O carte care m-a inspirat să meditez...

                

         Nu-s critic ca să fac disecarea cărţii care mi-a plăcut. Îmi propun doar să meditez asupra celor lecturate, dacă simt că se produce în mine o conexiune electrocutantă, iar senzaţia lecturii se dizolvă - în cavitatea bucală (ca ceva dulce/amar), în minte lucrând (asemeni unui cui sfredelitor), în memoria-mi (ca un film de scurt metraj în care pot fi şi eu protagonist), altfel zis, meditez atunci când mesajul cărţii se ţine de gândul meu ca o trenă, inoculându-mi senzaţia ciudată de relaţie/parteneriat cu personajele şi întâmplările descrise de autorul cărţii. Iată aceste sentimente bizare le port în minte după contactul/lectură a romanului ”Un american la Chişinău”, care este o recentă realizare a lui Dumitru Crudu. E cazul unui roman „epopee”?! A unui pamflet care traversează într-o formulă fulminantă, neobişnuită, dramatică două decenii din destinul unui spaţiu mereu testat la capitolul memorie... Pot caracteriza lucrarea colegului meu şi ca pe o cronică bizară ce îşi are drept călăuză copiii unui neam-siamez separat şi care, după multă incubare şi rătăcire, în sfârşit, e reîntâlnit (nu şi reintregit), regăsit şi testat la o nouă probă a identificării (identităţii).  În aparenţă „Un american la Chişinău” este un roman fără pretenţii, care însă captivează pe parcursul lecturii prin felul magnetizant de a te implica în nişte situaţii din cele mai picareşti. Zic: halal autorului! După câteva explozii literare, Dumitru Crudu vine cu acest roman rocambolesc, care, precum remarcasem, pare a fi un remediu eficient întru relaxare, deşi... Iarăşi o aparenţă! Lucrarea, care este prin mesajul său o rememorare, o trecere în revistă a unor evenimente marcante, într-un stil frugal, magnetizant, te transferă ca cititor (te readuce) la o realitate relevantă, implacabilă, pe care ai aspirat-o (în mod conştient sau inconştient), ca şi majoritatea tinerilor marcaţi de evenimentele de după ”90. Lucrarea pare a fi scrisă fără vreun efort, fără interdicţii, fapt care-i inspiră şi mai multă credibilitate şi firesc. Autorul e întrupat în personajul său: Anton, acesta fiind axis mundi al romanului, în jurul căruia se întâmplă de toate: evenimente istorice, schimbări la faţă; dragoste, trădare, violenţă, căutare de sine, răzbunare, moarte şi iarăşi viaţă... Anton e un tip şcolit (mai mult un autodidact) e tobă de carte (lecturi), talentat, principial, dar şi dedublat, posesiv, pasional (până la obsesie), confuz şi... rătăcit (îmi aminteşte de un personaj de-al lui Knut Hamsun, dar şi de „Străinul” lui Albert Camus), esenţa căruia, exprimată prin acţiunile şi manifestările sale verbale, dezvăluie spiritul românului basarabean care cu disperare încearcă să-şi ascundă handicapurile, căutând totodată cu aceeaşi disperare să-şi legalizeze originea, identitatea, rămânând însă mereu în gardă (a nu fi descoperit,  a nu trişa...). Americanul, pe care-l „urmezi” din curiozitate, crezând că el va produce o explozie în acest spaţiu (cuprins de roman), este o alegorie simbolică, ca de altfel şi tinerii care păstrează în vorbe şi gânduri spiritul ocupantului... Replicile personajelor îmbibate cu argouri şi jargoane, spre marea mea surprindere, nu m-au deranjat, ba mi s-au părut a fi detalii-accesorii pentru faţada peisajului imundizat...

    Şi, dacă fac abstracţie de elementul politicesc care ne roade ca un vierme virtual pe toţi (şi personajele!), romanul lui Dumitru Crudu este o carte de vizită a tinereţii, cu toate frământările amoroase şi visurile-i-miraj de neuitat...

                                                   Claudia Partole 

( BIBLIOPOLIS)