Interviu cu scriitorul Dumitru Crudu, care şi-a lansat recent romanul „Un american la Chişinău”

Scriitorul Vladimir Beşleagă a apreciat cartea ca fiind cea mai bună din cele pe care le-ai scris până acum. Îi împărtăşeşti părerea?
Ar fi o lipsă de modestie, dacă aş zice că îi împărtăşesc părerea domnului Vladimir Beşleagă, dar ar fi şi o mare ipocrizie, dacă i-aş contesta opinia. Oricum ar fi, e o carte la care eu ţin foarte tare, după ce am pierdut-o cândva, în nişte circumstanţe ciudate. Prima versiune am scris-o în 1994, într-o vară, ca după aia să o pierd. Aş putea spune că tot ce am scris în proză după aia s-a raportat la acel roman pierdut. Toate cărţile mele ulterioare au fost nişte replici la manuscrisul dispărut. Adică, dacă nu aş fi pierdut acel roman, poate nu aş fi devenit prozator, pentru că, ulterior, toate cărţile mele de proză au fost nişte încercări de-a rescrie romanul pierdut.
În ce măsură romanul e unul autobiografic, iar viaţa lui Anton Şleahtiţchi – personajul principal, e viaţa lui Dumitru Crudu?
E autobiografic doar în măsura în care orice roman e pe undeva autobiografic, dar nu sunt memoriile mele, fiindcă eu nu am fost îndrăgostit de o femeie, bunăoară, pe care unul dintre iubiţii ei a lăsat-o fără nas. Şi aşa mai departe. E mai degrabă un roman neorealist decât autobiografic, în care vorbesc despre mărirea şi prăbuşirea unui tânăr intelectual basarabean. E un roman despre devenirea lui Anton, după ce ajunge jos de tot. E un roman despre cum cineva poate fi sus pe culmi şi pe urmă să ajungă un boschetar, după care intervine o minune în viaţa sa, vorba cântecului, şi se salvează. Dar oare chiar se salvează? E greu de spus. Pentru că pe undeva romanul e şi unul iniţatic, dar şi unul ironic.
Lui Anton îi plac la nebunie icrele. Ţie?
Şi mie tot, fireşte. Numai că pe mine nimeni nu mă serveşte cu icre roşii sau negre, pe când lui i-a surâs norocul.
În roman apar multe nume reale de scriitori, ai avut vreo reacţie din partea cuiva?
Am avut. Un amic m-a hărţuit câteva zile la telefon. Un altul mi-a făcut un rechizitoriu. Dar cei mai mulţi încă nu l-au citit. De ce le-am dat numele? Tocmai de aia ca să înţeleagă lumea la cine mă refer. Dar nu am făcut-o din răutate, pentru că mulţi apar în lumini de neon, pozitive.
…dar din partea prietenilor (foşti, poate şi prezenţi) pe care i-ai băgat în carte?
Adevăraţii prieteni se vor bucura să-şi vadă numele într-un roman. Şi chiar s-au bucurat.
E admirabil că ai găsit un regizor de cinema interesat să facă un film în baza cărţii. Există filmele „Un american în Paris”, „Un american la Roma”, acum vom avea şi „Un american la Chişinău”. Cum ţi-a venit ideea?
Lui i-a venit ideea. A citit romanul şi mi-a zis, uite, vreau să fac un film după cartea ta. În cartea ta eu m-am regăsit. Ceea ce am trăit eu, trăiesc şi personajele tale. De aia vreau să fac un film. Şi acum lucrează la scenariu.
Într-o postare de-a ta pe fb te-am văzut încrezător şi intenţionat să iei Cannes-ul, dar festivalul consacră filme, nu opere literare. De ce nu Premiul Nobel sau, barem, Goncourt sau Femina?
A fost o glumă.
Ce înseamnă pentru tine succesul literar?
Succes literar ar însemna să ţi se vândă cărţile. Din acest punct de vedere, autorii care au succes în R. Moldova îi poţi număra pe degete. Cineva mi-a zis că Emilian Galaicu-Păun la lansare vânduse în jur de o sută de exemplare. Uite, ăsta e succes. Oare cine nu şi-ar dori să i se cumpere cărţile? Eu îmi doresc, trebuie să recunosc sincer, altfel, de ce le-aş mai publica?
Te-ai afirmat în toate genurile: poezie, dramaturgie, proză. În acest roman se simte spiritul dialogic al dramaturgului, sensibilitatea poetului, amplitudinea prozatorului – toate interferându-se în scriitorul „total” Dumitru Crudu.
În opinia mea, a fi un scriitor total înseamnă să se simtă că eşti poet şi dramaturg atunci când scrii proză, la fel ca şi atunci când scrii poezie să se simtă că eşti prozator şi dramaturg şi aşa mai departe, dar nu a ilustra toate genurile. Din acest punct de vedere, visez să devin un scriitor total, dar încă nu sunt.
Aurelia Borzin