doua cronici in Romania Literara

1) Un basarabean în România

Andreea Rasuceanu

( Romania Literara, numarul 42)

Deși ultimul roman al lui Dumitru Crudu se numește Un american la Chișinău, povestea e mai ales a unui basarabean trăitor în România, Anton Șleahtițchi, poet și jurnalist la un ziar din Brașov. Cum acțiunea se petrece în anii 90, în text persistă mereu impresia unui defazaj, a unui deja-vu, iar lumea lui Anton, privit cu ostilitate în Moldova, unde e considerat român, și cu suspiciune în România, unde e considerat „kaghebist și om al rușilor“, e într-adevăr cea a „nesfârșitei tranziții“ - despre care vorbește într-o cronică Emilian Galaicu-Păun (de altfel, în 2008, Dumitru Crudu amintea într-o întâlnire-dialog despre un roman scris la începutul anilor 90 – Un englez la Chișinău, și pierdut – dacă acesta e romanul pierdut și recuperat sau prozatorul l-a rescris, pornind de la varianta rătăcită, nu mai contează, dar el pare scris atunci, „la cald“). Cei familiarizați cu scrisul lui Dumitru Crudu îi cunosc deja stilul abrupt, ritmul vertiginos (al frazelor, ca și al întâmplărilor), care îl smulge pe cititor din zona de confort și îl târăște în caruselul nebunesc al evenimentelor - deși uneori verosimilitatea, autenticul sunt dinamitate de impresia că evenimentele sunt date pe repede-înainte, rezultatul fiind că ritmul fulminant răpește și din veridicitate, dar și din plăcerea lecturii. În doar câteva pagini, în debutul romanului, Anton le întâlnește pe „poetesele“ brașovene, le invită la un festival de poezie la Craiova, o cucerește pe Lora, frumusețea orașului, împreună îl întâlnesc în tren pe americanul din titlul romanului etc. Seria evenimentelor e spartă în general de câte un episod asupra căruia autorul insistă, construindu-și scenele cu meticulozitate de dramaturg (talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu e, de altfel, evident în întreg romanul), precum cea din locuința opulentă a lui don Călin (Vlasie), căruia Anton merge să-i propună spre publicare un manuscris; aici însă e lăsat în compania ogarului vigilent al gazdei, care îi vânează fiecare mișcare, terorizându-l până la întoarcerea stăpânului său: „Când ogarul se năpusti peste el în bucătărie, poetul ținea în mână o tartină cu icre roșii. Și așa a și rămas încremenit. Prinse un moment când ogarul își culcă botul pe genunchii săi și încercă să o bage în gură, dar dihania aia își înălță fulgerător botul spre el și începu să-l hârâie și să-l împingă cu colții în piept. Măcar dacă javra ar fi înfulecat-o, dar așa, nu, acesteia nu îi era foame, dar nici pe el nu-l lăsa s-o pape. Pe loc, toate visele i s-au spulberat ca niște bule de săpun“. Jocul sadic continuă până la revenirea editorului, ogarul nefăcând intrusului nici o concesie și mârâindu-l necruțător chiar și atunci când gândurile acestuia nu sunt flatante pentru stăpânul casei. Intențiile parodice sunt de altfel evidente de la bun început, lumea lui Anton Șleahtițchi e una caricaturizată, cu un un ingredient esențial: o anecdotică a cotidianului, a existenței tumultuoase a grupului de prieteni (Anton află ulterior că Lora, acum logodnica lui Martin, americanul căruia Anton îi va servi de interpret, a fost iubita prietenilor lui, Pleșea și Vio, ultimul fiind și cel care o va răpi din mâinile americanului, mutilând-o pentru totdeauna și căsătorindu-se ulterior cu ea etc). Umorul de situație, îngroșat, uneori absurd e prezent în reconstituirea atmosferei din Chișinăul unde, constată Anton, „singura schimbare care s-a petrecut (...) a fost doar la nivelul ambalajului. Încolo, toate au rămas la fel: aceleași clădiri, dar mai ales aceleași monumente: monumentul soldaților sovietici eliberatori, monumentul comsomoliștilor, monumentul lui Grigorii Ivanovici Kotovski pe cal și cu sabia la șold, monumentul lui Serghei Lazo“. Dincolo de toate acestea, literatura lui Dumitru Crudu are o calitate esențială: lasă cititorului impresia că are de-a face cu un prozator autentic, de mare forță, capabil - deși Dumitru Crudu afirmă că își recitește de mai multe ori textele, intervenind asupra lor - să scrie (chiar și atunci când creează construcții ample, romanești) dintr-o suflare, cu un efort minim.

Dumitru Crudu, Un american la Chișinău


2) Picaresc pe axa Braşov-Chişinău

Paul CERNAT 

Cine a parcurs deja romanele Măcel în Georgia (2008) sau Oameni din Chişinău (2011) ştie că prozatorul Dumitru Crudu nu datorează aproape nimic poetului şi dramaturgului cu acelaşi nume.

Fostul fracturist basarabean format în anii ’90 la şcoala braşoveană nu e un adept al hibridizării, ci al purificării genurilor: pentru el, e cazul ca poezia să redevină poezie, teatrul – teatru şi proza – proză, fără înlocuitori. Iar rezultatele - mai e nevoie s-o spun? - sunt notabile în toate cele trei ipostaze. Cel mai recent roman, Un american la Chişinău, are istoria lui, pe care autorul a relatat-o nu o dată; o face şi acum, într-o notă introductivă: cu o primă variantă elaborată în 1995, în satul natal Flutura, şi rechiziţionată în contul unei datorii la chirie de un proprietar basarabean emigrat în Italia, manuscrisul a fost rescris pe alt calapod, preluînd ceva din istoria aventuroasă a primei variante. Cadrul istorico-politic în care se desfăşoară evenimentele, pe axa Braşov-Chişinău, dar cu escapade în Craiova, Piteşti, Vaslui, Iaşi, Flutura, este finalul guvernării CDR (în România) şi a reformistului Ion Sturza (în Basarabia), cu tribulaţiile sociale cunoscute. Titlul propune o replică în răspăr la An American in Paris – ce trimite, printre altele, la o operă de George Gershwin, un film de Vincente Minelli şi un roman popular de Margaret Vandenburg, punînd în scenă o „ficţiune a străinului” desfăşurată în multiple ipostaze. Căci „străin” e şi americanul Martin, ajuns nu se ştie cum la Braşov şi condus în tren, nu se ştie de ce, spre Chişinău de Anton Şleahtiţchi, la rugămintea unui prieten; dar şi (anti)eroul principal Anton, basarabean devenit, ca şi genitorul său literar, scriitor braşovean şi ziarist la „Monitorul de Braşov”, privit cu neîncredere atît de românii din România, cît şi de cei din Republica Moldova. Identităţi incerte, de camuflaj au şi alţi eroi basarabeni: escrocul Vlad, ziarista Olga, una dintre iubitele lui Anton ş.a., dar şi unele personaje secundare, cum ar fi doi cerşetori ai Braşovului: unul pare o sosie a lui Emil Constantinescu, şi, din acest motiv, are succes la începutul mandatului acestuia; altul pare o sosie a lui Ion Iliescu şi succes… viceversa. Fără îndoială, asemenea qui pro quo-uri uneori groteşti, ca şi răsturnările spectaculoase de situaţie vădesc arta dramaturgului; iar tinerele Cora, Olga şi Irina, cele trei opţiuni amoroase ale lui Anton semnalizează, pe departe, în direcţia trio-ului Olga, Maşa şi Irina din piesa lui Cehov. Altfel decît în Trei surori, Un american la Chişinău problematizează acut identitatea provincială, fără a avansa vreo teză sau alta. În faţa potentului american, frumoasele locului cedează exasperant, iar autorităţile publice, în egală măsură cu interlopii, se îmblînzesc servil; pe de altă parte, loserul Anton e dispreţuit ca venetic de unii braşoveni şi privit chiorîş chiar şi de consătenii care-i privesc cu respect succesul literar, fără a înţelege ce-i cu el. Tribulaţiile poetice ale protagoniştilor (există, la un prim nivel, un „roman al poeţilor”, chiar americanul vădindu-se, în cele din urmă, a fi poet!) sunt dublate, pe un palier mai consistent, de cele erotice (avînd drept centru de atracţie pe fatala Cora) şi, în partea sa cea mai convingătoare, de incursiunile aventuroase prin medii declasate, marginale, umile, într-o lume a contrastelor sociale între mirajul consumist şi provizoratul mizer al subdezvoltării. Multe scene sunt irezistibile, fără a fi facile, întrucît pline de semnificaţii morale şi, aşa-zicînd, „mentalitare”. Un exemplu: episodul rememorat în care studentul Anton, coleg de cămin cu patriotul basarabean şi viitorul politician Cubreacov, îi mănîncă, răpus de foame, colacul naţional pus, simbolic, în perete. Sau secvenţa descinderii inopinate a lui Anton şi a americanului în satul vasluian Todireşti: „Oamenii se îngrămădiseră ca la urs ca să-l vadă pe american mulgînd vaca. Noutatea era dublă. Pentru prima dată vedeau un american în Todireşti şi tot pentru prima dată îl vedeau mulgînd o vacă. O tînără i-a făcut o poză cum mulgea vaca, cu toate că Martin nu o prea avea cu mulsul vacii (…). O femeie îi arătă cu degetul şi exclamă cu voce tare: ‘Da tari tîmpiţi mai sunt şi americanii iştia dacî nici macar o vacî nu se pricep s-o mulgî!‘ O altă femeie a ţistuit-o. Dar ea o ţinea una şi bună că americanii sunt proşti ca noaptea, neştiind că Anton nu e american şi că înţelege tot ce spune. Aceleaşi comentarii Anton le auzi şi în drum unde ieşi să fumeze o ţigară. Cineva îl confundă cu Martin şi îl făcu handicapat”.
Dumitru Crudu ştie să povestească simplu şi direct, să creeze suspans, să conducă o naraţiune trepidantă cu viraje spectaculoase, riscante, dar bine controlate în ultimul moment. Un american la Chişinău e un roman aparent tradiţional, fără complicaţii formale şi fasoane experimentaliste. Tradiţional nu atît în sensul realismului tradiţional, fie el şi reluat pe filon biografic, ci în sensul picarescului împins pînă la rocambolesc, după cum notează Liviu Antonesei în prefaţa-i epistolară. O carte, în felul ei, de aventuri, cu o viteză narativă şi scurtături proprii romanului popular. Minus alter-ego-ul Anton, interioritatea personajelor e sacrificată în contul unei (eficiente) proze a comportamentelor şi a situaţiilor, de o bogăţie practic irezumabilă, populate cu zeci de personaje care, deşi unele sunt abia schiţate, se reţin. Ea trădează un bun observator al umanului, chiar atunci cînd mimează neseriozitatea lejeră. Mai nimic nu e ceea ce pare a fi de la început. Nu face excepţie de la regulă nici identitatea romanului însuşi, care începe carnavalesc şi se încheie abrupt într-o manieră bulversantă, ca o întoarcere acasă după ce ai pierdut totul. Chiar livrescul, cînd apare, e „ca-n viaţă”, nu viaţa e ca-n cărţi: pe lîngă informaţii verificabile privind literatura şi biografia lui Dumitru Crudu transpuse în cele ale alter ego-ului Anton (al cărui nume de familie e împrumutat de la Maria Şleahtiţchi), apar în cadru cu numele în clar profesori de la Filologia braşoveană (Crăciun, Muşina), poeţi (Mitoş Micleuşanu, Claudiu Mitan, Mircea Doreanu, Ianuş ş.a.) sau politicieni (Iurie Roşca, Vladimir Voronin, şi Vlad Cubreacov, fostul primar al Braşovului Ioan Ghişe, foştii preşedinţi Constantinescu şi Iliescu); undeva e invocat, prin anacronism, şi un articol al Iuliei Popovici care desfiinţează literatura lui Anton (a.k.a. Crudu); personajele mai puţin episodice au identităţi ficţionalizate, dar modele reale recognoscibile.
Din păcate, volumul are un caracter brut, neredactat; apar, la tot pasul, stîngăcii de expresie şi decalcuri nefericite, parţial tributare dialectului basarabean („orele se făcură mici”), barbarisme („se interogă”, „se chestionă”), semne de punctuaţie puse aiurea (întrebări în locul exclamărilor), transcrieri greşite de nume („van Dame”); apar, incidental, chiar confuzii între personaje. Toate acestea bruiază o lectură fluentă şi captivantă. În mod ironic, romanul lui Crudu se află, aici, într-o situaţie similară cu volumul de versuri al personajului său Alexandru Pleşea, a cărui receptare risca, şi ea, să fie compromisă prin erorile de tipar, spre furia stihială a victimei îndrăgostite, ca toată lumea, de Cora şi chinuite de gelozie.
Altminteri, problema identităţii lingvistice şi a comunicării este foarte importantă: vezi dialogurile de surzi între Anton, care nu ştie engleză, şi Martin, care nu ştie română; sau dialogurile în română şi rusă, respectiv română literară şi dialect basarabean, între acelaşi Anton şi oaspetele său basarabean Vlad, devenit Vovcik pe drumul spre Chişinău, cînd comportamentul de escroc vagabond şi traficant de maşini e înlocuit de o agresivitate de racket şi o pregătire de spion rus, programat să ia urma americanului cu identitate derutantă şi mize neclare. Ar mai fi de amintit comunicarea „schizo” a tandemului Anton-Martin (versiune a parabolei orbului carel duce în spate pe şchiop) cu interlopii din Iaşi sau cu moldovenii din satul Todireşti- Vaslui. Dar şi ciocnirile de limbaj şi mentalitate ale lui Anton cu basarabenii din comuna natală Flutura-raionul Ungheni, punctul terminus al călătoriei sale după abandonarea lui Martin. Dacă drumul spre Chişinău şi apoi spre casă e, încă, presărat cu iluzii, întoarcerea la Braşov înaintea unei noi plecări aduce cu sine eşecul, nescontat, pe toate planurile: erotic, profesional, existenţial. Părăsit de iubitele inaccesibile sau accesibile, dat afară de la ziar pentru intransigenţă în raport cu gangsterii noii puteri, adăpostit de milă pe la prieteni şi aruncat în stradă, printre homeleşi, în timp ce se zbate să salveze aparenţele şi ce se mai poate salva, Anton se scufundă în zona întunecată a poveştii, comicul palpitant din prima jumătate a cărţii lăsînd locul unui mizerabilism deprimant, ce transformă un roman jovial într-unul dramatic. Cu un story robust, dinamic şi un caracter cinematografic marcat, Un american la Chişinău ar putea, oricînd, să constituie un script pentru un film de efect. În pofida numeroaselor dar remediabilelor sale defecte de finisaj, acest roman „plebeu” plin de viaţă şi cu o dimensiune socială, identitară complexă, aduce o binevenită undă de aer proaspăt în proza noastră recentă în care narcisismul şi lipsa de suflu dau, adeseori, tonul.