Martin în ţara minunilor

By Dan-Liviu BOERIU on January 28, 2014 - 09:43

http://literaturadeazi.ro/sites/default/files/styles/medium/public/dlb.jpg

Citeam deunăzi o părere a cuiva (persoană avizată, pare-se) legată de receptarea literaturii române în străinătate; se spunea, printre altele, că – inevitabil – o astfel de primire a unui produs extern trece şi printr-un filtru interpretativ care nu are neapărată legătură cu valoarea literară, ci cu o evaluare seacă, politico-socială a ţării de provenienţă a autorului. Explicaţia mi s-a părut puerilă şi nedreaptă. Vulpea şi strugurii, mi-am zis, neputându-mi imagina, de pildă, că un cititor român ar sta să chibzuiască, înainte de a citi cartea unui – să zicem – scriitor afgan, dacă în ţara de baştină a acestuia mor oameni nevinovaţi, aruncaţi în aer de zelul religios al unor fanatici. Dacă acesta e motivul pentru care un cititor „străin” ar refuza o carte, atunci mă tem că toate discuţiile despre promovare, editori, sponsorizări, bani alocaţi etc. sunt simplă pierdere de vreme.

Am făcut această scurtă introducere deoarece, chiar dacă nu ne gândim la Republica Moldova ca la o ţară străină, am impresia că receptarea la noi a scriitorilor de peste Prut e îmbucurătoare. Aproape toate numele afirmate în ultimii ani au avut parte de recenzii pozitive şi mi-e greu să cred că la mijloc a fost vorba despre nişte calcule geostrategice. Întâmplarea face ca autorii moldoveni să fie foarte prizaţi în spaţiul românesc, probabil că şi dintr-un amestec paradoxal de exotism şi familiaritate pe care îl livrează în cărţile lor.

„Un american la Chişinău”, romanul lui Dumitru Crudu, confirmă ideea unei continuităţi auctoriale pe linia satirei sănătoase şi autopersiflante. Autorul are harul de a nu se lua foarte în serios, construind personaje care să-i semene într-o măsură convenabilă. Nu e greu de ghicit că Anton, eroul principal al cărţii, este o variantă caricaturizată a autorului însuşi. Lucrul reiese foarte clar până şi din micile „răfuieli” pe care Dumitru Crudu, de sub masca personajului „fictiv”, le prezintă, fugar, în carte (referindu-se, printre altele, la un articol – real, publicat online – al Iuliei Popovici despre „dramaturgia lui Anton”, pe care n-o prea gustă).

Prima jumătate a cărţii pare scrisă fără a avea în minte un scop determinat. Acţiunea e trepidantă, însă comprimată în episoade scurte, comice şi reci, fără o conexiune solidă cu vreo temă principală. Anton, poet, dramaturg, jurnalist de dincolo de Prut (satul natal: Flutura), duce la Braşov o existenţă boemă din necesitate, nu dintr-un impuls artistic. E îndrăgostit de Lora care, asemenea oricărei femei frumoase, nu refuză avansurile celorlalţi bărbaţi, lucru care-l enervează teribil pe Anton. Urmează o întreagă psihoză a geloziei dezlănţuite, ajungându-se până la momentul în care cititorul atent nu mai e sigur dacă păţaniile sunt adevărate ori dacă nu cumva, orbit de invidie, Anton halucinează constant. Abia în partea a doua a romanului găsim firul narativ care ni-l prezintă pe Martin, americanul care nu ştie o boabă româneşte, paraşutat ca un extraterestru într-o lume pe care încearcă s-o înţeleagă; Anton e nevoit, la rugăminţile unui prieten, să-l ducă pe acesta la Chişinău, călătorie care se va transforma într-o experienţă unică şi pitorească, aşa cum era de aşteptat. Mersul cu trenul, excesele bahice, pierderea paşaportului, reîntâlnirea jenantă cu mama, după ani de zile în care Anton brava la Braşov că nu e moldovean, ci român din Ţinutul Secuiesc, toate acestea construiesc imaginea insului care, neputându-se rupe complet de zestrea sa culturală, cade într-un bovarism de o înduioşătoare ilaritate.

Romanul e scris într-un stil concis, cu inserţii multiple de oralitate, cu dialoguri spumoase şi tranşante, cu limbaj explicit şi mustos, presărat cu elemente de un comic nebun. Nimic nu-i scapă lui Dumitru Crudu. Nici refuzul acceptării de către Anton a literaturii mizerabiliste („era plin de locuri comune [...] gen <eu scriu, eu citesc, eu mă cac în capul vostru, România e o ţară de oligofreni, [...] mă piş de la al nouălea etaj în idealurile voastre de rataţi>”), nici autoironia aspră („La un moment dat, începu să plouă cu piatră şi el simţi că a dat de dracu’. [...] Noroc că Vlasie îi respinsese manuscrisul şi îl putu folosi pe post de cască. Dacă nu i l-ar fi respins, cu ce s-ar mai fi apărat acum de grindină?”), nici năduful vigilent al românului de serviciu („Moldovenii de peste Prut, dom’le, au împânzit România. Din cauza lor, nu mai poţi să respiri în ţara asta. [...] Unde te uiţi, dai de un frate de peste Prut care abia aşteaptă să-ţi vândă ceva”), nici descrierea reducţionistă şi infamantă a Moldovei, aşa cum o percep românii („oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă [...] e ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi”) şi nici măcar prostia euforică a câte unui antiunionist: „Hai, zi, cum se scrie de-a v-aţi ascunselea? [...] nu ştii, da’ vrei unire. Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”.

Într-o anchetă a blogului revistei Cultura, referitoare la cele mai bune cărţi ale lui 2013, printre răspunsurile unora dintre repondenţi s-a aflat şi „Un american la Chişinău”. Având în vedere modul ingenios de a combina satira cu tristeţea subtextuală a temei, ritmul antrenant al scenelor, precum şi stilul inconfundabil de construcţie a personajelor lui Dumitru Crudu, cred că opţiunea acestora este mai mult decât întemeiată.