Născut în Republica Moldova (satul Flutura) în 1968,
Dumitru Crudu este
poet, dramaturg, prozator şi publicist. A semnat, alături de Marius
Ianuş, Manifestul Fracturismului, în 1999, publicat în revistele
Paralela 45 şi
Vatra,
este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Teatrale din
Republica Moldova, redactor al postului de radio Europa Liberă
(Chişinău), câştigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă
românească a anului“, organizat de Uniunea Teatrală din România
(UNITER) şi de Fundaţia Principesa Margareta a României, 2003. Printre
cărţile sale, se numără
Falsul Dimitrie (1994);
E închis vă rugăm nu insistaţi (1994);
Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996);
Crima sângeroasă din staţiunea violetelor (2001);
Salvaţi Bostonul (2001);
Poooooooooate (2004);
Duelul şi alte texte (2004);
Steaua fără… Mihail Sebastian (2006);
Oameni ai nimănui (2007). Cea mai recentă apariţie editorială este romanul
Un american la Chişinău,
publicat la Casa de pariuri literare. Am stat de vorbă despre
prejudecăţile de toate tipurile, despre peisajul literar românesc
contemporan, despre ce a însemnat douămiismul, dar şi despre prietenie
şi despre dezamăgirile şi speranţele în România post-decembristă.
Personajul principal din cel mai recent roman al tău, Un american la Chişinău,
Anton Şleahtiţchi, se vede nevoit să suporte o dublă prejudecată – în
România, este văzut cu ochi răi, iar în locul său natal, privit cu
îndoială, ca fiind prea „românizat”. Te-ai confruntat şi tu cu acest tip
de dublă receptare?
Aş putea spune că
Un american la Chişinău, romanul meu proaspăt apărut, e
şi despre
prejudecăţile românilor faţă de basarabeni, ca şi ale basarabenilor
faţă de români, ale românilor faţă de americani, ca şi ale americanilor
faţă de români, ale americanilor faţă de basarabeni şi invers, ale
moldovenilor faţă de nemţi şi aşa mai departe. În România, lui Anton îi
este ruşine că e basarabean şi se dă drept secui, iar lui Marius, celui
mai bun prieten al lui Decebal, un braşovean emigrat din România imediat
după Revoluţie, la Viena, îi este ruşine că e român şi se dă drept ceh.
Cei doi, la un moment dat, se întâlnesc la aceeaşi masă într-o cafenea
din Braşov şi stau faţă în faţă, cu câte un pahar de votcă în mână. În
timp ce cei doi se sinchisesc de identitatea lor, Martin vrea să-şi
scoată cât mai mult în evidenţă americanitatea sa, ca să profite de ea
şi ca să-i joace pe degete pe cei din jur.
Dar să revin la Anton şi Marius. Cu toate că Marius se dă drept ceh
la Viena, în Braşov nu pregetă să se uite de sus la Anton şi chiar să se
ia de el. Dar nu numai el. Aflând că e moldovean, naşul din tren,
brusc, îşi îndreaptă spatele, iar vameşii români încearcă să-l ia în
balon, ceea ce nu fac cu americanul. În faţa acestuia, îşi pleacă nasul.
Ba chiar mai mult, îi cară şi lui Anton valiza, când află că e prieten
cu americanul. La Chişinău, Anton e perceput ca român şi e privit, din
cauza asta, chiorâş. Ceva similar i se întâmplă la Braşov, unde unii
colegi de-ai săi de la ziar îl acuză că e kaghebist şi că e omul
ruşilor. Pe de altă parte, americanul îi crede pe români (inclusiv pe
basarabeni) hoţi şi oameni în care nu te poţi increde, iar pe românce,
curve. De aceea, chiar şi atunci când iese să fumeze pe coridorul din
tren, îşi ia cu el şi rucsacul.
Totodată, românii îl suspectează pe american că a venit să le fur(t)e
femeile. Toate astea sunt prejudecăţi, fireşte. Sau, altfel spus,
acţiunile personajelor mele din roman sunt influenţate de fel de fel de
prejudecăţi pe care le putem avea unii despre alţii. Numai nişte
prejudecăţi, adânc înrădăcinate în Anton, îl vor face pe acesta să vrea
să strige în Heidelberg, la oamenii care se plimbau pe stradă: bă, voi
sunteţi nişte fascişti. Numai nişte prejudecăţi îi pot face pe unii
braşoveni să-l acuze pe Anton că e kaghebist. Prejudecăţi care trădează
complexe de tot soiul. Prejudecăţi care camuflează un trecut infamant.
Pe de altă parte, gazetarul Lucică Voicu, unul dintre cei care îl
etichetează pe Anton că ar fi kaghebist, se dovedeşte a fi, până la
urmă, el însuşi securist. Discut în roman şi despre prejudecăţile
românilor faţă de români, sau ale basarabenilor faţă de ei înşişi.
Prejudecăţi care nasc dispreţul şi ura de sine. Am mai adus în discuţie
şi prejudecăţile dintre femei şi bărbaţi, astfel încât aş putea spune că
Un american la Chişinău e un roman despre miile de prejudecăţi care ne împiedică să ne vedem în adevărata noastră lumină.
Asta e una dintre temele romanului, dar nu e singura. Mă mai
întrebaţi dacă m-am ciocnit şi eu de aceste prejudecăţi? Da, desigur.
Dar, în acelaţi timp, am cunoscut şi oameni foarte binevoitori şi bine
intenţionaţi, iar în romanul meu apar şi asemenea oameni şi îi cheamă
Alghi sau Cătălin Bod şi aceştia nutresc o simpatie sinceră faţă de
Anton. De ce predomină unii şi nu alţii? La întrebarea asta i-aş invita
să răspundă pe cei care o să-mi citească romanul.
Există un episod în carte, în care Anton se întoarce acasă la
părinţi şi aşteaptă să i se elibereze un nou paşaport, iar perioada pe
care trebuie să o petreacă acolo i se pare insuportabilă. Tu unde te
simţi „acasă”?
Spre deosebire de Anton, eu mă simt acasă şi la mine, la Flutura, dar
şi la Braşov sau Bucureşti. Până la urmă, nu despre mine e romanul, nu
despre ceea ce simt şi gândesc eu, ci despre o realitate care există,
indiferent dacă îmi doresc eu asta sau nu. Iar realitatea e că mai sunt
încă destui români care se uită de sus la o parte din basarabeni, tot
aşa cum sunt şi destui moldoveni care nu-i prea înghit pe români,
inclusiv, pe moldovenii care se consideră români.
Sunt unii români care şi-ar dori unirea Republici Moldova cu România,
dar fără basarabeni, la fel cum sunt şi destui moldoveni nostalgici
după Uniunea Sovietică. Cineva îmi reproşa că vorbesc despre ceea ce nu
merge în relaţiile dintre noi şi nu despre lucrurile frumoase. Dumnealui
ar fi preferat să fie invers. Dar, dacă aş fi vorbit despre lucrurile
frumoase, aş fi făcut un roman SF.
Problema apartenenţei etnice este pregnantă în roman. Consideri că
în România există încă o reţinere faţă de „cei de peste Prut” şi dacă
da, ce alimentează aceste prejudecăţi?
Nu aş vrea să generalizez. În roman, e vorba despre destinul lui
Anton. O fi destinul său şi destinul generaţiei sale, cum zicea cineva,
dar, totuşi, nu aş vrea să generalizez. Cu toate astea, pot spune că,
prin prisma experienţelor lui Anton, lucrurile anume aşa se văd. Adică,
da, există o anumită reţinere în anumite medii sau în cazul anumitor
oameni. Nu al tuturor, fireşte. Ce justificare ar putea să aibă? Unele
particularităţi de vorbire ale basarabenilor? Accentul lor? O altă
istorie? O consecinţă a spălării creierelor?
Care sunt cele mai mari greutăţi cu care te-ai confruntat ca tânăr scriitor care a intrat pe piaţa editorială românească?
Să-mi public romanul de faţă în 1995. Am mers pe la mai mulţi edtiori
şi nimeni nu a vrut să mi-l publice, poate din anumite reţineri
financiare, poate din cauză că pe atunci foarte rar şi foarte greu se
tipărea proză, la modă fiind poezia. De aceea, m-am şi resemnat cu acest
lucru şi am continuat să public poezie. Să scriu şi să public ceea ce
se putea publica.
Cu toate astea, versiunea din ’95 am reuşit s-o popularizez pe cale
orală, organizând lecturi literare în camera mea de cămin sau la gazdă.
Mi l-a mai citit Alexandru Muşina. Tot el, mi l-a cerut prin 2002 să
mi-l publice, dar deja nu mai aveam romanul. Îl pierdusem.
În Un american la Chişinău, imaginea pe care o faci
redacţiei în care lucrează Anton, în Braşov, nu este prea roz. O mulţime
de prejudecăţi şi acolo, un mediu claustrant, paradoxal poate pentru
ceea ce te-ai aştepta, de fapt, de la un spaţiu care, formal, promovează
deschiderea şi informarea corectă.
Sunt redacţii şi redacţii. Redacţia în care a lucrat Anton colcăia de
securişti şi de tot felul de tipi fără scrupule. Dar şi de oameni ca
lumea. Nu ştiu de ce însă, cei dintâi aveau o mai mare influenţă asupra
atmosferei din redacţie. Pe fruntea lor nu scria eu sunt securist sau că
vreau să te trag în ţeapă. Acţionau foarte subtil. Scopul lor era să
pună mâna pe puterea din redacţie. Ceea ce am înţeles eu după ce am
lucrat în câteva redacţii e că, pentru a vedea dacă un om îţi este un
prieten adevărat, pentru a vedea verticalitatea şi caracterul său, nu e
neapărat nevoie să nimereşti într-un lagăr fascist sau stalinist.
Teroarea se poate manifesta şi în condiţii de libertate.
Să vă dau un exemplu. Cu D. m-am împrietenit în studenţie şi am
ajuns să lucrăm la acelaşi ziar. Acum eram şi mai buni prieteni, până
când, într-o bună zi, am căzut în dizgraţia şefilor şi el trebuise să
aleagă: să rămânem mai departe prieteni sau să-şi păstreze locul de
muncă. Nu pot să uit nici până acum cum se dădea de partea şefului,
atunci când acesta se lua de mine. A preferat să arunce o căldare de
catran peste prietenia noastră decât să-şi înfrunte şeful. La naiba, dar
la fel a procedat şi J., fratele meu de cruce, după ce un şmecher de
dincolo de râu a hotărât să mă ia în balon. Cei doi prieteni ai mei au
ales să se dea cu cei puternici, dar nu să se solidarizeze cu un prieten
de-al lor năpăstuit de şefi.
Pe urmă, tot aşa am procedat şi eu, în raport cu o prietenă de-a mea
din adolescenţă, pe care şefii voiau s-o măture de la ziar. În loc să-i
iau apărarea, eu am atacat-o dur, ca o lichea ordinară. Ulterior, am
regretat foarte tare ceea ce am făcut, dar era cam târziu, pentru că
biata mea prietenă deja fusese concediată. Pe urmă, m-au concediat şi pe
mine, tocmai cei care s-au folosit de inocenţa şi prostia mea. Acum
ştiu. Nu trebuie neapărat să nimereşti într-o închisoare comunistă ca să
simţi pe propria piele colţii terorii. Teroarea se poate manifesta, aşa
cum am mai spus, chiar şi în condiţii de libertate şi de democraţie,
chiar şi în unele dintre cele mai democratice instituţii media. Iar
atunci când se dezlănţuie teroarea, prieteniile încep să se clatine şi
să se prăbuşească…
Iar oamenii se dau cu cei mai tari, doar pentru a-şi salva propria
piele. Aşa cum au făcut-o unii dintre prietenii mei. Sau cum am făcut-o
eu, pus în faţa unei dileme insuportabile: sau îmi păstrez locul de
muncă, sau îmi dau în gât prietena. Poate, de aia, prieteniile se
înfiripă şi dispar ca apa ce curge din robinet. Dar mai ales dispar. Dar
acum ştiu că numai teroarea poate frânge prieteniile şi că orice
prieten care te-a vândut îţi poate deveni un posibil torţionar. Cu toate
astea, numai prieteniile mai pot fi o stavilă în calea terorii. Dacă
sunt prietenii adevărate. Tema asta o tratez şi în
Un american la Chişinău.
Lumea pe care o surprinzi în romanul tău, cu o ironie tăioasă,
pare destul de întunecată, pe alocuri chiar sumbră. Este România chiar
atât de lipsită de speranţă?
E vorba de România dintr-o anumită perioadă istorică: e vorba de
sfârşitul mandatului lui Emil Constantinescu, atunci când oamenii care
şi-au investit speranţele în Convenţia Democrată s-au simţit înşelaţi şi
trădaţi, ceea ce a făcut posibilă revenirea la putere a lui Iliescu.
Asta s-a întâmplat în realitate. Cu toţii am fi vrut să fie altfel, dar,
din păcate, realitatea ne contrazice într-un mod foarte dur.
Pe de altă parte, România e văzută prin ochii lui Anton, al cărui
destin e ca nisipul ce-ţi curge din mâini. Cu toate astea, romanul meu
nu e un rechizitoriu, odată ce îi acord mai multă atenţie sosiei lui
Constantinescu, care e un cerşetor care profită de pe urma asemănării cu
preşedintele, profită, dar şi are de suferit de pe urma asemănării spre
sfârşitul mandatului, decât lui Constantinescu însuşi. Romanul meu nu e
unul realist, e mai degrabă unul picaresc şi ironic.
Romanul a avut o primă versiune în 1995, care ţi-a fost furată (şi
aici aş vrea să dezvolţi puţin, pentru că povestea însăşi pare o scenă
dintr-un roman). Ce modificări ai adus ulterior variantei care a şi
văzut lumina tiparului? Diferenţa ar fi de zece ani – cum ar fi arătat
romanul dacă îl publicai în forma din 1995?
În prima versiune, Anton nu apărea deloc. Pur şi simplu nu exista ca
personaj. Protagonistul romanului era Martin şi toată naraţiunea era
condusă din numele său, la persoana întâi. Acum e la persoana a treia.
Şi nu mai e Martin personajul principal. Încolo, prima versiune mi-a
fost rechiziţionată în contul unei datorii la chirie – pe atunci stăteam
în gazdă la Braşov, unde munceam ca gazetar – şi s-a pierdut undeva în
ceţurile Italiei, odată cu cel care mi-o rechiziţionase.
Există câteva personaje foarte colorat portretizate, precum
Martin, americanul care o amăgeşte pe Lola, iubita personajului
principal, cu o viaţă luxoasă, în State (un fel de Romanian Dream). Ai
avut modele reale pentru personaje precum Martin sau Lola, sau chiar
pentru Anton?
Şi chiar i-ai tăiat nasul Lorei, m-a întrebat mirat un prieten? Nu,
desigur că nu. Nu am lăsat nicio femeie din Braşov fără nas şi nicio
braşoveancă (dintre iubitele mele din acea vreme) nu m-a înşelat cu
vreun american. În această ordine de idei, un domn care mi-a citit
cartea nu voia să mă creadă şi pace că, în realitate, mama mea nu a avut
vacă şi eu nu i-am impus s-o vândă. El era ferm convins că tot ce am
povestit în carte mi s-a întâmplat mie.
Să însemne oare asta că mi-am atins ţinta? Dar, dacă, într-o bună zi,
vreun tip se va regăsi în personajul Vlad şi o să vrea să-mi dea la
moacă? Pentru că mi s-a întâmplat ceva similar, după ce am publicat
Măcel în Georgia, când un tip, altfel un intelectual foarte subţire, mi-a reproşat că l-am înnegrit în roman.
Anton mi-a amintit, în anumite aspecte, de eroii lui Mihail
Sebastian, sau poate chiar de Sebastian însuşi, în povestea sa
imposibilă cu Leni Caler. L-ai avut în minte pe Sebastian când l-ai
conturat pe Anton?
Mă bucur că Anton v-a amintit de Sebastian sau de personajele sale,
fiindcă, pe undeva, chiar seamănă. În căderea sa, Anton rămâne, totuşi,
un poet. Chiar şi când ajunge boschetar, îşi mai păstrează inocenţa.
Sau, cel puţin, încearcă să şi-o păstreze.
Şi asta, în cele din
urmă, îl şi salvează. Aşa cum l-a salvat şi pe Mihail Sebastian în
perioada când fusese marginalizat şi dat la o parte din societate şi din
viaţa culturală. Anton e un Mihail Sebastian basarabean, a cărui dramă
se desfăşoară în condiţii de libertate şi democraţie, cum am mai
menţionat mai la deal.
Dacă tot am pomenit de Sebastian, aş vrea să îmi spui câteva
cuvinte şi despre influenţa pe care a exercitat-o el asupra ta şi cum ai
ajuns să scrii Steaua fără… Mihail Sebastian, o piesă în care abordezi subiecte sensibile, legate de imaginea reprezentanţilor generaţiei ’27.
Steaua fără… Mihail Sebastian- e o piesă în care m-am văzut şi pe mine. Poate că, dacă nu o scriam, nu aş fi scris niciodată
Un american la Chişinău. E o piesă despre mine, tot aşa cum un
Un american la Chişinău ar putea fi un roman despre Mihail Sebastian pe vreme de pace.
În ce curent ţi-ai încadra romanul Un american la Chişinău?
Crezi că există, în prezent, o tendinţă suficient de puternică în
literatura română pentru a forma premisele unui nou curent literar?
E un roman post-fracturist.
Ce aşteptări aveai în 1999, când ai semnat manifestul
fractursimului, legat de literatura tânără, şi cum vezi evoluţia ei până
în prezent?
La momentul când am semnat manifestul fracturismului, împreună cu
Marius Ianuş, eram în plin război literar cu optzeciştii pentru a ne
putea separa de aceştia şi a ne putea afirma propria autonomie estetică.
Poate, acum s-a uitat, dar, la acea vreme, orice tânăr poet care apărea
la orizont era subsumat optzecismului sau era declarat un epigon al
optzeciştilor. Ei bine, nu e numai meritul nostru, desigur, dar astăzi
se poate vorbi de gruparea fracturistă, de mizerabilişti, de douămiişti
ca de ceva distinct de optzecism sau de nouăzecism.
Un alt merit e tragerea cortinei de pe temele tabu, radicalizarea şi
decomplexarea limbajului poetic, mutarea accentelor de pe realitatea
descrisă pe cel care o descrie şi asumarea marginalităţii.
În
clipa când începusem războiul cu optzeciştii (asta nu înseamnă că pe
Muşina, Mureşan, Danilov, Cărtărescu, Bucur, Crăciun, Vlad nu îi mai
consideram mari scriitori, îi consideram, fireşte, dar luptam pentru a
fi percepuţi separat de ei), glumeam cu Marius Ianuş că fracturismul îşi
va justifica existenţa dacă şi noi doi o să ne dăm unul altuia la cap.
Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu. În prezent, douămiismul a dat deja
câteva romane mari, câteva cărţi de poezie excepţională, câteva eseuri
fundamentale, aşa încât începe încetul cu încetul să facă parte din
canon.
Proză, poezie, dramaturgie – în care dintre aceste forme de expresie te regăseşti cel mai bine?
În proză. Iar poezie şi dramaturgie nu scriu decât atunci când chiar când nu mai am încotro.
Crezi că un scriitor are datoria să scrie despre subiecte sociale,
politice cu care se confruntă societatea în care trăieşte sau are voie
să se închidă într-un turn de fildeş?
Eu mă dau în vânt după romanele unde se aud vuietul şi tumultul
societăţii. Iar vuietul ăsta se aude chiar şi în romane foarte
experimentale ca
Ulise de Joyce. Le prefer. Le prefer romanelor
deştepte şi sofisticate, unde spectacolul stilistic orbitor umbreşte şi
vampirizează viaţa. Nu noutatea literară în sine mă fascinează, ci
noutatea existenţei, noutatea umană, noutatea respiraţiei, în cele din
urmă. Nimic mai de preţ ca luminile şi umbrele din relaţiile dintre
oameni. Nimic mai de preţ ca bătăile inimii unui om. De aia, îmi plac la
nebunie romanele unde pot auzi aceste bătăi.
foto: agentiadecarte.ro
