Am citit acum ceva timp această carte tulburătoare de proză, o oglindă întunecată a războiului de lângă noi și a consecințelor acestuia. Dumitru Crudu, unul dintre cei mai importanți scriitori actuali din Republica Moldova, își arată măiestria de prozator și de observator lucid al realităților sociale, fapt care îl dovedește și volumul de față!
Povestirile recentului volum semnat de Dumitru Crudu, Ora cinci și șapte minute[1], oglindesc un real dezumanizat, cel al războiului, surprins în diverse registre ale ororii sau ale candorii, deopotrivă. Textele vorbesc despre trecutul și prezentul unor personaje din Republica Moldova, emblematice pentru anumite categorii sociale din care fac parte. Urmările sau urmele cruzimii sunt întipărite adânc în conștiințele sau sensibilitățile unor astfel de personaje care caută strategii de supraviețuire în marasmul de neoprit al confruntărilor exterioare și interioare. Fiecare proză în parte reprezintă un document al memoriei și al supraviețuirii, care radiografiază o societate expusă atrocității și dezbinării, luptei pentru supraviețuire sau morții iminente.
Textele lui Dumitru conferă o importanță deosebită și contextului istoric, fără de care întâmplările ar fi golite de seva traumei. Filosoful Paul Ricæur, în Temps et Récit, vorbește despre capacitatea textului narativ de a nu se limita doar la povestirea propriu-zisă, ci și de a conferi importanță faptelor care o preced sau o succed. Prozele din acest volum par construite pe un plan al prefigurării, creat de experiențele personale ale unora care au trăit războiul, așa cum planul configurării rămâne cel al povestirii în sine, iar cel al refigurării analizeazăurmările anumitor acte sau întâmplări, invită la meditație sau la neliniște asupra celor citite. Acest fapt conferă, fiecărui text în parte, semnificația unei medieri ,,prin care ne înțelegem pe noi înșine”, așa cum afirma filosoful francez. În aceeași ordine de idei, ora indicată în titul este cea la care, în urmă cu unsprezece luni, a început războiul din Ucraina. Însă, majoritatea povestirilor pornesc, într-un demers reconstitutiv, de la fapte, gesturi de criză sau acte de război, petrecute cu mult timp în urmă și care leagă destinele unor personaje din diverse locuri ale Moldovei, fie din Flutura, Brătuleni, Cârnești sau Cornești, fie din Chișinău. Întâmplările au rolul unui memento agonic, întrucât, contrapunctează, confruntă realitatea de acum cu cea a trecutului, căci, pe de o parte sunt dezvăluite cauzele, urmările unor acte criminale, iar, pe de alta, ajung să fie dezvăluite fațetele răului care sunt aceleași pretutindeni, indiferent de contextul politic sau social.
Gravitatea relatării sau a confesiunii developează o narațiune plină de nerv și apăsare, în care întâlnim, la tot pasul, caractere umane, duplicitare, desprinse majoritatea parcă din universul Struțocămilei al lui Vladimir Volkoff. Cruzimea scenelor în care apare armata rusă, pline de un dramatism, deopotrivă, sfâșietor și înălțător prin tăria morală a supraviețuitorilor, redă și momente, nu puține, de-o tandrețe sfâșietoare, de-un curaj ieșit din comun al celor care luptă și înfruntă o realitate-gulag, în care copiii sunt aruncați, alături de părinți, în camioane și duși în lagărele din Siberia sau sunt împușcați în plin câmp, fără drept de apărare.
Experiențele umane, care îmbină atrocitatea cu blândețea, frumusețea celor din jur cu urâțenia uniformelor, mutilarea trupului cu cea a sufletului, apar într-o serie de întâmplări care explorează atât cotidianul, într-o notă comic-absurdă sau gravă, cât și situațiile limită, reacțiile sau deciziile unor personaje în momentele confruntării cu o realitate sumbră, hidoasă, dar cât se poate de cameleonică, a cruzimii celuilalt. Lingura murdară de borș, una dintre primele povestiri, vorbește despre asediul unor soldați ruși în ograda unei familii din Flutura, acest axis-mundis, care configurează o întreagă geografie a durerii umane. În prim-plan se desfășoară, într-un comic absurd, lupta soldaților pe o strachină plină cu borș, pe care i-o iau cu forța fetiței abandonate. După ce vor descoperi o oală plină cu borș, se vor înfrupta fără saț, apoi, o vor răsturna la pământ, moment în care o pisică și un câine vor fi uciși după ce vor încerca să fugă cu resturile. Într-un final, întreaga familie va fi descoperită, luată cu forța, băgată în camioane și împinsă ,,într-un tren nesfârșit, care-i ducea în Siberia”. Fetița va lua cu ea, drept amintire, drept simbol al unei lumi sfâșiate, lingura ,,murdară de borș.”
Compromiterea, umilirea celuilalt, indiferent de gradul militar sau de condiția de partizan a victimei căutate de către ruși, abuzul, lecțiile dezumanizării, urmează un scenariu al angoasei și al creșterii delirului, în secvențele unei povestiri ca Eu, până acum, nu am ridicat mâna la nimeni. Bespoșceadniî, ipostaza militarului dezumanizat, un torționar al conștiințelor, în primul rând, îi instigă pe soldați la o luptă absurdă, într-un context aberant, redat printr-un ton-strigăt al indignării general-umane, care planează pretutindeni în volumul de față: ,,În Ucraina? Cum și de ce? Ca să luptăm împotriva ucrainenilor? Dar de ce să luptăm împotriva ucrainenilor, când eu nu vreau să lupt împotriva nimănui… ”. Dezgustul își face loc alături de o teamă viscerală, provocată de urmările nesupunerii sau ale neascultării unor ordine militare care sfidau orice putere de înțelegere sau compasiune: ,,Bespoșceadniî își plimba ochii pe fețele noastre șoricii, și eu îi simțeam privirile cum îmi atingeau pielea obrajilor ca un brici. Mă temeam să nu ghicească la ce mă gândeam și mi-am înăbușit fluxul gândurilor. Nu excludeam că și alții gândeau la fel, dar toți tăceau”. În Amintiri din casa morților, un grup de protestatari este încercuit de un grup de soldați care își îndreaptă spre ei armele, în timp ce locotenentul Vladimir Vladimirovici Zmei inspectează curajul sau lașitatea soldaților care se tem a trage în cei vinovați, mai ales că printre aceștia se află și femei. Într-un final, grupul va scăpa cu viață, deoarece unul dintre ei se pusese în patru labe și începuse să latre ca un câine. Din nou, spectrul gulagului sau al casei morților întăresc atmosfera de subterană, de pierdere a rațiunii, de spațiu carceral al vremurilor acelea, fără orizont sau scăpare.
Temutul interlop Tătuca, apropiat al fostului președinte Dodon alias Chinezu, ambii colegi în cele mai mari structuri mafiote ale Chișinăului, va intra, în povestirea Unul din ochii lui era de sticlă, peste profesorul și scriitorul Alexandru, personaj care, alături de altele, va fi protagonistul mai multor texte. Criminalul se va baricada, fără drept de apel, în casa acestuia, aleasă la întâmplare, punându-se la adăpost de alți interlopi. Într-o situație care vizează, un dramatism tot mai accentuat, dar și un comic de situație sau de limbaj, amintind de atmosfera schițelor lui Ion Băieșu, temutul mafiot îi va cere scriitorului să îl salveze de urmăritor, apoi, după ce apele se vor calma, relația dintre gazdă și musafir se va schimba. Mafiotul, cu o nonșalanță dură, îi va solicita scriitorului, mașina personală sau bunuri din casă.
Alexandru este și protagonistul povestirii Cei trei gardieni care mă urmăriseră prin penitenciar, apărând, de data aceasta, în ipostaza de ziarist trimis într-un penitenciar ca să afle cauza revoltei deținuților. Realitatea sumbră de la fața locului, care amintește de cea din lumea carcerală a lui Dostoievski, va fi redată în tușe grotești, lombroziene, întrucât jurnalistul se va izbi atât de falsitatea și cruzimea directorului de penitenciar care face tot posibilul să ascundă miezul de adevăr al nemulțumirii deținuților, cât și de situația reală a deținuților, care prinde o amploare dramatică, pe fondul înăspririi măsurilor și a nedreptăților. Mai mult decât atât, absurdul va căpăta dimensiuni paroxistice, atunci când jurnalistul este închis, intenționat sau nu, în celula cu cei mai numeroși deținuți și va asista chiar la moartea unuia dintre ei.
În Tata înfipsese cuțitul în gâtul oii, cu ambele mâini, ni se dezvăluie o altă ipostază a terorii, atunci când soldații ruși jefuiesc o gospodărie, forțându-l pe tatăl familiei, sub ochii copilului speriat și baricadat în toaleta de lemn, să înjunghie un animal pentru ospățul tartorilor. Copilul va asista, neputincios, la sinuciderea celor doi părinți, mama cu un pistol, tatăl cu același cuțit încă murdar de sânge, atunci când unul dintre soldați urma să o violeze pe femeie, sub ochii celor din jur.
De un intens dramatism este și povestirea Luați-ne și pe noi în Siberia, în care Alexandrina din Flutura va naște un băiat făcut cu un soldat rus, în urma unui viol. Rușinea față de ceilalți, dar și suferința sau mâhnirea acesteia o duc la gesturi extreme. Astfel că, își va ucide pruncul și îl va îngropa la baza unui nuc sub privirile marcate ale fetiței Xenia: ,,De după tufa de vie unde stătea ascunsă, Xenia nu auzea doar bocetul mut al mamei, ci și plânsul pătrunzător al frățiorului ei, care răzbătea de undeva de sub pământ ca lujerul unei flori și i se împlânta în urechi ca vârfurile ascuțite ale unor ace.” Încărcată cu destule accente de hybris, ca și restul povestirii, secvența de mai sus anticipează, prin nota de suprarealism tragic, moartea fetiței ucise de gloanțele armatei ruse, într-o ambuscadă.
O carte scrisă direct pe rana unor vremuri tulburi, care nu vor fi uitate și care, iată, se repetă…
[1] Dumitru Crudu, Ora cinci și șapte minute, Humanitas, București, 2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu