Moni Stănilă

Un american la Chișinău

Am citit dintr-o răsuflare noul roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, apărut luna trecută la editura Casa de pariuri literare. Mă aşteptam la o carte bună, fiindcă aşa ne-a obişnuit autorul.

Am simţit acest nou roman mai aproape de Măcel în Georgia, publicat în 2008 la Polirom, decât de Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2011). Personajul Angelo, din primul roman, e asemănător cu Anton Şleahtiţchi. Acelaşi poet înflăcărat, luat peste picior, rănit în dragoste. Aceeaşi disperare în faţa societăţii în care nu se adaptează pe deplin, ori, mai degrabă, care nu îl acceptă pe deplin.

Primul refuz de care Anton are parte vine pe linie etnică. Braşovenii îl resping fiindcă e basarabean. Astfel, personajul, ca şi Olga – una dintre iubite, începe să îşi ascundă originea. Faptul că personajul vine din Republica Moldova îl umple de frustrări. În acest punct naratorul se desprinde de personaj şi ironizează nu complexul de inferioritate (lingvistică) al basarabenilor, ci pe cel de superioritate al unor braşoveni. Scena în care Lora, iubita personajului şi a tuturor celorlalţi, îi aruncă în faţă lui Anton lucrarea de licenţă pe care acesta a făcut-o în locul ei, ţipând că e plină de „moldovenisme”, e absolut delicioasă: „Ce e aia exoftalmic???”. Şi nu e singura situaţie în care colegii lui Anton cred că anumite neologisme sunt „moldovenisme”.

Romanul este despre Anton. Americanul Martin e pretextul care trasează contextul. Braşovul sfârşitului de mileniu, Chişinăul în pragul revenirii dezastruoase a comunismului, trenurile româneşti, taximetriştii ţepari, foamea, disperarea, sărăcia. Situaţiile disperate nu duc niciodată în patetism, deoarece autorul le salvează cu doze mari de umor: fin şi bun. Cum a spus şi scriitorul Vladimir Beşleagă: o satiră. O dramă ascunsă sub masca umorului. Toate necazurile, rateurile şi slăbiciunile unei societăţi sunt transferate de narator asupra personajului Anton, care, în ciuda încărcăturii, nu devine mai puţin credibil.

Dacă limbajul licenţios, evitat în Oameni din Chişinău, revine încărcat – în funcţie de personaje – de rusisme, expresiile viu colorate la propriu şi la figurat apar în forţă, mai mult parcă decât în oricare altă carte semnată de Dumitru Crudu. Priviri galbene, situaţii albastre, ochi broştiţi sau bufniţaţi, sânge în călcâie, sentimente trecute pe la spate şi multe altele pe care trebuie să le descoperiţi singuri.

Întâmplările se ţin lanţ şi se nasc una din alta aşa cum cromozomii nasc dintr-o celulă o altă celulă, şi din două – patru, până când ajung la un corp întreg şi matur / la un roman perfect închegat. Fiecare bucăţică are un haz aparte, care înlăturat scoate la iveală doar interesul, invidia şi ura prezente într-o epocă de tranziţie, transformându-se într-o poveste întunecată. Ce să mai spun? Dumitru Crudu a confirmat demult că – îl citez din nou pe domnul Beşleagă – e fără doar şi poate un fenomen al literaturii româneşti.