Cartea de proză: Un nou gen de Raluca Dună Adevăratul Dumitru Crudu, ca şi „falsul Dimitrie Crudu”, ca şi „falsul Dimitrie”, ca şi adevăratul Dimitrie nu au nevoie de prezentare – nici la Chişinău, nici la Bucureşti. Care este poetul, care prozatorul, care dramaturgul, va rămâne un mister. În orice caz, competiţia dintre ei este strânsă. După romanul Măcel în Georgia, Oameni din Chişinău confirmă vocaţia de prozator a unui autor iniţial cosacrat ca poet, dar şi ca dramaturg. Anul acesta, de altfel, basarabenii Mihail Vakulovski, Iulian Ciocan şi Dumitru Crudu au publicat trei cărţi de proză surprinzătoare, puternic ancorate în (i)realitatea moldovenească, cu un limbaj şi un stil specifice, care pot propune un nou tip de literatură sud-est europeană. Poate că Oameni din Chişinău stă sub semnul politicului şi al literaturii mai mult decât celelalte două. Problematica de bază a povestirilor este una joyceană (omul care nu se poate trezi din coşmarul istoriei), dar tratată într-o manieră kafkian-gogoliană, la limita fantasticului absurd-derizoriu. Am putea spune că autorului i-a reuşit un hybrid sau o alianţă irlandezo- rusă neaşteptată, deşi Chişinăul şi Dublin-ul sunt oraşe „înfrăţite” ca istorie politică şi lingvistică, rupte între două identităţi (doar că istoria moldovenească este mult mai coşmarescă decât cea dublineză). Volumul lui Joyce este de altfel nu doar un model exterior, ci şi unul internalizat: personajele „circulă” de la o povestire la alta, incipitul fiecărei povestiri este abrupt, fără ocolişuri, stilul colocvial, tonalitatea familială, fiecare povestire fiind monologul, la persoana I, al câte unui narator (de fapt, o naratoare) care observă datele existenţei citadine (mitinguri, oameni care se provoacă reciproc, în troleu sau pe stradă, care se suspectează, se pândesc şi se toarnă etc.). Oameni din Dublin este şi leitmotivul penultimei povestiri, A doua zi, probabil cea mai reuşită, o adevărată bijuterie. Vova şi Mariana luptă, printre altele – întreaga povestire relatează episoadele unei încrâncenate lupte de guerillă casnică – pentru întâietatea propriului volum din Oameni din Dublin (bărbatul are un exemplar în ruseşte, Mariana unul în română şi fiecare încearcă să îşi plaseze favoritul „deasupra” sau să îşi distrugă „adversarul”). Acest mic şi absurd măr al discordiei nu este decât concentrarea unei adversităţi şi uri profunde între cele două feţe ale vieţii şi lumii basarabene, publice sau private, cea rusească şi rusofilă, respectiv cea basarabeană şi filoromână, feţe şi faţete care nu se pot despărţi una de alta, dar nici concilia – asemenea unui cuplu conjugal, care se iubeşte, în stil balcanic, dar şi rusesc, cu „năbădăi”. (Şi Makanin, în Underground, ironizează la un moment dat cuplul abisal al literaturii ruse, care trece aşa de uşor de la păruială la amor.) Ura conjugală motivată politic şi social este însă o temă tratată cu umor de Dumitru Crudu, ca şi ura socială (duşmănia nu de clasă, ci etnică şi politică), fără patetismul specific literaturii ruse, fără să dramatizeze, dar păstrând acea adiere de teroare care dă „tonul” vieţii de aici. Viaţa la Chişinău (mai ales a basarabenilor) este una dublă, limba este una dublă, de aici şi o schizofrenie şi o nevroză generalizată, de aici şi umorul şi absurdul specific al personajelor şi al situaţiilor, casnice ori publice. Este o lume înghesuită, încercuită, fără scăpare, kafkiană şi în acelaşi timp vidă, în care nimeni nu se întâlneşte cu nimeni, în care este greu de descoperit sensul (de altfel, tot ce se petrece este ori întâmplător, ori fără sens). Personajele, întâmplările se intersectează, dar nu şi monologurile lor, nu şi semnificaţiile. Vova şi Mariana atribuie, spre exemplu, gesturilor partenerului cu totul alte semnificaţii decât cele reale, iar monologurile celor doi derapează unul pe lângă celălalt, într-un univers verbal agresiv, dar vid semantic. Scriitura lui Dumitru Crudu pune în scenă însă toată această problematică dureroasă a vieţii oamenilor din Chişinău cu o naturaleţe şi cu un umor detaşat care îl vor recomanda mai târziu drept un maestru al genului. (Care gen? Genul prozei basarabene!) 2011 > Numarul 40 > Un nou gen Romania Literara