Un text de ANA MANESCU aparut SemneBune

Ana Manescu 

Un Anton al nimănui

În Moldova, toți îl luau drept român și se uitau chiorâș la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist și om al rușilor și iar îl priveau galben.

Prin fraza aceasta poate fi descris perfect Anton Șleahtițchi, personajul principal din cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chișinău (Casa de Pariuri Literare, 2013). Un Anton din Basarabia, rușinat de sorgintea sa, care le spune tuturor că este din Târgu Secuiesc și își aruncă chiar pașaportul pe fereastră. Un Anton stabilit în Brașov, unde este cel mai bun ziarist de la Monitorul, în ciuda faptului că – ori tocmai deoarece – niciuna dintre poveștile sale nu este corect documentată, ci înflorită cu detalii imaginare, care îi iscă deseori probleme. Un Anton poet, înconjurat de alți poeți ce-i sunt când dușmani, când amici, tranzițiile fiind mereu bruște, impulsive – Sandu Pleșea, bunul său prieten, ajunge să-i spargă sticle de ușa casei din cauza Lorei, urmând ca după o cronică bună în ziar să îl primească iar cu brațele deschise. Un Anton gelos care încearcă să se răzbune pe americanul Martin pentru că l-a lăsat în câmp, i-a furat femeile, e bogat, liber, impunător și e tratat cu respect. Un Anton care crede că le iubește când pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Brașov și cea mai dorită chiar și după o întâmplare nefericită, când pe Olga, care își dorește să îi dea o șansă, dar pe care o pierde în repetate rânduri, chiar și după ce trăiește „Disperarea de-a fi înțeles prea târziu care era, de fapt, femeia pe care o căutase mereu”. Până și pentru Irina, prietena lor educată și timidă, are o obsesie episodică, în drum spre Chișinău, fiind realmente dezamăgit când o vede în brațele altuia și simțindu-se trădat, de parcă ar fi fost de datoria ei să îl aștepte. Pentru că Anton mi se pare condus mai degrabă de orgoliu și obsesii, decât de sentimentele nobile pe care crede că le trăiește. Într-un singur moment l-am simțit cu adevărat sincer și vulnerabil, când Cătă se întreabă despre unul dintre personaje:

Oare ce poezie scrie? […]
— Tu cum te-ai simți dacă cineva te-ar ruga să-i povestești cum e Cristina în pat?
— Comparația nu e prea reușită.
— Așa crezi tu, pentru că nu ești poet.

Un Anton cu multe dimensiuni – Anton cel ghinionist, demn de milă, Anton cel părăsit sau înșelat, Anton cel orb ori laș. Anton în Flutura, violent, nerecunoscător, egoist, de-a dreptul scârbos. Anton în tren, în finele romanului, făcând un gest neașteptat, făcându-mă să-l iubesc, cum admiri cu o urmă de invidie un om nesăbuit, fie el nebun sau doar liber.

Un Anton frustrant, dar fascinant, în fiecare clipă, de la intrarea sa în Barul ziariștilor până la a doua plecare către Chișinău. Un Anton cu desăvârșire uman și un Anton în mișcare.

Pentru că Dumitru Crudu nu ne permite un răgaz, nici lui Anton, nici celorlalte personaje, nici nouă. Romanul e scris cursiv, sinuos, dinamic, fără fragmentări, fără împărțiri în capitole. Dar nu obositor. Sare de la o scena la alta pe nesimțite și nici nu realizezi când s-au scurs 316 pagini sau cum ai trecut prin iubiri și despărțiri, răpiri, accidente, bătăi și mutilări, când ai simțit obsesie, dragoste, invidie, rușine, cum ai ajuns în Craiova, Brașov, Flutura, Chișinău, cât ai stat în gară și cât în câmp, cât în tren și cât alergând după volume de poezie care trebuie arse din cauza unor erori de tipar. Sau cât ai încercat să comunici, fără rost.

Repet: cât ai încercat să comunici, fără rost. Un Anton fără o identitate clară, pentru că o refuză pe cea care i-a fost dată și este refuzat acolo unde încearcă să se integreze. Un Anton al nimănui. Lora îi aruncă lucrarea de licență în față, acuzându-l că a folosit moldovenisme, acolo unde el utilizase de fapt neologisme. Ușile trântite în nas. Felul în care preferă să se ascundă de Olga sau de cei cărora le datorează bani. Chiar și faptul că, încercând să-și renege originea, nu vorbește cu părinții săi timp de cinci ani. Drumul spre Chișinău, alături de americanul Martin, cu care nu se putea înțelege decât prin semne. Moldovenească, română, rusă, engleză, neologisme, onomatopee, strigăte, gemete, mângâieri, pumni strânși, pumni aruncați. Un întreg roman tragicomic în care nimeni nu ascultă pe nimeni. În care toată lumea se aleargă, se ceartă, se grăbește și încearcă să construiască fără fundații. Dar totul se oprește, la final, cu ultimul gest al lui Anton, care, poate, își dă seama că e momentul să schimbe ceva. Anton care înțelege, poate, în sfârșit, ceea ce i-a spus Cătă: „nu vreau să construiesc castele pe o plajă de nisip”.

de la sursă: SemneBune > Un Anton al nimănui http://semnebune.ro/2013/un-anton-al-nimanui/#ixzz2jbruuF6L