Helene Lenz

Helene Lenz

Fractures et Dumitru Crudu

Publié par montanié julie 28 Novembre 2013 à 11:33 PM

 

Il y a environ un mois que j'ai reçu par la poste " Un american la Chisinàu" de Dumitru Crudu ( publié en février 2013 à Bucarest). J'en décore les pages de post-its, j'en donne des passages à lire à des étudiants avancés en langue, j'en traduis des morceaux, je prends des notes sur une action qui se déroule de Brasov à Chisinàu précisément, j'en parle autour de moi - avant-hier soir avec L. à table! Face à des coussins rouges et un sac cadeau de nature à évoquer la tâche du Père Noël mais quel Moldave, quel Roumain, quel Américain d'origine roumaine trouvera le livre de Dumitru Crudu dans un petit soulier, entre des larmes brillantes et une guirlande en glaçons pour le recommander à un éditeur qui le fera traduire? - ... J'ai déjà écrit sur ce livre un article de 20 pages parsemé d'extraits que j'ai mis en français - les épreuves sont corrigées: il devrait pouvoir être consulté dans les meilleurs délais -. Je n'y ai pas dit tout le bien que je pense de l'auteur et de son livre évidemment, sinon l'article aurait eu 100 pages.  Dumitru Crudu est aussi fort - comme poète, romancier, dramaturge - que Nicoleta Esinencu et je le trouve aussi poète que Savatie Bastovoi dans " Les Lapins ne meurent pas ", traduction de Laure Hinckel. Dans mon article, j'écris que le livre de Dumitru Crudu est un thriller sociologique et linguistique. J'espère que je le prouve.
Je pensais le répéter hier soir ou peut-être ce matin dans ce blog mais voilà que j'ai dormi huit heures pour la première fois depuis une semaine, et pourquoi ne pas l'avouer depuis un mois, presque deux...Mieux vaudrait ne pas mentionner mes actes manqués, quiproquos, ratage de stations en bus parce que je rêve ou somnole. Pas plus tard que samedi j'ai manqué aussi un train parce que j'ai confondu l'heure en allant vérifier auprès d'une pendule si j'avais bien une heure d'avance comme ma montre l'indiquait etc. etc; Mais je souhaite que Dumitru Crudu m'excuse de n'avoir pas parlé de son bouquin aussi vite que je lui avais promis de le faire. Je me sens comme un fantôme tout juste capable d'abattre son boulot dans un état second... C'est donc il y a un peu plus d'un mois que j'ai lu intégralement - en traduction bien sûr, improvisée par moi-même - la Note de l'Auteur à voix haute.. juste avant d'aller bondir sur le bus, sur le métro et de là sur le TGV .... On venait de transférer P. en ambulance dans la chambre du rez-de-chaussée plus ample de dimensions que celle où on l'a muté à présent. Il ne devait pas bouger. A cause de ses onze fractures et surtout des neuf costales. J'avais lu sur internet que s'il respirait trop fort, il pouvait se perforer le poumon... Aussi m'étais- je précipitée sur un vaccin anti-grippes de la première pharmacie pour qu'il évite de tousser, d'éternuer, de hoqueter... Heureusement, les infirmières qui sont vraiment charmantes sans parler des aide-soignantes, étaient d'accord pour qu'on le vaccine dans les meilleurs délais. Donc, il ne pouvait pas bouger de l'épaule gauche jusqu'au pied -. Il manquait de distraction et ça l'a bien stimulé, cette histoire de manuscrit volé ou confisqué par un Bessarabien tâchant de se venger sur l'écrivain sans le sou d'un loyer non acquitté... Stimulé sans le faire rire - rire de mésaventures pareilles, c'est le propre des ordures outre que rire dans un tel état est plus nocif que la toux-.. Si l'auteur de l'ouvrage me lit, qu'il prenne conscience de la valeur consolatrice, lénifiante et donc morale de son introduction sur le moral d' accidentés:
"Ceux qui liront ces lignes vont me soupçonner d'avoir inventé cette histoire pour me donner de l'importance. Peut-être qu'en réalité le manuscrit dont je parle n'a jamais existé? Vous savez quoi? On peut s'attendre à tout avec ces Bessarabiens. Et surtout d'un type aussi douteux que l'auteur de ces lignes.
Et pourtant, je l'ai écrit. Davantage,il a eu quelques lecteurs aujourd'hui dispersés partout dans le monde! Les belles Liudmila et Liuba ont dévoré mon roman en une soirée, dans ma chambre du Mémorandum avant d'aller faire la fête chez Radu Maïlat qui les avait invitées à Feldioara. Liudmila est aujourd'hui au Portugal, Liuba en Grèce mais toutes deux continuent de me demander si j'ai récupéré mon roman. Non, les filles! Je ne l'ai toujours pas récupéré! Mais en tout mal il y a un bien puisque, il y a trois ans, j'ai entrepris de le récrire. Et je l'ai récrit. Cependant, le résultat a été un autre roman,complètement différent du manuscrit séquestré. Au final, ce n'est pas de çà que je voulais parler mais simplement du fait que j'ai vécu après ça des événements comme sortis de mon roman rédigé l'été 1995 à Flutura avant d'être égaré cinq ans plus tard par ce Bessarabien albinos.
Mais je vous le raconterai à une autre occasion."
Ainsi s'achève la note introductive du roman.
De même, si j'évoque les onze fractures de P. , c'est que je suis tombée quelques jours plus tard sur le manifeste fracturiste publié en 1998 à Brasov par Marius Ianus et Dumitru Crudu. Plus encore que le contenu programmatique et théorique de cette profession de foi littéraire, cette coïncidence avec ma vie privée ( celle de mon conjoint) m'a emballée au point que j'ai traduit le Manifeste - avec l'autorisation de Dumitru Crudu -: il paraîtra à la suite de mon article!. Les premières lignes font état de coups reçus dans la rue: " Dans la nuit du ... au... nous avons été battus dans la rue ( ...) de ce jour nos écrits se sont appelés fractures". Neuf pages plus loin, le manifeste s'achève sur cette définition:" Le fracturisme n'est ni poésie, ni prose, ni philosophie - le fracturisme, c'est d'être saoul, d'être lâche, d'être faible et sale, je veux dire, des trucs comme ça, fatigue, musique grunge ( ou non ), fous le camp, extase et vis comme tu écris". C'est signé Ionut Chiva et ça conclut le texte intitulé " Le fracturisme en prose". Pour lui, les fracturistes se réclament ou se sont réclamés de Ginsberg, de Frank O'Hara, de Dostoïevski, de George Bacovia, de Le Clézio, de Salinger, de Kerouac, de Max Blecher.
A +

am trait o mae bucurie, intrand pe blogul doamnei Helene Lenz:
http://monharmonica.over-blog.com

http://semnebune.ro/2013/nu-trebuie-sa-fugi-de-identitatea-ta-ci-trebuie-sa-ti-o-asumi-in-dialog-cu-dumitru-crudu-i/#axzz2llg64y7U

Vasile Ernu despre UN AMERICAN LA CHISINAU

http://adevarul.ro/cultura/carti/top-12-carti-cumparati-gaudeamus-2013-1_528c7b67c7b855ff5617979f/index.html

 Un nou roman scris de unul dintre cei mai talentaţi scriitori basarabeni „post-sovietici“. Crudu e, în primul rînd, un poet, iar romanele lui dacă ar fi mai bine redactate, ar fi chiar excelente. Un american la Chişinău este însă un roman bun în care ne povesteşte „tranziţia“ anilor ’90, din punctul de vedere al „basarabeanului“ venit în „patrie“. Teaser-ul spune: „Acţiunea romanului Un american la Chişinău are loc la sfârşitul anilor ’90, în Craiova, Braşov, Bran, Piteşti, Câmpulung, Iaşi, Vaslui, Todireşti, Ungheni, Flutura, Chişinău. Personajele principale ale cărţii sunt un tânăr gazetar de la un cotidian din Braşov, basarabean de origine, Anton Şleahtiţchi, şi un american din Chicago, care ţine neapărat să ajungă la Chişinău. Cel care-l conduce, Anton Şleahtiţchi, nu o rupe deloc în engleză, iar americanul, în română. Un american la Chişinău mai e şi un roman plin cu securişti, kaghebişti, mafioţi, poeţi rataţi şi curve, în care se ciocnesc mentalităţile şi în care destinul zbuciumat al unor tineri e proiectat pe un fundal neorealist.“



Citeste mai mult: adev.ro/mwk3rg

Dumitru şi Anton sau Cum să momim norocul

Moldova.org > Social

08 Noiembrie 2013

Aproape direct de la tipar, Un american la Chișinău, cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu, a intrat în topul celor mai bune 10 romane basarabene realizat de Unimedia și Editura Cartier. Chiar dacă topul a avut ca scop promovarea lecturii, nu stabilirea unui canon literar, această intrare a spus multedespre roman. Au urmat și numeroase cronici. Un american la Chișinăueste una dintre cele mai comentate cărți românești din 2013.

Romanul lui Dumitru Crudu are o relație specială cu realitatea. Cine îl cunoaște știe că prima variantă a romanului a fost scrisă în 1995, dar a rămas la început sechestrată în Brașov, apoi s-a pierdut. Eu auzisem de romanul Un englez la Chișinău cred că de la Alexandru Mușina. Apoi mi-a povestit și Dumitru.

În momentul rescrierii, romanul s-a numit provizoriu și Un yankeu la Chișinău.Fără să ne spună că sunt fragmente de roman, Dumitru Crudu a avut lecturi din Un american la Chișinău, cu toții însă credeam că e vorba de proză scurtă.

Spre deosebire de penultimul său roman, Oameni din Chișinău, construit din proze scurte care se închegau în capul cititorului ca roman doar la sfârșit, Un american la Chișinău are o construcție lineară, coerentă, iardupă lectură îți dai seama că îl poți împărți în mai multe proze scurte.

Personajul principal al romanului, Anton Șleahtițchi, e creat după chipul și asemănarea autorului, doar că naratorul este mai mult decât ironic cu el, îl bagă în tot felul de situații hazlii, sadice și batjocoritoare. Un american la Chișinău se putea numi ușor și Un basarabean la Brașov, într-un fel ar fi fost mai aproape de narațiune.

Anton e jurnalist la Monitorul din Brașov. E poet. Stă în chirie, inventează subiecte pentru ziar și e îndrăgostit. Îndrăgostit de România, gata să suporte orice mizerie pentru asta, îndrăgostit și de orice fată care îl bagă în seamă. Doar că toți scuipă pe România lui, toți vor să se culce cu femeia lui.

Ceea ce pare a fi o mare iubire pentru Anton se transformă într-un mare dezastru. Din „frate basarabean” devine „KGB-ist”, iubita deşise transformă din frumoasă în bestie fără nas – preferă să-l părăsească pentru oricare alt tip din anturaj, este dat afară de la ziar chiar dacă e cel mai bun jurnalist, când vrea să mănânce îl hârâie câinii, cel pe care îl găzduieşte îl desfigurează în bătaie şi-l jefuieşte.

Totul devine o catastrofă. Şi pe acest fundal luminos, Anton redescoperă Moldova, fiindu-i ghid unui american.O Moldovă a mizeriei şi a sărăciei cumplite, a patriotismului pe o bere şi a tangourilor comuniste.

Un american la Chişinău este şi un roman care atinge o temă delicată, destul de neexploatată în literatură – al basarabofobiei. A fratelui mai mic, întotdeauna mai prost, mai urât, încât ajunge să-şi urască şi să-şi nege identitatea. Să spună că-i din Târgu Secuiesc. Apare însă şi cameleonismul basarabean – acelaşi om poate fi două personaje diferite în Moldova sau România.

Chiar la apariţia romanului Dumitru Crudu parcă s-a trezit în pielea personajului său: nu i s-a dat viză de România deşi a fost invitat la un festival internaţional, a fost dat afară de la ziarul la care lucra, întocmai cum păţise şi Anton în roman.

Autorul a atras ghinionul personajului! I-am spus atunci că ar trebui să scrie un roman în care personajul principal să fie fericit, putred de bogat şi… ce mai vrea Dumitru. Că cine ştie, dacă ghinionul a trecut din literatură în realitate, de ce să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu norocul?

Iar Dumitru Crudu chiar merită mult noroc. La mulţi ani, Dumitru!

Alexandru Vakulovski

Moldova.org

Un text de ANA MANESCU aparut SemneBune

Ana Manescu 

Un Anton al nimănui

În Moldova, toți îl luau drept român și se uitau chiorâș la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist și om al rușilor și iar îl priveau galben.

Prin fraza aceasta poate fi descris perfect Anton Șleahtițchi, personajul principal din cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chișinău (Casa de Pariuri Literare, 2013). Un Anton din Basarabia, rușinat de sorgintea sa, care le spune tuturor că este din Târgu Secuiesc și își aruncă chiar pașaportul pe fereastră. Un Anton stabilit în Brașov, unde este cel mai bun ziarist de la Monitorul, în ciuda faptului că – ori tocmai deoarece – niciuna dintre poveștile sale nu este corect documentată, ci înflorită cu detalii imaginare, care îi iscă deseori probleme. Un Anton poet, înconjurat de alți poeți ce-i sunt când dușmani, când amici, tranzițiile fiind mereu bruște, impulsive – Sandu Pleșea, bunul său prieten, ajunge să-i spargă sticle de ușa casei din cauza Lorei, urmând ca după o cronică bună în ziar să îl primească iar cu brațele deschise. Un Anton gelos care încearcă să se răzbune pe americanul Martin pentru că l-a lăsat în câmp, i-a furat femeile, e bogat, liber, impunător și e tratat cu respect. Un Anton care crede că le iubește când pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Brașov și cea mai dorită chiar și după o întâmplare nefericită, când pe Olga, care își dorește să îi dea o șansă, dar pe care o pierde în repetate rânduri, chiar și după ce trăiește „Disperarea de-a fi înțeles prea târziu care era, de fapt, femeia pe care o căutase mereu”. Până și pentru Irina, prietena lor educată și timidă, are o obsesie episodică, în drum spre Chișinău, fiind realmente dezamăgit când o vede în brațele altuia și simțindu-se trădat, de parcă ar fi fost de datoria ei să îl aștepte. Pentru că Anton mi se pare condus mai degrabă de orgoliu și obsesii, decât de sentimentele nobile pe care crede că le trăiește. Într-un singur moment l-am simțit cu adevărat sincer și vulnerabil, când Cătă se întreabă despre unul dintre personaje:

Oare ce poezie scrie? […]
— Tu cum te-ai simți dacă cineva te-ar ruga să-i povestești cum e Cristina în pat?
— Comparația nu e prea reușită.
— Așa crezi tu, pentru că nu ești poet.

Un Anton cu multe dimensiuni – Anton cel ghinionist, demn de milă, Anton cel părăsit sau înșelat, Anton cel orb ori laș. Anton în Flutura, violent, nerecunoscător, egoist, de-a dreptul scârbos. Anton în tren, în finele romanului, făcând un gest neașteptat, făcându-mă să-l iubesc, cum admiri cu o urmă de invidie un om nesăbuit, fie el nebun sau doar liber.

Un Anton frustrant, dar fascinant, în fiecare clipă, de la intrarea sa în Barul ziariștilor până la a doua plecare către Chișinău. Un Anton cu desăvârșire uman și un Anton în mișcare.

Pentru că Dumitru Crudu nu ne permite un răgaz, nici lui Anton, nici celorlalte personaje, nici nouă. Romanul e scris cursiv, sinuos, dinamic, fără fragmentări, fără împărțiri în capitole. Dar nu obositor. Sare de la o scena la alta pe nesimțite și nici nu realizezi când s-au scurs 316 pagini sau cum ai trecut prin iubiri și despărțiri, răpiri, accidente, bătăi și mutilări, când ai simțit obsesie, dragoste, invidie, rușine, cum ai ajuns în Craiova, Brașov, Flutura, Chișinău, cât ai stat în gară și cât în câmp, cât în tren și cât alergând după volume de poezie care trebuie arse din cauza unor erori de tipar. Sau cât ai încercat să comunici, fără rost.

Repet: cât ai încercat să comunici, fără rost. Un Anton fără o identitate clară, pentru că o refuză pe cea care i-a fost dată și este refuzat acolo unde încearcă să se integreze. Un Anton al nimănui. Lora îi aruncă lucrarea de licență în față, acuzându-l că a folosit moldovenisme, acolo unde el utilizase de fapt neologisme. Ușile trântite în nas. Felul în care preferă să se ascundă de Olga sau de cei cărora le datorează bani. Chiar și faptul că, încercând să-și renege originea, nu vorbește cu părinții săi timp de cinci ani. Drumul spre Chișinău, alături de americanul Martin, cu care nu se putea înțelege decât prin semne. Moldovenească, română, rusă, engleză, neologisme, onomatopee, strigăte, gemete, mângâieri, pumni strânși, pumni aruncați. Un întreg roman tragicomic în care nimeni nu ascultă pe nimeni. În care toată lumea se aleargă, se ceartă, se grăbește și încearcă să construiască fără fundații. Dar totul se oprește, la final, cu ultimul gest al lui Anton, care, poate, își dă seama că e momentul să schimbe ceva. Anton care înțelege, poate, în sfârșit, ceea ce i-a spus Cătă: „nu vreau să construiesc castele pe o plajă de nisip”.

de la sursă: SemneBune > Un Anton al nimănui http://semnebune.ro/2013/un-anton-al-nimanui/#ixzz2jbruuF6L

uN TEXT DE SILVIA DUMITRACHE APARUT PE BOOKAHOLIC

Aventuri picareşti pe ruta Braşov-Craiova-Chişinău

02.11.2013 Silvia Dumitrache 

Destinul romanului Un american la Chişinău al lui Dumitru Crudu [aici, interviul cu el] m-a făcut să mă gândesc inevitabil la soarta manuscrisului Accidentul de Mihail Sebastian, manuscris pierdut sau furat într-o călătorie în Franţa. Dacă Sebastian şi-a pierdut această primă variantă a romanului, eveniment resimţit de el cu puterea aproape distrugătoare a unei tragedii, în cazul lui Dumitru Crudu, manuscrisul iniţial a servit pe post de gaj în contul unor chirii, pentru ca apoi chiar proprietarul să dispară cu tot cu manuscris, fără însă ca acest eveniment să-l descurajeze pe autor în a-l rescrie, la peste zece ani distanţă de acel moment. Rezultatul este o naraţiune vie şi colorată, o ţesătură armonioasă între ficţiune şi realitate, urmărind aventurile unor personaje verosimile pentru spaţiul românesc/basarabean actual, dar care, la un nivel mai profund, se pot încadra în categoria mai largă a picarolui.
Un portretist talentat, lui Dumitru Crudu îi reuşesc mai ales câteva figuri atent nuanţate, savuroase prin comportament şi prin reacţiile deseori surprinzătoare în situaţii-limită. Mai întâi, este vorba despre Anton, personajul principal, poet şi ziarist la Monitorul, în Braşov, dar venit „di pisti Prut”, în aparenţă calm şi ponderat, dar cu accese de multe ori imprevizibile. Acum este geek-ul de care râd fetele, iar în secunda următoare pare a fi scos dintr-un film cu gangsteri, având manifestări de curaj ce nu corespund totuşi forţei sale fizice. Dar curajul său nebun, poate inconştienţa îl salvează întotdeauna, când celălalt rămâne fără reacţie suficient cât lucrurile să poată lua o turnură fericită pentru Anton.
Sugestivă în acest sens este scena din discotecă, unde Anton se duce cu Lora. Împăciuitor şi politicos, acceptă ca Lora să fie luată la dans de un „goliard balaoacheş”, până când vede că respectivul o luase pe Lora pe sus şi voia să plece cu ea din local. Atunci, iese la suprafaţă eroul din Anton şi face o scenă de-i lasă cu gura căscată pe toţi: începe să se dezlănţuie de parcă ar fi cine ştie ce tip periculos, spăgându-şi o sticlă de votcă în cap, mimează existenţa unui pistol în buzunar şi ameninţându-i pe cei din jur, emestecând şi cuvinte ruseşti: „Bă, dacă se ia cineva după noi, îi smulg coaiele, bă, şi îl pun imediat să le mănânce…”. Efectul creat asupra celorlalţi le permite lui Anton şi Lorei să-şi facă ieşirea – ca în filme, evident. Aventura nu se termină, iar Dumitru Crudu îşi pune personajele în situaţii din ce în ce mai comice.

„Şmecherii însă şi-au revenit repede din stupoare şi au erupt cu duiumul afară, aşa cum doar mai izbucneşte sângele din nas sau din gură, după o lovitură bine ţintită cu pumnul, şi au început să alerge cu hoarda în urma lui Anton şi a Lorei, care aşişderea alergau, alergau spre prefectură, unde staţiona un taxi galben. De bine ce au trântit portierele, că indivizii au început să bată cu bâtele în geamuri şi au spart fereastra din dreptul Lorei, năclăind-o de sânge. Şoferul a demarat imediat. Dar şi şmecherii s-au pornit cu maşinile după ei şi era o urmărire ca în filme, iar Lora plescăia de încântată din buze, fiindcă aşa ceva mai trăise doar în faţa teveului. Ce mai, era pur şi simplu fericită de ceea ce i se întâmpla.”

share:

Dar, dincolo de aceste aspecte, Anton se remarcă printr-o surprinzătoare dedicaţie şi printr-un neaşteptat devotament faţă de Lora, indiferent de cât de schimbătoare este aceasta şi, oricât l-ar umili, el pare a aştepta doar un cuvânt pentru a fi din nou alături de ea.
Toată cartea se menţine în acest ritm, din aventură în aventură, cu personaje care de care mai colorate. Nu mult de la această întâmplare, Lora şi Anton îl cunosc în tren pe Martin, un american venit în căutarea „vieţii adevărate”. Un escroc charismatic, Martin îi fascinează pe toţi cei din jur, mai ales pe femei, majoritatea văzând în el o şansă de a evada din ţară. Nici Lora nu este o excepţie. De departe cel mai atent construit personaj feminin, Lora, la început o excentrică şi o capricioasă, părând că îi place să guste viaţa cu tot ce are aceasta mai ieşit din comun, se dovedeşte a cădea în aceeaşi capcană banală a „căpătuirii”. Victimă a propriilor iluzii, Lora este pedepsită aspru pentru toată aroganţa ei de femeie care crede că poate să-i joace pe toţi ceilalţi după bunul ei plac.
Dumitru Crudu trimite adesea la lumea literară românească, de multe ori superficială. De pildă, la un cenaclu literar din Craiova, la care participă Anton şi la care le invită şi pe Lora şi pe câteva prietene, doar pentru a fi alături de Lora, când abia o cunoscuse, fetele trebuiau şi ele să vină cu poezii. Aşa că înainte, în redacţia Monitorului, au scris ca din joacă nişte versuri, doar pentru a-şi justifica prezenţa la Craiova. La cenaclu însă, au fost considerate cele mai bune, revelaţia acelei ediţii, „cireaşa de pe tort”, cum le-au numit Dan-Silviu Boerescu şi Marin Mincu, a căror retorică, cu o tentă ironică, o reproduce întocmai Dumitru Crudu. Iată, de pildă, cum descrie personajul Mincu creaţia fetelor:
„Toate cele trei poetese sunt autentice. Au textuat excelent starea de disperare feminină, fiecare în felul ei, dar gradul zero al limbajului l-a atins domnişoara Lora. Nu am mai întâlnit de mult o poezie erotică feminină în care limbajul să dea peste margini, adică să atingă ceea ce se cheamă plenitudine textuală”.
Crudu vorbeşte şi despre numeroasele preconcepţii asupra moldovenilor (întâlnite chiar în rândul colegilor de redacţie). De pildă, atunci când Anton îi scrie Lorei lucrarea de licenţă doar în două zile, iar Lora nu înţelege un cuvânt, începe să-l împroaşte cu jigniri, presupunând automat că dacă ea nu înţelege un cuvânt, trebuie neapărat să fie moldovenesc. La fel, în scena din tren, când Lora şi Anton îl cunosc pe Martin, controlorul se arată foarte îngăduitor când află că străinul e american, dar imediat îl suspectează că ar fi din Republica Moldova, pe motiv că nu arată ca un american. Preconcepţiile se activează cu precizia unei alarme: atunci când a crezut că Martin e american, naşu’ nici nu i-a mai cerut biletul, apoi când a început să-l suspecteze că ar fi de peste Prut, şi-a schimbat radical comportamentul, fiind nepoliticos şi ameninţându-l cu amenda.
Deschişi spre aventură, descurcăreţi, plini de umor şi capabili să treacă destul de uşor peste toate hopurile, eroii (sau antieroii) lui Crudu explorează o lume variată, ce e drept destul de prinsă în prejudecăţi de tot felul, în tipare de gândire reductive, dar reuşesc într-o mare măsură să descopere, printre toate aceste limitări, puncte de deschidere şi perspective neaşteptate.
Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, Casa de pariuri literare, 2013