Alţi drumeţi pe-acelaşi drum
Dumitru Crudu's third novel Un american la Chişinău (An American in Chişinău), published in
2013 by Casa de pariuri literare publishing house (Bucharest), is proof of the evolution of the novelist's
narrative art. This article focuses on the novelistic construction, the referential support of the intertext
that the author uses, and their aesthetic effects. It also analyzes the nature and behavior of the characters,
the relationship with zero level texts and their impact on the representation of the world in the novel Un
Keywords: novel, novelistic construction, character, intertext, referential text, narration,
Un american la Chişinău[3] este cel de-al treilea roman semnat de scriitorul Dumitru
Crudu. Afirmat ca poet şi dramaturg, semnând patru volume de poezie - Falsul Dimitrie (1994);
E închis vă rugăm nu insistați (1994); Șase cânturi pentru cei care vor sa închirieze apartamente
(1996); Eşarfe în cer (2012) - şi patru volume de teatru - Crima sângeroasă din stațiunea
violetelor (2001); Salvați Bostonul (2001); Duelul și alte texte (2004); Steaua fără ... Mihail
Sebastian (2006), el şi-a revindecat numele de romancier prin publicarea romanelor Măcel în
Georgia (2008) şi Oameni din Chișinău (2012).
Cultivând un limbaj original, insolit şi dezinhibat, Dumitru Crudu reprezintă un nou val
al postmodernismului românesc (supranumit „facturist”), care părea iniţial că îşi propune să se
radicalizeze anume pentru a mina paradigma estetică a celorlalte valuri (șaizecismul sporadic şi
opozant faţă de estetica realismului socialist şi optzecismul pledoariilor textualiste, asumate atât
teoretic, cât şi practic). Coborâţi adesea în derizoriul existenţei cotidiene, reanimând în termeni
mai radicalizaţi şi mai avangardişti estetica urâtului, prin violenţele de limbaj, prin fracturarea
brutală a clişeelor poetice, ei impun o anti-poetică faţă de limbajul calofilic (uneori), temperat,
livresc şi estetizat al generației optzeciste. Părea că aceşti scriitori vor impune un nou curent,
probabil asta şi-au dorit, dar, trecând aproape 20 de ani de la debutul lor, se poate constata că
estetica lor cadrează în linii mari cu postmodernismul, chiar dacă discursul este radicalizat, mai
cu seamă în primii zece ani.
Romanul lui Dumitru Crudu Un american la Chişinău îşi localizează generația din
care face parte în miezul literaturii actuale. Fiind la a trei producţie romanescă, autorul „face
bilanţul” experienţei de viaţă a tinerilor basarabeni ai anilor '90. Primit bine de critica
literară, Un american la Chişinău a fost definit drept „roman picaresc”[1], în care americanul
reprezintă „pretextul care trasează contextul”[4], cu o „naraţiune care te prinde”, cu o „poveste
care se adună”[2], precum afirmă criticul Mircea V. Ciobanu, care îi apreciază munca, fără a-l
menaja gratuit pe autor şi fără a-l cruţa condescendent.
Un Don Quijote basarabean şi un Sanchio Pacea american. Romanul povesteşte
istoria unui fost student basarabean Anton Şleahtiţchi, care îşi făcuse studiile, în primul val
al „migraţiei educaţionale” basarabene, la facultatea de litere a universităţii braşovene, se
stabilise acolo, fiind angajat al unui ziar local. Anton este, prin urmare, ziarist şi poet, autor a
câtorva volume de poezie. Se înfăţişează cititorului ca poet apreciat şi ziarist cu pană. Mediul
uman în care se mişcă el este populat de oameni ai scrisului, studenți, ziarişti, universitari, într-
un cuvânt - mediu intelectual, care convieţuieşte în vecinătatea apropiată a cârciumarilor,
taximetriştilor, oamenilor politici etc. Metisajul acestui mediu nu trebuie ignorat, or tocmai
amestecul dintre basarabeni şi românii sadea colorează atmosfera romanului. Echilibrul şi
tipicitatea acestui peisaj este bulversată (ca element iminent al intrigii romanești) de apariţia unui
american, Martin. El va secunda linia de subiect a lui Anton, care în final va trebui să-l
călăuzească spre Chişinău. În prima parte a romanului, una segmentată convenţional, Martin îl
însoţeşte pe Anton - iminență grotescă - în contorsionata iniţiere erotică a acestuia, apărând în
ipostază de dublet sau coechipier de ştafetă. În cea de-a doua parte, deja Anton îl călăuzeşte pe
Martin în drumul lui spre Chişinău. Tandemul este angajat într-un spectacol parodic după
celebrii Don Quijote şi Sanchio Pacea . Conceptualizată sau spontană, replica la „romanul
romanelor” capătă conotaţii naratologice magistrale.
Preistoria romanului este povestită de autor în Prefaţă, din care aflăm că Un
american la Chişinău a avut o primă variantă, pierdută, întâmplare care l-a determinat să-şi
rescrie romanul. În textul-prefaţă, Dumitru Crudu se desolidarizează de semnificaţia gestului
postmodernist al personajului borgesian Pierre Menard, care rescrisese romanul lui Cervantes.
Dar, cu cât autorul respinge această ideea de similaritate, cu atât înaintează ea în mintea
cititorului postmodern. Prin urmare, „efectul Menard” se insinuează în structura narativă, de
unde nu va mai putea fi înlăturat. Oricum am da, rescrierea - cea aievea şi cea arhetipală - fac
parte din conceptul acestui roman, chiar dacă autorul ar fi vrut să nu fie citit astfel. Efectul pe
care a scontat Dumitru Crudu în strategia sa narativă declarată se răstoarnă în anti-efect:
personajele, altele şi aceleaşi, drumeţesc, altfel şi tot aşa, pe acelaşi drum. Pe cel al lui Miguel de
Cervantes, poate şi pe cel al lui Jack Kerouac, poate şi pe acel al tipicelor trasee iniţiatice, cert
este că drumul rămâne arhetipal acelaşi principiu coordonator, magistral al construcţiei unei
naraţiuni. Drumeţia permite personajelor să se manifeste în deplinătatea naturii lor, iar drumul
pune la dispoziția autorului o serie de mijloace, accesibile şi verificate, de reprezentare a lumi.
Nu este de mirare că acţiunea romanului se desfăşoară între Braşov, Craiova, Piteşti, Bucureşti,
Chişinău, Flutura… Traseul pe care îl parcurge personajul are câteva ramificări esenţiale. O
iniţiere în planul relaţiilor umane, o alta - în complexa relație a indivizilor din interiorul
românităţii şi o a treia – iniţierea erotică. Cu excepţia celei erotice – liniare şi deschise -, primele
două pun personajul pe o traiectorie circulară. Aşa dar, personajului parcurge câteva cercuri
concentrice, proiectate într-o nebuloasă a relaţiilor individului cu lumea. Traiectoria de mişcare a
lui Anton alcătuieşte o mică hartă geografică şi toponimică: Braşov - Craiova – Braşov – Piteşti -
Braşov – Todireşti – Iaşi – Chişinău – Flutura – Ungheni – Braşov.
Autor, narator, personaje, figuranţi. În centrul poveştii se fală Anton Şleahtiţchi,
secundat de Martin, dar ceea ce face romanul incitant pentru cititor, mai ales cel tânăr, ţine de
imaginea, colorată în tonuri păstoase, a femeii. Dumitru Crudu creează chipul unei Dulcineei
decăzute, de care se interesează îndeaproape el însuşi. Se pare că personajul central îl poartă
pe urmele sale prin hăţişurile romanului nu doar pe americanul Martin, spre a-i arăta viaţa
cea adevărată a spaţiului românesc şi basarabean, dar şi pe autor. Acesta, la rându-i, ar purta
haina şi armele unui călăuze, rostindu-şi mereu cu uimire şi încântare „Sanchio Pacea sunt chiar
eu!” Prin urmare, Anton este învestit cu hegemonie narativă şi de la un moment al textului el
conduce balul. Omnipotenţa şi omniprezenţa lui sunt „consolidate” de cascada experiențelor
erotice cărora se expune avid. Cele trei femei prin care se descoperă pe sine sunt mai degrabă
nişte avatare ale femeii ca factor gnostic pentru bărbat. Cum era de aşteptat, femeia ideală este
himera ce îi scapă mereu, realitatea îi dezamăgeşte aşteptările lui Anton, iar şirul de iubite îl
îndepărtează tot mai mult de fiinţa din visurile şi percepţiile sale. Carnale, perfide, infidele,
pragmatice, absurde – galeria feminină a lui Anton adună nişte biete simulacre ale modelului…
Romanul unei generaţii. Captivant, accesibil, la prima vedere, şi uşor de citit, Un
american la Chişinău abordează o realitate pe care scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului au
evitat-o: fie că lucrurile nu se așezaseră încă, fie că, chiar dacă semnele acestei realităţi conturau
un tablou distinct, nu pica bine să scrii o carte despre experienţa dramatică a unei generaţii de
tineri basarabeni plecaţi la studii în România. Dumitru Crudu pune în pagină
frustrările „părţilor”: basarabenii timoraţi de temerile şi angoasele lor, iar confraţii „actualizând”
prejudecăţile de altă dată. Astfel, Anton, poet debutat de Călin Vlasie la editura Paralela 45,
student, dar şi ziarist la ziarul brașovean „Monitorul de Braşov”, poartă stigmatul de „kaghebist”
– poreclă generică dată basarabenilor… Un altul care i se pune în vedere mereu este accentul.
Anton are accent moldovenesc. De cum intră în transportul public este întrebat neîntârziat „Tu
nu cumva eşti din Republica Moldova?”. Basarabenii s-au văzut nevoiţi să fie şmecheri şi
inventivi. Anton îşi fabrică o identitate de împrumut – secuiască - pentru a scăpa de
dezaprobările, şicanele şi sâcâiala românului statistic. În plus, scârba de a fi „moldovean” nu-i
lăsa nici un răgaz: „Anton se sinchisea de identitatea sa moldoveană, aşa cum te-ai ruşina de o
haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste
tot drept secui. Oricui îl întreba de unde e îi punea bărbi că e dintr-un oraş secuiesc. Or, şi secuii
vorbeau cu accent, dar de secui românii nu se prea legau. De aceea, Anton prefera să se dea drept
secui decât să le spună că e de dincolo de Prut, fiindcă atunci lumea şi-ar fi proiectat asupra lui
scârba faţă de moldoveni şi el, automat, ar fi trebuit să devină un ţap ispăşitor al tuturor
moldovenilor de peste Prut”.
Romanul reprezintă lumea prin complexa grilă a alterităţii identitare: eu-celălalt-ceilalţi
vs ceilalţi/celălalt/eu. Basarabia ca şi România este privită din câteva perspective, care se rotesc
necontenit ca într-un caleidoscop. Braşoveanul Cătălin Bod o vede, bunăoară, astfel: „Moldova
e o ţară forte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, şi nu aş vrea să risc.
E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor…” Asta nu-i
încurcă deloc să declare că „este îndrăgostit” de Chişinău.
„Vlad de la piaţă”: tipologia basarabeanului descurcăreţ. Din mulţimea de figuranţi
care alcătuiesc fundalul romanului, se desprinde imaginea memorabilă a lui Vlad. Vlad-Vovcic,
„negustor de maşini furate din Germania”. Spiritul machiavelic şi cameleonismul intrinsec al
acestui soi de basarabeni capătă dimensiuni groteşti prin comportamentul acestui personaj. La
Braşov vorbind o română impecabilă, pornit spre Chişinău, Vlad deja din mersul trenului saltă
într-o metamorfoză tipică generaţiei anilor '90. Din Vlad devine imediat Vovcic. Îşi schimbă
în primul rând limbajul. Nu că ar vorbi în grai neaoş moldovenesc, el vorbeşte o păsărească, un
amestec de grai moldovenesc şi rusisme, parțial naturalizate de legităţile lexicului românesc.
E firesc deci să nu mai răspundă la numele Vlad. Subit devine Vovcic („Menea Vovcic zavut,
moi drug, şi nu Vlad. […] Poati cî la Braşov şî eram Vlad, dar nu ş-aici?!”). Autorul reuşeşte
să creeze o tipologie umană cu minimum de recuzită naratorială. Impresionantă este scena din
vagonul restaurant, din care, după o bătaie bună, Anton deduce că „Vlad e un hoţ cu acte în
regulă şi că, probabil, poliţia e pe urmele sale şi de aia fuge la Chişinău şi nu că şi-ar fi vândut
maşina, deşi probabil că şi-a vândut şi maşina. Şi aşa, în timp ce după-amiezile bătea pragurile
organizaţiilor patriotice pentru a le se plânge cum mai sunt oprimaţi românii basarabeni de către
Obedienţa cea de toate zilele a esticului. Martin devine un bun prilej pentru autor de a
pune în evidenţă obedienţa unui popor estic, care jumătate de secol i-a aşteptat pe americani să-
l elibereze de comunişti. Obedienţa faţă de americani nu poate fi depăşită şi nu va fi depăşită
încă mult timp de-acu înainte. Interesul exacerbat al femeilor pentru Martin este argumentul
indubitabil al linguşelii cvasitotale. Emotive, sentimentale, instinctuale, în cele din urmă – ele nu
mai așteaptă să fie cucerite. I se dau, nu fără luptă pentru întâietate. Nu vom găsi un personaj în
roman care nu s-ar gudura în faţa lui Martin, iar gestul vorbeşte de la sine.
Chişinău: împreunarea estului cu vestul. Dacă spaţiul românesc este văzut cu ochiul
critic al naratorului şi al lui Anton, Chişinăul şi Basarabia sunt privite, dar neînțelese, prin optica
suprarealismului şi absurdului situaţiilor. Anton şi Martin află Chişinăul în plină campanie
electorală, iar cel mai patriot este Iurie Roșca, pe care Anton îl susţine „cu ambele mâini”…
Chişinăul trăieşte în plin teatru al absurdului. Suspiciunea, turnătoriile, urmărirea sunt în voia
lor: „În preajma Casei Presei, observă Anton, toată lumea se holba la toată lumea”. Obsesia
basarabeanului în acea perioadă era corectitudinii limbii. Confrații veniţi de peste Prut îi taxau
imediat pentru orice greşeală, indiferent de unde s-ar afla. Liviu Druguş, bunăoară, angajat la
Moldova Suverană, stabileşte cu de la sine putere cine are şi cine nu are dreptul să se numească
român. „Nu există patriot în Chişinău care să nu fie agramat”, zice el, de aceea e bine ca aceştia
să se mulțumească cu numele de moldoveni. „Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”,
se întreabă arogant ziaristul. Obsesia unităţii este atât de mare încât şi cea mai mică deviere de
accent sau intonaţie constituie argument pentru impunerea diferenţei. A unei diferenţe percepute
de lumea personajelor lui Dumitru Crudu ca fiind umilitoare.
Romanul unei istorii fără sfârșit. Naratorul din romanul Un american la Chişinău îşi
întrerupe brusc firul istoriei prin crearea unui suspans fără soluţie: dispare Martin. Nu e de găsit
nicăieri. Se poate că l-a răpit Vlad-Vovcic, fiindcă pusese ochiul pe el încă de la Braşov. Anton,
care prin rolul său de călăuză se face responsabil de soarta lui Martin, trebuie să se întoarcă în
România, de unde presupunem că va fi nevoit să revină pentru a-l găsi. Dumitru Crudu tranşează
istoria cu un satâr, lăsând subiectul într-o deschidere maximă să-i curgă către imaginaţia
cititorului toată limfa narativă... Şi asta din chiar punctul cel mai de vârf. Ne putem aştepta,
prin urmare, ca autorul să aplice alifiile necesare şi să purceadă la scrierea un alt roman, care
va relua probabil istoria „nedezlegată” a celor doi condrumeţi… Un nou roman, la nivel nou al
Referinţe şi note bibliografice:
1. Cernat Paul, Picaresc pe axa Braşov-Chişinău // România literară, nr. 30, 2013; http://
www.romlit.ro/picaresc_pe_axa_braov-chiinu
2. Ciobanu Mircea V., Falsul american al lui Dumitru Crudu, http://www.jc.md/ruperea-
randurilor-falsul-american-al-lui-dumitru-crudu/
3. Crudu Dumitru, Un american la Chişinău, Bucureşti: Casa de pariuri literare, 2013, 317p.
4. Stănilă Moni, Un american la Chişinău, http://tiuk.reea.net/index.php?
option=com_content&view=article&id=2693
Dumitru Crudu's third novel Un american la Chişinău (An American in Chişinău), published in
2013 by Casa de pariuri literare publishing house (Bucharest), is proof of the evolution of the novelist's
narrative art. This article focuses on the novelistic construction, the referential support of the intertext
that the author uses, and their aesthetic effects. It also analyzes the nature and behavior of the characters,
the relationship with zero level texts and their impact on the representation of the world in the novel Un
Keywords: novel, novelistic construction, character, intertext, referential text, narration,
Un american la Chişinău[3] este cel de-al treilea roman semnat de scriitorul Dumitru
Crudu. Afirmat ca poet şi dramaturg, semnând patru volume de poezie - Falsul Dimitrie (1994);
E închis vă rugăm nu insistați (1994); Șase cânturi pentru cei care vor sa închirieze apartamente
(1996); Eşarfe în cer (2012) - şi patru volume de teatru - Crima sângeroasă din stațiunea
violetelor (2001); Salvați Bostonul (2001); Duelul și alte texte (2004); Steaua fără ... Mihail
Sebastian (2006), el şi-a revindecat numele de romancier prin publicarea romanelor Măcel în
Georgia (2008) şi Oameni din Chișinău (2012).
Cultivând un limbaj original, insolit şi dezinhibat, Dumitru Crudu reprezintă un nou val
al postmodernismului românesc (supranumit „facturist”), care părea iniţial că îşi propune să se
radicalizeze anume pentru a mina paradigma estetică a celorlalte valuri (șaizecismul sporadic şi
opozant faţă de estetica realismului socialist şi optzecismul pledoariilor textualiste, asumate atât
teoretic, cât şi practic). Coborâţi adesea în derizoriul existenţei cotidiene, reanimând în termeni
mai radicalizaţi şi mai avangardişti estetica urâtului, prin violenţele de limbaj, prin fracturarea
brutală a clişeelor poetice, ei impun o anti-poetică faţă de limbajul calofilic (uneori), temperat,
livresc şi estetizat al generației optzeciste. Părea că aceşti scriitori vor impune un nou curent,
probabil asta şi-au dorit, dar, trecând aproape 20 de ani de la debutul lor, se poate constata că
estetica lor cadrează în linii mari cu postmodernismul, chiar dacă discursul este radicalizat, mai
cu seamă în primii zece ani.
Romanul lui Dumitru Crudu Un american la Chişinău îşi localizează generația din
care face parte în miezul literaturii actuale. Fiind la a trei producţie romanescă, autorul „face
bilanţul” experienţei de viaţă a tinerilor basarabeni ai anilor '90. Primit bine de critica
literară, Un american la Chişinău a fost definit drept „roman picaresc”[1], în care americanul
reprezintă „pretextul care trasează contextul”[4], cu o „naraţiune care te prinde”, cu o „poveste
care se adună”[2], precum afirmă criticul Mircea V. Ciobanu, care îi apreciază munca, fără a-l
menaja gratuit pe autor şi fără a-l cruţa condescendent.
Un Don Quijote basarabean şi un Sanchio Pacea american. Romanul povesteşte
istoria unui fost student basarabean Anton Şleahtiţchi, care îşi făcuse studiile, în primul val
al „migraţiei educaţionale” basarabene, la facultatea de litere a universităţii braşovene, se
stabilise acolo, fiind angajat al unui ziar local. Anton este, prin urmare, ziarist şi poet, autor a
câtorva volume de poezie. Se înfăţişează cititorului ca poet apreciat şi ziarist cu pană. Mediul
uman în care se mişcă el este populat de oameni ai scrisului, studenți, ziarişti, universitari, într-
un cuvânt - mediu intelectual, care convieţuieşte în vecinătatea apropiată a cârciumarilor,
taximetriştilor, oamenilor politici etc. Metisajul acestui mediu nu trebuie ignorat, or tocmai
amestecul dintre basarabeni şi românii sadea colorează atmosfera romanului. Echilibrul şi
tipicitatea acestui peisaj este bulversată (ca element iminent al intrigii romanești) de apariţia unui
american, Martin. El va secunda linia de subiect a lui Anton, care în final va trebui să-l
călăuzească spre Chişinău. În prima parte a romanului, una segmentată convenţional, Martin îl
însoţeşte pe Anton - iminență grotescă - în contorsionata iniţiere erotică a acestuia, apărând în
ipostază de dublet sau coechipier de ştafetă. În cea de-a doua parte, deja Anton îl călăuzeşte pe
Martin în drumul lui spre Chişinău. Tandemul este angajat într-un spectacol parodic după
celebrii Don Quijote şi Sanchio Pacea . Conceptualizată sau spontană, replica la „romanul
romanelor” capătă conotaţii naratologice magistrale.
Preistoria romanului este povestită de autor în Prefaţă, din care aflăm că Un
american la Chişinău a avut o primă variantă, pierdută, întâmplare care l-a determinat să-şi
rescrie romanul. În textul-prefaţă, Dumitru Crudu se desolidarizează de semnificaţia gestului
postmodernist al personajului borgesian Pierre Menard, care rescrisese romanul lui Cervantes.
Dar, cu cât autorul respinge această ideea de similaritate, cu atât înaintează ea în mintea
cititorului postmodern. Prin urmare, „efectul Menard” se insinuează în structura narativă, de
unde nu va mai putea fi înlăturat. Oricum am da, rescrierea - cea aievea şi cea arhetipală - fac
parte din conceptul acestui roman, chiar dacă autorul ar fi vrut să nu fie citit astfel. Efectul pe
care a scontat Dumitru Crudu în strategia sa narativă declarată se răstoarnă în anti-efect:
personajele, altele şi aceleaşi, drumeţesc, altfel şi tot aşa, pe acelaşi drum. Pe cel al lui Miguel de
Cervantes, poate şi pe cel al lui Jack Kerouac, poate şi pe acel al tipicelor trasee iniţiatice, cert
este că drumul rămâne arhetipal acelaşi principiu coordonator, magistral al construcţiei unei
naraţiuni. Drumeţia permite personajelor să se manifeste în deplinătatea naturii lor, iar drumul
pune la dispoziția autorului o serie de mijloace, accesibile şi verificate, de reprezentare a lumi.
Nu este de mirare că acţiunea romanului se desfăşoară între Braşov, Craiova, Piteşti, Bucureşti,
Chişinău, Flutura… Traseul pe care îl parcurge personajul are câteva ramificări esenţiale. O
iniţiere în planul relaţiilor umane, o alta - în complexa relație a indivizilor din interiorul
românităţii şi o a treia – iniţierea erotică. Cu excepţia celei erotice – liniare şi deschise -, primele
două pun personajul pe o traiectorie circulară. Aşa dar, personajului parcurge câteva cercuri
concentrice, proiectate într-o nebuloasă a relaţiilor individului cu lumea. Traiectoria de mişcare a
lui Anton alcătuieşte o mică hartă geografică şi toponimică: Braşov - Craiova – Braşov – Piteşti -
Braşov – Todireşti – Iaşi – Chişinău – Flutura – Ungheni – Braşov.
Autor, narator, personaje, figuranţi. În centrul poveştii se fală Anton Şleahtiţchi,
secundat de Martin, dar ceea ce face romanul incitant pentru cititor, mai ales cel tânăr, ţine de
imaginea, colorată în tonuri păstoase, a femeii. Dumitru Crudu creează chipul unei Dulcineei
decăzute, de care se interesează îndeaproape el însuşi. Se pare că personajul central îl poartă
pe urmele sale prin hăţişurile romanului nu doar pe americanul Martin, spre a-i arăta viaţa
cea adevărată a spaţiului românesc şi basarabean, dar şi pe autor. Acesta, la rându-i, ar purta
haina şi armele unui călăuze, rostindu-şi mereu cu uimire şi încântare „Sanchio Pacea sunt chiar
eu!” Prin urmare, Anton este învestit cu hegemonie narativă şi de la un moment al textului el
conduce balul. Omnipotenţa şi omniprezenţa lui sunt „consolidate” de cascada experiențelor
erotice cărora se expune avid. Cele trei femei prin care se descoperă pe sine sunt mai degrabă
nişte avatare ale femeii ca factor gnostic pentru bărbat. Cum era de aşteptat, femeia ideală este
himera ce îi scapă mereu, realitatea îi dezamăgeşte aşteptările lui Anton, iar şirul de iubite îl
îndepărtează tot mai mult de fiinţa din visurile şi percepţiile sale. Carnale, perfide, infidele,
pragmatice, absurde – galeria feminină a lui Anton adună nişte biete simulacre ale modelului…
Romanul unei generaţii. Captivant, accesibil, la prima vedere, şi uşor de citit, Un
american la Chişinău abordează o realitate pe care scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului au
evitat-o: fie că lucrurile nu se așezaseră încă, fie că, chiar dacă semnele acestei realităţi conturau
un tablou distinct, nu pica bine să scrii o carte despre experienţa dramatică a unei generaţii de
tineri basarabeni plecaţi la studii în România. Dumitru Crudu pune în pagină
frustrările „părţilor”: basarabenii timoraţi de temerile şi angoasele lor, iar confraţii „actualizând”
prejudecăţile de altă dată. Astfel, Anton, poet debutat de Călin Vlasie la editura Paralela 45,
student, dar şi ziarist la ziarul brașovean „Monitorul de Braşov”, poartă stigmatul de „kaghebist”
– poreclă generică dată basarabenilor… Un altul care i se pune în vedere mereu este accentul.
Anton are accent moldovenesc. De cum intră în transportul public este întrebat neîntârziat „Tu
nu cumva eşti din Republica Moldova?”. Basarabenii s-au văzut nevoiţi să fie şmecheri şi
inventivi. Anton îşi fabrică o identitate de împrumut – secuiască - pentru a scăpa de
dezaprobările, şicanele şi sâcâiala românului statistic. În plus, scârba de a fi „moldovean” nu-i
lăsa nici un răgaz: „Anton se sinchisea de identitatea sa moldoveană, aşa cum te-ai ruşina de o
haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste
tot drept secui. Oricui îl întreba de unde e îi punea bărbi că e dintr-un oraş secuiesc. Or, şi secuii
vorbeau cu accent, dar de secui românii nu se prea legau. De aceea, Anton prefera să se dea drept
secui decât să le spună că e de dincolo de Prut, fiindcă atunci lumea şi-ar fi proiectat asupra lui
scârba faţă de moldoveni şi el, automat, ar fi trebuit să devină un ţap ispăşitor al tuturor
moldovenilor de peste Prut”.
Romanul reprezintă lumea prin complexa grilă a alterităţii identitare: eu-celălalt-ceilalţi
vs ceilalţi/celălalt/eu. Basarabia ca şi România este privită din câteva perspective, care se rotesc
necontenit ca într-un caleidoscop. Braşoveanul Cătălin Bod o vede, bunăoară, astfel: „Moldova
e o ţară forte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, şi nu aş vrea să risc.
E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor…” Asta nu-i
încurcă deloc să declare că „este îndrăgostit” de Chişinău.
„Vlad de la piaţă”: tipologia basarabeanului descurcăreţ. Din mulţimea de figuranţi
care alcătuiesc fundalul romanului, se desprinde imaginea memorabilă a lui Vlad. Vlad-Vovcic,
„negustor de maşini furate din Germania”. Spiritul machiavelic şi cameleonismul intrinsec al
acestui soi de basarabeni capătă dimensiuni groteşti prin comportamentul acestui personaj. La
Braşov vorbind o română impecabilă, pornit spre Chişinău, Vlad deja din mersul trenului saltă
într-o metamorfoză tipică generaţiei anilor '90. Din Vlad devine imediat Vovcic. Îşi schimbă
în primul rând limbajul. Nu că ar vorbi în grai neaoş moldovenesc, el vorbeşte o păsărească, un
amestec de grai moldovenesc şi rusisme, parțial naturalizate de legităţile lexicului românesc.
E firesc deci să nu mai răspundă la numele Vlad. Subit devine Vovcic („Menea Vovcic zavut,
moi drug, şi nu Vlad. […] Poati cî la Braşov şî eram Vlad, dar nu ş-aici?!”). Autorul reuşeşte
să creeze o tipologie umană cu minimum de recuzită naratorială. Impresionantă este scena din
vagonul restaurant, din care, după o bătaie bună, Anton deduce că „Vlad e un hoţ cu acte în
regulă şi că, probabil, poliţia e pe urmele sale şi de aia fuge la Chişinău şi nu că şi-ar fi vândut
maşina, deşi probabil că şi-a vândut şi maşina. Şi aşa, în timp ce după-amiezile bătea pragurile
organizaţiilor patriotice pentru a le se plânge cum mai sunt oprimaţi românii basarabeni de către
Obedienţa cea de toate zilele a esticului. Martin devine un bun prilej pentru autor de a
pune în evidenţă obedienţa unui popor estic, care jumătate de secol i-a aşteptat pe americani să-
l elibereze de comunişti. Obedienţa faţă de americani nu poate fi depăşită şi nu va fi depăşită
încă mult timp de-acu înainte. Interesul exacerbat al femeilor pentru Martin este argumentul
indubitabil al linguşelii cvasitotale. Emotive, sentimentale, instinctuale, în cele din urmă – ele nu
mai așteaptă să fie cucerite. I se dau, nu fără luptă pentru întâietate. Nu vom găsi un personaj în
roman care nu s-ar gudura în faţa lui Martin, iar gestul vorbeşte de la sine.
Chişinău: împreunarea estului cu vestul. Dacă spaţiul românesc este văzut cu ochiul
critic al naratorului şi al lui Anton, Chişinăul şi Basarabia sunt privite, dar neînțelese, prin optica
suprarealismului şi absurdului situaţiilor. Anton şi Martin află Chişinăul în plină campanie
electorală, iar cel mai patriot este Iurie Roșca, pe care Anton îl susţine „cu ambele mâini”…
Chişinăul trăieşte în plin teatru al absurdului. Suspiciunea, turnătoriile, urmărirea sunt în voia
lor: „În preajma Casei Presei, observă Anton, toată lumea se holba la toată lumea”. Obsesia
basarabeanului în acea perioadă era corectitudinii limbii. Confrații veniţi de peste Prut îi taxau
imediat pentru orice greşeală, indiferent de unde s-ar afla. Liviu Druguş, bunăoară, angajat la
Moldova Suverană, stabileşte cu de la sine putere cine are şi cine nu are dreptul să se numească
român. „Nu există patriot în Chişinău care să nu fie agramat”, zice el, de aceea e bine ca aceştia
să se mulțumească cu numele de moldoveni. „Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”,
se întreabă arogant ziaristul. Obsesia unităţii este atât de mare încât şi cea mai mică deviere de
accent sau intonaţie constituie argument pentru impunerea diferenţei. A unei diferenţe percepute
de lumea personajelor lui Dumitru Crudu ca fiind umilitoare.
Romanul unei istorii fără sfârșit. Naratorul din romanul Un american la Chişinău îşi
întrerupe brusc firul istoriei prin crearea unui suspans fără soluţie: dispare Martin. Nu e de găsit
nicăieri. Se poate că l-a răpit Vlad-Vovcic, fiindcă pusese ochiul pe el încă de la Braşov. Anton,
care prin rolul său de călăuză se face responsabil de soarta lui Martin, trebuie să se întoarcă în
România, de unde presupunem că va fi nevoit să revină pentru a-l găsi. Dumitru Crudu tranşează
istoria cu un satâr, lăsând subiectul într-o deschidere maximă să-i curgă către imaginaţia
cititorului toată limfa narativă... Şi asta din chiar punctul cel mai de vârf. Ne putem aştepta,
prin urmare, ca autorul să aplice alifiile necesare şi să purceadă la scrierea un alt roman, care
va relua probabil istoria „nedezlegată” a celor doi condrumeţi… Un nou roman, la nivel nou al
Referinţe şi note bibliografice:
1. Cernat Paul, Picaresc pe axa Braşov-Chişinău // România literară, nr. 30, 2013; http://
www.romlit.ro/picaresc_pe_axa_braov-chiinu
2. Ciobanu Mircea V., Falsul american al lui Dumitru Crudu, http://www.jc.md/ruperea-
randurilor-falsul-american-al-lui-dumitru-crudu/
3. Crudu Dumitru, Un american la Chişinău, Bucureşti: Casa de pariuri literare, 2013, 317p.
4. Stănilă Moni, Un american la Chişinău, http://tiuk.reea.net/index.php?
option=com_content&view=article&id=2693
