Dumitru CRUDU, Un american la Chişinău
Roman al nesfârşitei noastre tranziţii, dar şi al căutării identităţii pierdute (şi regăsite?! – iată întrebarea), Un american la Chişinău, de Dumitru Crudu, Casa de pariuri literare, 2013, e genul de carte (fără mofturi!) care se dă la cetit ca mândra (-ele: Lora, Olga, Irinuţa) la sărutat, chit că numai despre „literatură de consum” nu poate fi vorba.
Având ca model cel puţin două scrieri ilustre – Pe drum, de Jack Kerouac, şi Moscova-Petuşki, de Venedikt Erofeev –, naraţiunea se prezintă ca o păpuşă rusească în mărime naturală, căreia nu-i mai dai de fund: „romanul de gară” conţinând o poveste de dragoste (sex – în doi, în trei, în câte câţi vrei); şi aceasta, una de moravuri (grele); şi aceasta, o carte a neamului (nevoii!) etc., doar că nimic nu e ce pare la prima vedere. Însuşi personajul principal, Anton Şleahtiţchi – un ins pe care „în Moldova, toţi îl luau drept român şi se uitau chiorâş la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor şi iar îl priveau galben” – este un soi de sandvici, care cade mereu cu faţa în noroi, şi cu cât această cădere e mai joasă & fără speranţe, cu atât se simte mai abitir atras de ea, ca pentru a ilustra spusa lui Nietzsche cu uitatul în prăpastie. Este suficient să se îndrăgostească de Lora, că americanul – din titlu, se-nţelege! – i-o şi suflă; doar o pun, Martin şi Lora, de-o călătorie de nuntă la Chicago, că fata-i răpită în ajunul plecării; abia ce dă de ea, că o şi descoperă mutilată de Viorel (căruia îi va reveni, pe post de trofeu de război, doar că fără glorie!); numai îşi găseşte alinarea în braţele Olgăi, iat-o şi pe ea cuplându-se – cu cine credeţi?! – cu americanul, pe care – culmea! – tot Anton se prinde să-l conducă la Chişinău, un oraş în care „nu erau toalete, în schimb monumente câte vrei, mai toate moştenite din cealaltă epocă”, şi unde „toţi cei care glisau pe strada 31 August se măsurau din priviri cu dispreţ”.
Or, şansa personajului, dacă nu chiar a autorului, e că nu priveşte înapoi cu mânie – poate de aceea Liviu Antonesei, prefaţatorul cărţii, zice pe final: „…eu vreau să recitesc romanul (…) Să-l citesc de data asta agale, cumva moldoveneşte”. Ceea ce vă doresc şi vouă!
29 iulie ’13
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu