este un personaj atât cu defecte cât şi cu calităţi pozitive: este orgolios, vulnerabil, ranchiunos, răzbunător, bun, sensibil, perfid, profitor, inocent, gelos, frustrat, generos. Anton este o victimă a propriului său destin şi a propriilor sale obsesii. El vorbeşte o română aproximativă, foloseşte neologisme, chiar şi necunoscându-le sensul. Într-un fel, Anton este un basarabean tipic, deorece aceleaşi probleme de vorbire le au majoritatea basarabenilor care pleacă la studii peste Prut. Pe lângă drama lingvistică, Anton mai trăieşte şi o dramă identitară şi existenţialistă.

Autorul a încercat să construiască un roman plin de viaţă, despre nişte tineri de la sfârşitul anilor nouăzeci, peste care se rostogoleşte istoria ca un tăvălug. Într-un cuvânt, este un roman captivant şi actual. E un roman în care ne regăsim cu toţii.

Valeria BEŢIVU

Un american la Chişinău, sau “Drama unui moldovean la Braşov”

„(…) Anton îşi scoase scîrbit din buzunar paşaportul său moldovenesc şi, zbîrrr, îi făcu vînt cît colo în stradă.
-         Gata, din această secundă, am rupt orice legătură cu Republica Moldova, deci să-mi smulgeţi coaiele, dacă vă mint, deci!
Apoi strigă şi mai tare ca să-l audă şi cei care dansau.
-         Gata, din această clipă nu mai vreau să mai am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă mai întorc niciodată acolo, deci vreau să rămîn pentru totdeauna în Braşov, pentru că îmi place la nebunie Braşovul. Deci, mă primiţi în Braşov?” (pag. 136-137)

*****

„Drama unui moldovean la Braşov”, acesta cred că ar fi un titlu mai potrivit pentru ultima carte a lui Dumitru Crudu, lansată recent la Chişinău. „Moldovean la Braşov” pentru că, deşi este întitulat „Un american la Chişinău”, romanul relevă istoria lui Anton Şleahtichi, poet şi fost student moldovean la Braşov, rămas în oraş să-şi cîştige existenţa în calitate de reporter; iar „dramă”, pentru că mărturiseşte decăderea acestuia pînă la starea de „bombagiu” (boeschetar) într-un parc din apropierea gării feroviare din Braşov.

*****

Din punct de vedere cronologic, acţiunile romanului se încadrează între puţin înainte de „căderea Guvernului Sturza” (1999) şi puţin după „alegerea lui Voronin” (2001), în timp ce din punct de vedere geografic – cuprinde Braşovul, Craiova, Piteşti, Câmpulung, Bran, Todireşti (Vaslui), Iaşi – toate din România, Chişinău, Ungheni şi Flutura (satul natal al poetului) – din Republica Moldova.

*****

„Nu, Anton nici cu spatele nu ştia că la Chişinău se întîmplase ceva şi, de aia, se repezi să deschidă internetul, cu inima bătîndu-i în piept ca o tobă. (…) Guvernul Sturza căzuse. Asta era. Pepecediştii au votat contra şi a căzut.
-         Nu te bucuri, bă, kaghebistule, că l-aţi înlăturat pe un premier proeuropean de la putere?, sări iar cu gura la el Lucică Voicu şi lui Anton îi sări ţandăra.” (pag. 143-144)

***

-         „Uite că a venit şi kaghebistul nostru, strigă Lucică Voicu. Noroc, frăţîne. Sîngur şi mai faşi?
Apoi îşi scoase un dicţionar român-moldovenesc din sertar şi începu să-l răsfoiască.
-         Acum o să te înţăleg fărî probleme. Hai, zî, bătrîni, şi vînturi ti-o adus pi la noi? (…)
-          Lasă, lasă, că oricum Voronin a cîştigat alejerile, aşa că, acum te poţi întoatce acasă pe cai albi, îi rîse Lucică Voicu în nas.
(…) Nu ştia că Voronin cîştigase alegerile, cum nu ştia nici ce era cu conjuraţia aia contra sa.” (pag. 289-290)

*****

„Un american la Chişinău” este romanul moldoveanului ratat, prea „impotent” şi naiv ca să reuşească în dragoste, prea fricos ca să-şi înfrînte inamicii, prea „român” în ochii moldovenilor, fapt pentru care în Republica Moldova este privit chiorîş, şi prea „kaghebist şi om al ruşilor” în ochii românilor, fapt pentru care, iarăşi, în România „îl priveau galben”.

*****

-         „Ai bilet?, l-a întrebat şoferul.
-         Da, am. Iată-l, şi i l-a întins plictisit.
-         Mergi la Braşov?
-         Da, merg pînă la Braşov.
-         Tu nu eşti cumva din Republica Moldova?
Toţi l-au fixat cu ochii studiindu-l cu o mare curiozitate de parcă ar fi văzut un extraterestru.
-         Nu, nu sînt din Republica Moldova, a infirmat el, sînt din România, şi observă că toată lumea din jurul său răsuflă uşurată.
-         Dar vorbeşti ca ăia din Chişinău.
-         Vi se pare.
-         Se poate. Şi atunci de unde eşti?
-         Din Târgu Secuiesc, i-a trîntit-o el, aşa cum le zicea la toţi care vroiau să afle din ce oraş e. Acum important e ca nimeni din autobuzul ăsta să nu fie din Târgu Secuiesc că atunci m-am ars, îşi mai zise Anton, dar i-a mers, el fiind singurul tip din Târgu Secuiesc. Spre deosebire de naşul din tren, tipul nu merse chiar aşa de departe încît să-l întrebe de pe ce stradă e. Pentru el nu asta era important, ci faptul că Anton nu era moldovean de peste Prut.
-         Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împînzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. Sînt peste tot, fratele meu. Peste tot. Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vîndă ceva, dom’le.
-         Dacă e să fiu sincer, nici eu nu-i prea înghit, se băgă în vorbă un domn cu mustaţă neagră.
-         Şi nici eu, le ţinu hangul Anton şi se bucură că nici unul dintre cei din autobuz nu i-a depistat minciuna. Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească, aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste tot drept secui. Oricui îl întreba de unde e îi punea bărbi că e dintr-un oraş secuiesc. Or, şi secuii vorbeau cu accent, dar de secui românii nu se prea legau. De aceea, Anton prefera să se dea drept secui decît să le spună că e de dincolo de Prut, fiindcă atunci lumea şi-ar fi proiectat asupra lui scîrba faţă de moldoveni şi el, automat, ar fi trebuit să devină un ţap ispăşitor al tuturor moldovenilor de peste Prut.” (pag. 75-77)

***

-         „Da’ tu nu cumva îi şi român, bratoc?, i-a trîntit-o drept în faţă copoiul, afişînd un ton acuzator.
-         Tu ai acşent românesc, paţan! Di undi eşt din România? Şî şi cauţ la noi, în Moldova? Hai zî, blea, odatî şi nu mai tăşea atîta!
-         Da’ eu nu sînt din România, ci din Ungheni.
-         Pi şini vrai tu să naibeşti, paţanule. Doar sî vedi di la o poştî cî tu eşt di dincolo. Nahuia vrai tu sî mă amăjeşti? A, nahuia?
Şi aşa află Anton că copoiul cela nu-i înghiţea deloc pe români, inclusiv pe el, pentru că românii sînt nişte pidari concenîie care abia aşteaptă să-i îngenuncheze pe moldoveni. Curcanul avea ţîfnă în nas şi nu ştiu ce dinte contra românilor şi, respectiv, şi contra sa. Era sigur că Anton era român şi că se prefăcea că e din Ungheni, doar ca să-şi scape pielea. Dar copoiul îl citise din prima şi voia să-l pună la punct. Adică să-l ducă la secţie, pentru că circula prin Moldova fără paşaport. Chiar în timp ce copoiul răcnea la el, pe Anton l-a cuprins o moleşeală ciudată şi aţipi, dar cîinele ăla de poliţist l-a trezit din nou, acuzîndu-l că a scris pe pereţii din vagon „Basarabia e pămînt românesc”. Acum îl acuza că e spion român. Trimis cu o misiune specială în Moldova. Era ferm convins că e spion român, fiindcă la geam băteau alegerile electorale. În opinia copoiului, Anton fusese paraşutat în Moldova ca să-i convingă pe oameni să-l voteze pe Roşca.” (pag.239-240)

*****

Martin, americanul supraponderal şi prost îmbrăcat, căruia i se dedică titlul şi despre care Anton află prea tîrziu că e poet şi el, este personajul secundar al romanului, care trece prin aventurile lui Anton Şleahtiţchi asemeni unui fir roşu întins de la (aproape) începutul şi pînă la sfîrşitul cărţii.
Anume el e cel ce i le fură lui Anton pe cele două mari iubiri ale vieţii lui, mai întîi pe Lora, apoi şi pe Olga; pe el merge Anton să-l însoţească la Chişinău, fără să ştie măcar un cuvînt în engleză, iar americanul – unul în română; şi tot graţie americanului Anton evadează din decăderea braşoveană, cu o licărire de speranţă, întorcîndu-se la Chişinău să-l caute.

*****

-         „Şefule, da cît am să mai stau eu după curu’ matale? A, şefule?
Individul ăla supraponderal tăcea şi continua să-şi întoarcă pe dos buzunarele.
-         Sau îmi arăţi biletul, sau îmi plăteşti amenda, şefule. Hai, decide-te mai iute!
Grăsanul, însă, îi răspunse cu o înrebare:
-         I’m from America. I do not understand Romanian. Once again, but in English?
-         Zice că nu ştie româna, i-a şoptit Lora lui Anton la ureche, cu gura ei fierbinte (…).
-         Ce-a spus tipul?, o descusu pe Lora.
-         Zice că e american şi că nu ştie româna, i-a explicat Lora şi ieşi pe hol să fumeze o ţigară şi atunci controlorul i se adresă lui Anton.
-         În cazul ăsta, zi-i să nu-şi mai caute biletul, că nu mă îndoiesc că-l are. Hai, spune-i asta. Doar sînteţi împreună nu-i aşa?” (pag. 26-27)

***

-         (…) „Vreau să te rog să-l conduci pe american la Chişinău, îi strigă Cătă în ureche, încercînd să acopere vacarmul din bar.
Anton îşi plimbă privirile pe faţa lui Cătă contrariat. Grăsanul se sculă în picioare şi ieşi pe uşă afară. Era americanul (…).
-         Şi de ce nu-l conduci tu?
-         Pentru că mi-a născut Cristina, acum o oră. A născut cu o jumatate de lună înainte de termen (…)
-         Îl conduci sau nu?
-         Tu îmi propui mie treaba asta, după ce tipul ăsta mi-a furat două iubite. Tu eşti nebun, Cătă. Pe tipul ăsta tu îmi propui să-l conduc la Chişinău, după tot ce mi-a făcut mie. Tu oare eşti sănătos la cap? (…)
-         Tu l-ai asigurat că eu îl voi însoţi la Chişinău, înainte să obţii acceptul meu?
-         Da. Şi eu te rog să nu mă refuzi. Pentru că mi-a născut nevasta şi eu trebuie să rămân lîngă ea.
-         Atunci să se ducă singur.” (pag. 166-167)

***

-         „Eu pe ăsta îl cunosc, a strigat din nou Anton şi şi-a aruncat indexul spre ecran, în direcţia lui Martin. Pe americanul ăsta l-am condus din Braşov pînă în Chişinău şi cu el am muls o vacă într-un sat din România. Cu americanul ăsta, nană Dochie, eu sînt cumătru.
Martin vorbea în engleză iar o fată traducea ceea ce spunea.
-         Şi cum vi se pare Chişinăul?, îl întrebă Angela Gonţa, în timp ce se plimbau pe aleea Clasicilor din parcul Ştefan cel Mare şi Martin îi spunea că-i place la Chişinău că e ca o păpuşă rusească, în care coexistă noul şi vechiul, Asia şi Europa, civilizaţia şi barbaria şi, de aia, anume de aia, intenţiona să mai rămînă o vreme la Chişinău. (…)
Anton a împins într-o parte ziarul pe care se lăţeau cîteva bucăţi de brînză şi şi-a sprijinit capul în coate. Martin se plimba pe aleea clasicilor, pe cînd Angela Gonţa povestea cu ochii umezi de emoţii.
-         Domnul Martin e poet şi, pînă acum, a publicat trei cărţi de poezie, iar la Chişinău a venit ca să scrie o carte despre Moldova.
Cu gura căscată de uimire, Anton exclamă.
-         Nu se poate aşa ceva. E incredibil. Adică iese că eu am condus la Chişinău un poet american şi nu am ştiut despre asta nici cu spatele, cînd şi eu sînt poet, cu patru volume publicate. (…)” (pag. 255-256)

***

-         „A dispărut Martin.
-         Cum?
-         A dispărut Martin.
-         Cînd a dispărut?
-         Alaltăieri dimineaţa.
-         De atunci nimeni nu l-a mai văzut pe la hotel sau prin oraş. De atunci nu mai răspunde la telefoane şi e-mailuri. Taică-său m-a sunat şi m-a rugat să merg la Chişinău şi să-l caut, dar eu nu pot pleca la Chişinău, fiindcă nevasta mea s-a internat la spital cu Ferdinand, căruia i-au ieşit bube pe faţă. Şi eu nu o pot lăsa în clipele astea complicate singură. Deci, rugămintea mea e asta: du-te la Chişinău şi, copt, necopt, găseşte-l pe Martin. (…)
-         Ei, ce zici, mergi să-l cauţi pe Martin la Chişinău sau nu?
-         Mai încape vorbă?”(pag. 315-316)

*****

Atunci cînd am terminat cartea şi, aşa cum se întîmplă de obicei cînd termin de citit o carte, prietena mea m-a întrebat dacă merită, i-am zis că n-aş recomanda-o drept o „mare” valoare cultural-artistică (sper să nu se supere autorul). Nu ezit însă, inclusiv pe această cale, să o recomand drept o producţie autentică, get-beget moldovenească, şi care cu o doză bună de umor tratează, la rece, seculara dihotomie: moldovean-român.
Şi chiar dacă în text s-au strecutat cîteva greşeli, inclusiv gramaticale, cea mai haioasă, după mine, fiind cea cu elevii din clasa a 19-a („Pe drum, după el se luară doi adolescenţi din clasa a XIX-a (pag. 249)”), sper ca asta să nu-l determine pe Dumitru Crudu să-şi dea foc cărţii, aşa cum a făcut-o Sandu Pleşea, unul din personaje, asta deoarece, nu în ultimul rînd, romanul este şi unul educativ.
Eu, bunăoară, doar graţie lui am aflat de ce fostul preşedinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin (şi alţii de vîrsta lui), zice bujet, atunci cînd corect este buget. Răspunsul îl găsiţi undeva pe la pagina 250 a romanului „Un american la Chişinău”. Lectură frumoasă!

Maxim PULBERE

Adevăratul Dimitrie în romanul „Un american la Chişinău”

Adevăratul Dimitrie în romanul „Un american la Chişinău”

    

*** sau cum am citit un roman

Citisem vara aceasta cartea „Un american la Chişinău” (Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013). Nu m-a determinat titlul, nici editura la care apărea, deşi ambele anunţau un produs tentant şi de marcă. Mă determina numele celui care semna romanul. Nu ştiu dacă pot să îl consider pe Dumitru Crudu un prieten. Am discutat cumva şi ambii ziceam că nu credem în prietenie, mai ales în una de gaşcă literară. Astfel, citeam fiind mereu conştientă de faptul că, până la urmă, contează scriitura, restul sunt accesorii umane paraliterare. Un alt criteriu, aplicat de mine lecturilor de proză, este felul în care te copleşeşte cartea, cât de repede e citită. E vorba şi de acea forţă de rezistenţă a sensurilor, care nu stau la suprafaţă, care te solicită, te educă ca cititor şi te seduc ca o femeie. „Un american la Chişinău” e, cu siguranţă, o astfel de carte!

Romanul unui extraneu

„Gata, din această clipă, nu mai vreau să am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo, deci vreau să rămân pentru totdeauna în Braşov” – e momentul în care înţelegi esenţa personajului, un dezrădăcinat, un inadaptat care îşi caută rostul în altă parte. Verdictul „noi toţi suntem singuri” anunţă o fiinţă solitară în jurul căreia mişună umanitatea. Anton Şleahtiţchi e singur în faţa unei lumi străine, chiar singur în faţa sa!

Există, însă, în acest roman o întâlnire de alterităţi româneşti (braşoveni, basarabeni, secui, americani stabiliţi în România etc.). Întâlnirea cu ceilalţi se produce de cele mai multe ori producând frustrări: personajele se mint, se toarnă, se jefuiesc, se bat, se înjură şi se înşeală în amor. Timiditatea este una din relele pe care personajul tot încearcă să le depăşească. Felul acesta de a fi îi creează o mulţime de obstacole în drumul său de devenire existenţială. Şi totuşi, Anton Şleahtiţchi e un personaj passe-par tout, chiar şi atunci când nu are paşaport.

Viaţa ca un drum: De ce Anton Şleahtiţchi?

Parcurgi cu romanul un itinerar, o viaţă în fugă. Anton Şleahtiţchi, care îi place să le spună pe toate pe şleau, duce şi o viaţă ca un şleah, un drum de du-te-vino. Descoperi aici o schemă basmică, dacă e să ne luăm după Propp. Avem un Făt-Frumos mizerabilist, un tânăr ce parcurge un drum iniţiatic, cunoscând o Ileana Cosânzeana, mizerabilistă şi ea, doar că răufăcătorii nu sunt pedepsiţi, căci toţi sunt răufăcători şi binefăcători. Or, personajele lui Dumitru Crudu nu sunt pozitive sau negative, ele sunt complexe şi produse într-o manieră tragi-comică.

E vorba şi de o biografie romanţată, dar nicidecum o biografie a strălucirii, Dumitru Crudu, via Anton Şleahtiţchi, nu se mitologizează, nu se produce ca personaj excepţional, ca erou seducător, ca superman intelectual, etc. El nu practică acea etalare de erudiţie a inteligentului orgolios, lăsând loc unui personaj firesc, deschis, cu slăbiciunile lui masculine, tinereşti şi general-umane. Autorul e conştient de aceasta: „Acum, oricine o să citească aceste rânduri, m-ar putea suspecta că am inventat această poveste ca să mă dau tare. Poate că în realitate, manuscrisul ăsta nu a existat niciodată”.

Lora, o Loreley a lui Dumitru Crudu

Lora nu putea să nu ne amintească de Loreley, femeia frumoasă şi fatală dintr-un poem de Heine. Dar e şi o Carmen, femeia ce înnebuneşte pe cel de o iubeşte. Astfel, în acest roman, cunoaştem femeia fatală dintr-o lume fatală (femeia ca o continuare a lumii / lumea ca o femeie). Entitatea ginică rivalizează cu tot ce există în viaţa unui bărbat, în cazul lui Anton, cu literatura: „se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei”; „Anton se uita la cărţile de pe rafturi, din care nu mai citise nimic de când se îndrăgostise de Lora”.

Lora, etimologic trimiţând la laurii învingătorilor, e într-adevăr femeia pentru care se „bat” mai mulţi inşi. Asistăm aici la o metamorfoză, venită, se pare, dintr-o morală umană: „Într-o clipită, Lora devenise o urâtanie, de-o hâdoşenie greu de închipuit”. Desfigurată de unul dintre iubiţi, „pierzându-şi frumuseţea, Lora şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor”. Pe lângă subiectul incitant, Dumitru Crudu, pare să creeze un roman, care ne conturează şi esenţa unei virilităţi manipulabile de către obiectul pasiunii sale, dar şi capacitatea acesteia de a se emancipa de sub amorul hipnotizant: „El voia să-şi găsească o altă fată, o fată cu mult mai ingenuă decât alea două, o fată pură, chiar şi dacă mai puţin frumoasă, o fată care să-l iubească necondiţionat şi în care să aibă o încredere deplină, o fată adevărată, o fată sensibilă ca un arcuş de vioară”.

Este evitată, însă, acea paradă sentimentală, pe care o poţi întâlni în romanele de dragoste de la tot colţul, azi. Un lucru e cert, Dumitru Crudu e autorul matur, care are ce să ne spună în acest sens, care nu mai practică o literatură „hormonal-acneică”. E autorul-bărbat care ştie: femeile sunt mari consumatoare de bani şi de timp, iar bărbaţii, la bani mărunţi, sunt foarte dependenţi de iubire şi de cele care le-o dau.

O gastronomie netradiţională

Descoperi aici o dimensiune a gastronomicului. Anton e personajul pe care toţi îl hrănesc, toţi se oferă să îl servească cu ceva, fapt pe care personajul îl percepe ca pe o umilinţă umană, înţelegând felul în care este perceput de ceilalţi: un sărac şi un flămând (umilinţa pe care o trăieşte în casa unui editor, care îl invită să mănânce şi iese, lăsând un câine să păzească casa, aşa încât oaspetele stă vreme bună cu bucata în mâna încremenită, sub ochii aţintiţi ai fiarei).

Există, însă şi un alt fel de a mânca, în această carte: „îşi scoase din buzunar o ţigară, o fărâmiţă în palmă şi se apucase s-o mănânce”; „toţi mâncau prăjituri şi numai el petale de trandafiri proaspeţi, pe care le băga în gură cu degetele însângerate”. Este o formă de protest al personajului, cea a otrăvirii, a facerii de rău propriului corp, un bad-body nutrition situat în vecinătatea unui bad-body art.

Cum e să trăieşti într-o lume picarescă

„Un american la Chişinău” e o carte în care toţi se cuplează cu toţi, unde se minte cum se respiră. Situaţiile comice şi glumele sunt unicele adevăruri pe care le spun oamenii, aceasta vrea să ne spună autorul prin ţesătura romanescă. Desfăşurarea generală a operei ne aduce într-o primejdioasa realitate, în care homo homini lupus est. O idee centrală, dar latentă e şi cea că a trăi înseamnă a pierde timpul, a-l consuma cumva aiurea, în vânt. Apare şi scrisul ca o aventură, ca un drum iniţiatic în care un tânăr scriitor interacţionează cu editori, scriitori, organizatori de festivaluri literare, etc. Citim, astfel, viaţa literară ca temă de roman. Un bildungsroman, un roman de formare, în care personalitatea ce se maturizează e un tânăr poet.

Găseşti aici descrieri de oameni şi locuri de o adevărată vivacitate. Existenţa se zbate în această carte, o carte cu tâmplele pulsânde de idei şi dinamism uman. Un dinamism al esteticii romanelor baroce (foarte actual astăzi, într-o lume neobarocă, în care umanul nu este, ci pare a fi), care te duce cu gândul la un roman picaresc, în care picaro este un mizerabil şmecher. E vorba de personaje ce duc o viaţă dezordonată, escroci, bandiţi, nişte antieroi ce încearcă să parvină prin înşelăciune. Or, e vorba de un roman picaresc cu personajul central ce nu este un picaro. Acest fapt explică de ce, la finele romanului, într-o eră a banilor, Anton Şleahtiţchi, „după ce trenul se puse în mişcare, şi-a scos din buzunar şumuiagul de bani pe care i-l dăduse Cătă şi, zbang, l-a aruncat pe fereastra larg deschisă. Şi, în timp ce bancnotele alea verzi dansau sarabanda în hăul nopţii, trenul, brusc, o cârni la stânga, lăsând Braşovul departe în urmă”.

Povestea unui kaghebist

Pe Anton, „în Moldova, toţi îl luau drept român şi se uitau chiorâş la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor”. Anton e şi un Harap Alb, arapul, arabul negru, care, de fapt, e alb (rusul, kaghebistul venit la studii în România şi românul, basarabeanul românizat, venit în Republica Moldova de la studii în România). E una din ideile pe care le găseşti în acest roman: „De la basarabenii aceştia te poţi aştepta la orice. Şi mai ales de la un tip aşa de dubios cum e autorul acestor rânduri”.

Lucică Voicu, un alt personaj, mereu îl numeşte kaghebist. E mult umor în această situaţie, amuză şi înviorează subiectul. Dar când stai să gândeşti în profunzime, aici transpare o adevărată dramă basarabeană. Intelectualul şi artistul basarabean mereu e suspectat de colaboraţionism cu Kremlinul, peste Prut, şi cu Bucureştiul, peste Nistru. Astfel, basarabeanul e român la Moscova şi rus la Bucureşti.

R.M. cu faţă de rachetism

„Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, nu aş vrea să risc. E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor...” – e fragmentul care concentrează felul în care este receptat, adesea, Basarabia dincolo de Prut. Astfel, Republica Moldova devine un Afganistan la porţile Europei, un triunghi al bermudelor de unde poţi să nu te întorci. Iată lumea din care vine Anton Şleahtiţchi.

Temporal suntem plasaţi în vremea când „Iurie Roşca este cel mai bun român din Basarabia”. E timpul când politica e făcută şi de „chefliii de la Fulguşor”, acea cafenea unde în deceniul trecut se adunau scriitorii, jurnaliştii şi oamenii de artă ai capitalei interriverane. Cafeneaua e un forum al aparentei, în cazul unora, sau ineficientei, în cazul altora, lupte pentru eliberare naţională. Lucrul trist pe care îl constată autorul în această carte este că: „după ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chişinău a fost doar la nivelul ambalajului”, o constată şi americanul venit la Chişinău cu Anton: „Martin îi spunea că-i place la Chişinău, că e o păpuşă rusească, în care coexistă noul şi vechiul, Asia şi Europa, civilizaţia şi barbaria”. În această manieră, pe lângă omul amestecat, produs de Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău”, cunoaştem o ţară amestecată, ca un cocteil etnic, identitar şi politic.

Flutura – un spaţiu sacru (şi asta după atâta postmodernism şi mizerabilism)

Există, însă, o insulă în care cititorul poate face o escapadă din lumea mizeriei umane. E vorba de Flutura, satul de naştere al lui Anton, dar şi al lui Dumitru Crudu: „se culcă pentru câteva minute în inima unui lan de grâu. Apoi iar se sculă şi iar se porni să străbată distanţa care-l despărţea de Flutura sa iubită, care îşi ascundea comorile în valea din faţa lui”. E fragmentul care se rupe în totalitate de retorica şi stilul romanului, e contrapunctul care contrabalansează totul în acest roman. Flutura, fără mari declaraţii patetice, devine un axis mundi pentru personaj. „După ce au ieşit din pădure, au văzut Flutura. De acolo de sus, de unde priveau ei, Flutura părea o insulă în mijlocul unui ocean” – e insula în care se poate reveni oricând şi de oriunde.

            Lecturi Mot à mot şi  plăcerea textului

            Dumitru Crudu e scriitorul care este foarte atent la ce scrie şi cum scrie. Citeşti în paginile acestui roman şi unele expresii frazeologice care nu pot să nu te surprindă: „poetul a rămas poem”; „te-a luat la vale”; „din spate liceu şi din faţă muzeu”; „bancuri decoltate”; „luase Bacăul”. Toate acestea trădează o minte care scrie, fiind conştientă de responsabilitatea lingvistică pe care o poartă. Fiecare din acele expresii nu sunt decât un argument în plus pentru ideea că autorul Dumitru Crudu e atent atât cu forma, cât şi cu fondul paginilor pe care le produce.

La fel, se întâmplă şi cu onomastica acestui roman. Dumitru Crudu îşi populează textele cu personaje luate din existenţa culturală de dincolo şi dincoace de Prut: Gheorghe Crăciun, Alexandru Cistelecan, Alexandru Muşina, Marin Mincu, Mihai Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Eugen Cioclea etc. E o alee a „clasicilor” contemporani. O încercare a scriitorului de a contura portrete literare şi culturale în susul receptării canonizante, fără a mitologiza eroi, tot aşa cum în timp, eroii literaturii clasice îşi pierd din brianţa legendei personale: „Aleea Clasicilor, unde busturile erau atât de înnegrite de ploi şi de patinate, încât se pierduse orice diferenţă dintre ele”.

Operaţiunile efectuate cu materialul narativ, descoperă, la un moment dat, trucuri ale scriiturii, cum e cel cu americanul, personajul ce funcţionează ca un liant narativ. Autorul a avut nevoie de el pentru a-i aduna pe toţi şi toate într-o poveste. Totodată, găsim o scriitură fără efecte ornamentale, romancierul basarabean practicând textual unele ridicări la putere ale sensului, acel sens în sens, pe care, dacă ştii să îl depistezi, nu poţi să nu îl apreciezi cu multă savoare lecturală. Astfel, descoperi un autor profund ce vrea să pară frivol şi un prolific univers imaginar al celui care scrie.

*** sau despre mâna care scrie

Aşa cum literatura basarabeană duce lipsă de tradiţii literare proprii (explicaţia e una de ordin istoric şi geo-politic), amestecul cultural pare a fi unica tradiţie viabilă. Or, Dumitru Crudu, a ştiut să exploateze amestecul care ne determină felul de a fi şi a ne produce. În istoria literaturii române, Dumitru Crudu va intra ca autorul care a insistă pe ideea (prezentă, practic, în toate cărţile lui) că fiecare spaţiu cultural are circumstanţele sale literare. Cele basarabene ţin de faptul că unii neagă contribuţiile aduse de ruşi la cultura basarabeană, alţii o limitează doar la influenţele ruseşti. Or, personajele lui Dumitru Crudu sunt nişte amestecuri reuşite ale celor două spaţii culturale. În acest sens, cărţile scrise de autorul basarabean sunt actuale ca niciodată, azi când în Basarabia coexistă români vorbitori de rusă şi ruşi vorbitori de română (o situaţie etno-lingvistică, practic, necunoscută până acum).

Să se facă ceva diferit, iată norma tacită pe care o propun precursorii şi prozatorul Crudu ştie să dialogheze cu ei. În acest sens, autorul Dumitru Crudu, pare să se raporteze şi la celelalte cărţi ale sale ca la nişte precursori. Aşa încât, evoluţia lui personală în ale scrisului, face ca scriitorul, în romanul „Un american la Chişinău”, să atingă culmea artei sale narative, romanul fiind opera lui capitală sau un semn considerabil de ascendenţă spre ea.     

  Maria Pilchin, Chişinău