Romania LITERARA Home  >  Arhivă  >  2016  >  Numarul 27  >  Blitzkrieg narativ Actualitatea: Blitzkrieg narativ de Gabriela Gheorghişor Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, Colecţia „Scriitori români“, Bucureşti, 2016, 157 pag. Co-autor (alături de Marius Ianuş) al Manifestului Fracturismului (lansat în 1998, în ziarul „Monitorul de Braşov”), poet, prozator, dramaturg şi publicist, Dumitru Crudu este unul dintre scriitorii basarabeni integraţi definitiv în literatura română postrevoluţionară. Autorul Falsului Dimitrie a publicat două romane în anii din urmă (Măcel în Georgia – 2008, Un american la Chişinău – 2013), dar şi un volum de povestiri (Oameni din Chişinău – 2011), care ar putea fi considerat, deopotrivă, roman modular. Cu Salutări lui Troţki, Dumitru Crudu continuă să escaladeze terenul abrupt al prozei scurte. Cartea apare în proaspăta colecţie „Scriitori români“ a Editurii Univers, fiind una dintre câştigătoarele Concursului de manuscrise, organizat în 2015. Dificultatea abordării genului este binecunoscută, iată, de pildă, o mărturisire a celebrului prozator sud-american Gabriel García Márquez: „…efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca începerea unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structură, ton, stil, ritm, lungime şi, uneori, chiar şi caracterul vreunui personaj. Restul e plăcerea de a scrie, cea mai intimă şi mai solitară care se poate imagina, şi dacă nu-ţi petreci restul vieţii corectându-ţi cartea e fiindcă aceeaşi rigoare de fier de care e nevoie ca s-o începi se impune şi ca s-o termini. Povestirea, în schimb, nu are nici început, nici sfârşit: se leagă sau nu se leagă. Şi dacă nu se leagă, propria experienţă, ca şi a altora, stă mărturie că în majoritatea cazurilor e mai salutar s-o apuci din nou pe alt drum sau s-o arunci la coş” (în introducerea la Douăsprezece povestiri călătoare). Dumitru Crudu dovedeşte, şi în acest volum, că ştie strategiile sau trucurile realizării unor povestiri care să nu plictisească cititorul, captivându-l prin verva narativă şi prin „loviturile de teatru“. Cele patruzeci şi cinci de povestiri din Salutări lui Troţki au dimensiuni reduse (uneori, două-trei pagini) şi nu se încurcă în explicaţii de ordin istoric, politic, social, moral etc. Lipsesc ocolurile preliminare obositoare sau concluziile cu rol de fermoar dogmatic. Aceste naraţiuni realistcomportamentiste, scrise mai ales la persoana I (dar şi la a III-a), câteva explicit autobiografice, par bucăţi rupte din viaţă sau secvenţe tăiate din filmul estului „sălbatic“ (basarabean). Prozatorul exploatează literar situaţii comico-dramatice, evenimente imprevizibile, întâmplări şocante, dandanale şi malentendu-uri. De cele mai multe ori, mizează pe o surpriză de final, însă găsim şi anti-climaxuri. Anti-eroi ai timpului nostru, destule dintre personaje, de regulă alcoolizate, au un „talent“ deosebit de a se năpusti în bucluc. „După trei sticle de votcă verzui, supte cu paiul, cot la cot cu un rus din Petropavlovsk, e explicabil să nu mai ştii ce-i cu tine. Acum însă m-am făcut clei doar după două sticle de votcă şi iată că din nou am ajuns în altă parte decât unde îmi propusesem să fiu“ – recunoaşte franc şi candid naratorul din O după-amiază la sala de biliard. Protagonistul din povestirea omonimă a volumului intră, din curiozitate, într-un local de nababi. Se împiedică pe ringul de dans şi varsă paharul cu vin pe pantalonii albi ai unui şmecher. Pentru a scăpa de cotonogeala gorilelor sale, rosteşte, fortuit, dar salutar, numele Troţki. Un chelner care-i aduce apoi geanta şi şapca îl roagă să-i transmită salutări aceluiaşi Troţki. Cine era Troţki, habar nu avea: „Acum mai rămăsese un fleac: să aflu şi eu cine e Troţki“. În Şe- fu!!!, Troţki este numele şefului unui ucigaş plătit, iar în povestirea autobiografică Cum am fost eu şi Troţki bătuţi în Braşov (o legendă despre naşterea manifestului fracturist), Troţki devine cognomenul lui Marius Ianuş: „Eram revoltaţi. Şi ne-am aşezat să scriem o plângere la poliţie contra derbedeilor care neau zdrobit. Dar, în timp ce-o scriam, plângerea s- a transformat fulgerător într-un protest faţă de literatura care se făcea la ora aia în România. Un protest pe care l-am scris cu mâinile zdrelite şi belite şi l-am dictat cu buzele umflate şi tumefiate.// Jnap, jnap, fiecare cuvânt pe care-l scriam era un pumn întors haimanalelor“. Personajul-scriitor povesteşte cu umor (câteodată negru) şi alte peripeţii memorabile. De exemplu, în Greva foamei, el şi prietenul Enrico se hotărăsc să se alăture greviştilor foamei din piaţă. Trec însă pe la restaurant înainte, unde se îmbuibează, pregătindu-se „pentru a apăra valorile libertăţii şi mândriei noastre naţionale“. În scurt timp, vor ajunge, cu stări de vomă, la spital, iar la întoarcere vor constata că protestatarii fuseseră săltaţi de poliţie. Lipsa banilor şi dorinţa de a mai bea ceva îi aduc, pe tânărul scriitor şi pe un alt prieten, Tudor, la o nuntă de mafioţi, unde pătrund arătându-şi legitimaţiile (unul de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, celălalt, de membru al Uniunii Cineaştilor). Luaţi drept artiştii chemaţi în locul celor alungaţi ca nesatisfăcători, sunt puşi să presteze la microfon, unde improvizează versuri în stilul lui Esenin şi Vâsoţki. După apariţia „adevăraţilor artişti“, oamenii mirelui îi scot în stradă cu şuturi în fund (Legitimaţiile noastre roşii). În Apa rece, anunţul soţiei că se întoarce acasă mai devreme cu o zi îl bagă în vrie pe scriitorul narcisist şi dezordonat. Naivitatea de a primi în casă un mafiot (fost actor la Teatrul Naţional), cunoscut în urmă cu douăzeci de ani, lasă un cuplu fără carduri şi fără niciun ban, ba chiar şi fără cutia de prezervative (Chitara pe pat). O erecţie dureroasă, cauzată de lipeala în somn a unei fete de trupul lui Vladimir, în tren, era cât pe ce să-l facă să lipsească de la prima lui lansare de carte (Prima lansare de carte). O farsă aparent distractivă (anunţarea câştigării unui premiu în valoare de zece mii de euro) îi aduce unui scriitor moartea: doi hoţi îl bat până îşi dă duhul (Mihai Braşoveanu s-a întors din Roma). Un poet faimos şi visător, beat criţă, flirtează cu o femeie frumoasă la o terasă şi o încasează de la prietenul ei, unul dintre mafioţii fioroşi ai Chişinăului, poreclit (să mori de râs!) Scriitorul (Doi scriitori). Tatăl unei mirese face stop cardiac la nuntă, iar mama ei încearcă să ascundă până dimineaţă decesul (Iurie). Ş.a.m.d. Din aceste povestiri, oricât de sumare în contextualizări, se poate însă contura un fundal social-politic al Republicii Moldova în perioada recentă şi actuală: instabilitatea politică şi nemulţumirile pro-occidentalilor (mitinguri, proteste, huidumaci socialişti bătăuşi), discrepanţele sociale (funcţionari, scriitori, pensionari săraci, interlopi plini de bani, procurori opulenţi şi dubioşi), presa transformată în măciucă pentru adversarii patronilor, lupta pentru supravieţuire (inclusiv prin surparea prietenilor), mercenariatul militar în slujba ruşilor. O lume încă primitivă, care se îneacă în votcă şi se zbate în glod (la propriu şi la figurat), se iţeşte din multe pagini. Un ins este împuşcat în pădure de nişte petrecăreţi, o bătrână este omorâtă în bătaie din cauza unor pui de găină care ciuguleau roşiile vecinilor (şi cu concursul medicului care refuză s-o interneze de urgenţă), un tip care se întorcea din Rusia este tâlhărit şi ucis, un fiu îşi jefuieşte părinţii. Secţia de votare pentru alegerile parlamentare este închisă o jumătate de oră întrun sat, fiindcă membrii comisiei electorale pleacă la o înmormântare. Şoferii de microbuze, nemulţumiţi că nu li se permitea să mărească taxa de călătorie, vandalizează primăria. Tot un şofer de autobuz îl dă jos pe călătorul care nu suportă filmele de groază cu sonorul dat la maximum. Poate nu toate povestirile sunt la fel de interesante, important este însă că nu există gafe de construcţie. Cu o singură excepţie: naratoarea din Nu trage are un limbaj dublu, povestind ba în româna literară, ba în graiul moldovenesc (greoi pentru noi). Altfel, este bine că prozatorul nu cade în capcana autenticismului cu orice preţ (şi acesta, tot o convenţie literară, de fapt) şi nu regionalizează limba personajelor. Colocvialitatea cu puţin argou şi câteva vocabule zonale sunt suficiente pentru senzaţia de naturaleţe. Salutări lui Troţki este un volum care amestecă un strop de Caragiale într- un pahar cu votcă rusească (abisal) ameţitoare. Lectura lui seamănă cu efectul unui Blitzkrieg. ROMANIA LITERARA Home  >  Arhivă  >  2016  >  Numarul 32  >  Virtuozitate Cartea Românească: Virtuozitate de Daniel Cristea-Enache Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, Bucureşti, 2016, 160 pag. E îmbucurător faptul că un volum care a cîştigat concursul de manuscrise organizat de o editură românească în 2015 este unul de povestiri. Poate fi un semn că genul „scurt” se revitalizează, captînd interesul cititorilor şi al editorilor care, prin legea cererii şi a ofertei literare, vor oferi prozatorilor autohtoni motivaţia de a face din nou proză scurtă. Devenise destul de complicat pentru un scriitor să abordeze acest gen pretenţios, în condiţiile în care piaţa noastră editorială solicita, în ultimul deceniu, roman. Spun că proza scurtă e un gen pretenţios pentru că autorului care o face îi sînt necesare cel puţin două competenţe: o cunoaştere în profunzime şi-n detaliul lingvistic a limbii în care îşi scrie povestirile (mai ales dacă acestea se includ într-un regim ficţional realist) şi o bogată cultură literară. De la Radu Cosaşu la Răzvan Petrescu (pentru a nu mai vorbi de clasici precum Sadoveanu), această dublă condiţionare se verifică şi se ilustrează. Povestirea sau nuvela proiectează, odată cu realitatea ficţională parcursă rapid şi intensiv, alternative anterioare de codificare literară. Sub gesturile „mărunte” ale unui personaj din noua povestire pe care o citim stau întregi capitole de literatură parcurse şi de autor, şi de lectorul avizat. Din această perspectivă, o povestire scrisă de un ignorant cultural, o nuvelă ingenuă reprezintă o contradicţie în termeni. Al doilea lucru care trebuie menţionat în legătură cu premierea şi publicarea cărţii de povestiri a lui Dumitru Crudu este vîrsta autorul. Fireşte, născut în 1967, autorul volumului Salutări lui Troţki nu mai este chiar tinerel; însă el face parte din promoţiile afirmate după 1990, fiind un „produs” deopotrivă al vechiului sistem şi al celui nou. Că un autor care a debutat editorial în vremea economiei de piaţă în cultură scrie şi publică în 2016 povestiri de un asemenea calibru – iată un semnal că şi alţi scriitori (încă) tineri o pot face. În această ramă contextuală, dar şi independent de ea, Salutări lui Troţki e un volum cu totul remarcabil. În cronica Gabrielei Gheorghişor din România literară se folosea o formulă pregnantă pentru a defini tehnica autorului: Blitzkrieg (narativ). Într-adevăr, aproape toate textele din carte sînt bine construite şi rulate, rapid, spre puncte de insolitare realistă ori absurdistă. O povestire ceva mai lungă, Nu trage, devine tot mai grotescă pe măsură ce avansează; era nevoie de mai mult spaţiu textual pentru ca degradarea raportului dintre părinţii în vîrstă şi fiul lor bine dresat de nevastă să se precizeze şi să se nuanţeze epic. Lui Dumitru Crudu îi „ies” însă, în egală măsură, textele foarte scurte. Cititorul aşteaptă „lămurirea” situaţiei sau a conflictului, dar povestirea se termină brusc, fără a-şi oferi, explicit, cheia de interpretare. La relectură, constatăm că „explicaţia” era conţinută în povestire, disipată în elementele şi aspectele ei, implicită. Fiecare povestire are autonomie epică şi poate fi gustată aparte de celelalte – dar, împreună, zecile de povestiri din carte compun o frescă a Basarabiei ea însăşi separată de imperiul sovietic, destrămat pe vremea „ăluia cu pată pe frunte” (pentru cititorii foarte tineri: e vorba de Gorbaciov). E o lume relativ exotică pentru românii „fraţi” de dincoace de Prut, dar cît se poate de firească pentru basarabenii de dincolo. Eroarea de perspectivă a unor scriitori basarabeni nu lipsiţi de talent a fost aceea de a o prezenta într-un limbaj încărcat de regionalisme, dublînd aşadar exoticul prin specificitate lingvistică. Crudu a procedat inteligent, scuturînd paginile de termenii şi expresiile basarabene ininteligibile pentru noi – şi utilizînd limba-standard pentru ca, prin „transparenţa” ei, relieful basarabean să se poată vedea mai bine. (Toate-s vechi şi nouă toate: Călinescu elogia prozatori precum Creangă ori Sadoveanu şi pentru instinctul artistic al acestora de a nu face risipă de regionalisme.) Sub limbajul transparent şi „neutru” din Salutări lui Troţki, situaţiile de viaţă sînt mai uşor perceptibile, iar conflictele pot fi urmărite pînă la un punct, într-o coerenţă realistă. Scriitorii şi alte categorii socio-profesionale nu prea au bani şi nici multe lucruri de pierdut, dat fiind că au cam pierdut deja totul. Memorabilă este O zi de naştere cu colţunaşi cu brînză, povestire atipică în volum prin aceea că personajul central este feminin: o biată femeie care, de ziua ei, trăieşte bucuria de a-şi fi cumpărat nişte colţunaşi (înşelînd vînzătorul la cîntar) şi a fi obţinut o căldare cu apă (fără să plătească). De data aceasta, finalul este explicit şi caracterizant pentru condiţia majorităţii pensionarilor de pe ambele maluri ale Prutului: „De pe holul de la intrare am auzit cum picura apa în bucătărie. Plici-plici. M-am dezbrăcat de haine şi am intrat în chicinetă. Din robinet, cîte o picătură de apă se desprindea şi se rostogolea în căldare. M-am apropiat de căldare şi am fluierat fericită. Era aproape plină. O parte din apă am vărsat-o într-o cratiţă, peste colţunaşii cu brînză, şi-am aprins focul la aragaz. Picăturile continuau să cadă în căldare. M-am dus la contorul de apă să văd dacă se învîrtea. Nu, nu se învîrtea, şi-am bătut din palme fericită. Eram fericită pentru că de apă mă foloseam, dar n-o plăteam de cîteva luni bune, după ce-am descoperit metoda asta de-a le trage o ţeapă celor de la Apă-canal. Mai mult decît binedispusă, am sunat-o pe Elizaveta Petrovna şi-am chemat-o să vină mai repede, cît nu s-au răcit colţunaşii cu brînză. O zi de naştere cu colţunaşi cu brînză şi cu Elizaveta Petrovna la masă. Dacă mi-a murit bărbatul şi mi-a plecat fata în Canada, ce altceva îmi mai puteam dori de ziua mea? Au fost buni colţunaşii!” (pp. 64-65). După cum leadership-ul basarabean a dus populaţia la sărăcie şi lipsă de speranţă, iată o femeie fericită „de-a le trage o ţeapă celor de la Apă- canal ”. Volumul abundă în „ţepe” şi alte asemenea jalnice manevre; o serie întreagă de personaje intră în categoria hămesiţilor; o subcategorie ceva mai norocoasă e formată din fripturişti – şi din toate aceste cercuri, spaţiul social din care sînt decupate povestirile lui Crudu se conturează şi se reliefează. Logic, într-un asemenea cadru, recurent va fi personajul colectiv: o mînă sau o massă de protestatari, protestînd nici ei nu mai ştiu exact pentru ce, în condiţiile deja ştiute, şi care nu se vor schimba prin protest. Atmosfera din volumul prozatorului născut la Flutura seamănă cu cea a anilor ‘90 de la noi: deceniul în care România număra o clasă de privilegiaţi şi o massă de oameni sărăciţi, în postcomunism. După miting arată ce se întîmplă în realitate, în afara mitingurilor în care, scandînd, oamenii au iluzia că se va schimba ceva: „Mitingul se terminase şi lumea se împrăştia. Oamenii veniţi din raioane se îndreptau în mare grabă spre autobuze, spre deosebire de orăşenii care părăseau piaţa în grupuri tot mai mici şi cu paşi şovăitori, parcă nevrînd să plece. Şi chiar nu voiau. Mitingul se terminase şi ei nu mai ştiau ce să facă mai departe. Cît timp strigaseră în piaţă, preluînd din zbor scandările liderilor lor, se simţiseră înaripaţi. Acum însă entuziasmul îi părăsise şi ei îşi tîrau picioarele din piaţă, dezamăgiţi şi dezumflaţi. Ar fi dorit ca mitingul ăla să nu se mai termine niciodată şi ei să tot scandeze în piaţă.” (p. 42). Buzunarele majorităţii personajelor lui Crudu sînt „ciuruite”, excepţie făcînd mafioţii, fie cei politici din cadrul social în care se desfăşoară povestirile, fie cei propriu-zişi, aflaţi la nivelul colegilor de breaslă din România postrevoluţionară. În faţa unor asemenea exemplare (specimene) de succes, scriitorii, pictorii şi, în general, artiştii famelici din Salutări lui Troţki merg „în marşarier”. Confruntarea e cu rezultat previzibil. Personajul hămesit nimerit unde nu trebuie scapă de bătaie numai aruncînd la întîmplare, ca în povestirea titulară, numele lui Troţki „namilelor” şi „gorilelor”, „hahalerelor”, „şmecherilor” şi vlăjganilor tatuaţi, cu cefe groase, din barul Kokos, cu ferestrele sale „opace şi trandafirii”. Dat afară din Kokos de „huidumele” ce urmează să-l pocească, antieroul ţipă „la brodeală” ameninţîndu-i cu Troţki: ca prin minune, ca la o parolă, va fi lăsat în pace. Dar să nu mai rezum, pentru a lăsa cititorului plăcerea intactă a lecturii. Povestirile se citesc cu acelaşi interes, prozatorul avînd nu numai simţ de observaţie şi acuitate realistă, ci şi o paletă prozastică bogată. Proba de virtuozitate a prozei scurte a fost trecută de Dumitru Crudu. Salutări lui Troţki   DUMITRU CRUDU ,  MIHAI VAKULOVSKI    CRONICĂ LITERARĂ Dacă majoritatea scriitorilor se inspiră foarte mult din realitate şi se folosesc de (auto)biografic pentru scrierea textelor literare, Dumitru Crudu ia din viață numai numele, – reale în noua sa carte de proză scurtă, „Salutări lui Troţki” (Univers, 2016), – apoi inventează situaţii şi întîmplări pentru a crea atmosfera de care are nevoie. Sînt convins de asta, pentru că şi numele meu e… protagonist în două texte din carte, în rest, scriitorul basarabean îşi creează lumea sa, iar prin ce trece personajul cu numele meu am aflat odată cu ceilalţi cititori, citind cartea. E meritul lui Dumitru Crudu, pentru că reuşeşte să creeze o atmosferă atît de veridică în „Salutări lui Troţki”. Atmosfera din prozele din carte – foarte scurte, pentru că un editorial nu trebuie să aibă mai mult sau mai puţin de n semne – adună textuleţele într-un volum care se citeşte ca un roman despre Basarabia zilelor noastre. Deşi de dimensiuni mici, cartea nu se citeşte uşor, din contra, trebuie să iei măcar o scurtă pauză după fiecare text, pentru că-s concentrate, încărcate şi apăsătoare, iar finalurile, chiar dacă nu-s şocante sau neaşteptate ca la Sorokin sau Palahniuk, oricum te pun pe gînduri şi dau textului un aer destul de misterios. Majoritatea prozelor au loc la Chişinău, unde locuieşte acum Dumitru Crudu, ori la Flutura, satul în care s-a născut, iar cînd personajele trec graniţa atmosfera basa se ţine scai de ele, fiindcă nu poţi fugi de umbra ta. Toate textele au două planuri, unul existenţial şi cotidian & unul social-politic. În „Peşte proaspăt prins, numai bun pentru un grătar”, Virgil prinde peşte pentru prietenii lui care fac grevă în Piaţa Centrală, unde face un grătar, chiar lîngă corturile unde s-au mutat pentru a protesta împotriva comuniştilor lui Voronin. Vine şi Roşca, poetul Eugen Cioclea încearcă să vîndă cărţile sale protestatarilor, toţi scandează lozinci patriotice, iar cînd Virgil îşi aminteşte de peştele de pe grătar, „peştele era scrum”. Personajele au foarte multe obsesii, porniri ciudate şi frici: frica de realitate, de cotidian, de oameni, de vise. Unul se teme să adoarmă, pentru că în visele sale un boschetar joacă rolul principal într-un serial hiperrealist, în care-l bate măr pe-un pensionar din scara blocului lui, iar cînd încearcă să-l salveze e luat el în vizor/la pumni (şi asta – de fiecare dată cînd adoarme). Personajele trec prin multe situaţii crude. Un scriitor se întîlneşte cu un interlop care poartă porecla asta, Scriitorul, deşi n-a scris nimic în viaţa asta, ba mai rău – nici n-a citit („Doi scriitori”). Fiul şomer locuieşte cu soţia lui (tot şomeră şi… nu numai) în casa părinţilor lui, pe care-i şi bate, şi jefuieşte („Nu trage”). Securistul care l-a maltratat, acum mulţi ani, în timpul studenţiei (la Braşov), apare şi-i dă întîlnire, la Chişinău, aşa cum face şi tipul care-l bătea crunt în adolescenţă, oriunde da de el. O secretară (a socialiştilor) găseşte zi de zi pămînt în sertar. Împuşcături de kalaşnikov lîngă o mănăstire, apoi – lîngă lacul din cartierul Sculeni. O fată pofticioasă, dar săracă, ridică punga cu colţunaşi de pe cîntar, apoi, acasă, îi fierbe în apă furată. Un soţ flămînd găseşte cartofii murdari, iar de aici pînă la a crede că soţia îl înşeală nu mai e decît un… gînd. Doi soţi o bat pe mama vecinei doar pentru că doi pui de- ai acesteia au intrat la ei în bătătură. Un killer care vrea să se retragă primeşte o comandă la… adresa lui. Doi artişti îşi folosesc legitimaţiile de pictor şi scriitor ca să intre la o nuntă. Un poliţist de la un miting se gîndeşte la iubita care tocmai l-a părăsit… Cartea este scrisă în stilul lui Dumitru Crudu, cu care ne-am obişnuit, doar că de data asta parcă nu mai exagerează, dar nici nu evită cuvintele inventate sau demult uitate, marcă înregistrată DC – dudisme. Tot marcă înregistrată DC e şi umorul său unic, mucalit & hîtru. „Salutări lui Troţki” e o carte de proză scurtă foarte interesantă şi originală, cu iz basa, una dintre cele mai bune cărţi de proză scurtă din ultima vreme. Multe din aceste texte parcă-s scenarii pentru regizorul Igor Cobileanski, cu Sergiu Voloc în rolul principal, fireşte. Lectură plăcută şi utilă!   OBSERVATOR CULTURAL No Harm(s) done  18-11-2016  Nr. 849    Bogdan-Alexandru STĂNESCU   Literatură   0 Comentarii   Tipăreşte pagina      Cu excepția a două cronici bune în România literară, semnate de Gabriela Gheorghișor și Daniel Cristea-Enache, cartea de proză scurtă a lui Dumitru Crudu, Salutări lui Troțki, apărută prin primăvară la Editura Univers, a trecut cam nebăgată-n seamă. Aș putea invoca aici destul de clamata indiferență a cititorului față de povestiri, însă a devenit deja un loc comun și mi-e groază de așa ceva. În plus, nu cred că e vorba despre asta în cazul de față: e mai grav – totul pleacă de la ideea de „literatură“ care bîntuie pe ambele maluri ale Prutului, așezată încă sub tutela romantică a geniului melancolic și meditativ. Dacă suferință nu e, nimic nu e. Unde lacrimi nu-s, nici sufletele noastre sensibile nu prea vibrează. Deh, popor sensibil, de la mătușa culturală și pînă la cel mai dur critic de sorginte universitară. Într-un fel, mă văd nevoit să repet lucrurile pe care le scriam despre Un american la Chișinău, pentru că nu s-a schimbat nimic. Dumitru Crudu scrie o proză satirică, ieșită de sub mantaua lui Gogol și trecută prin filtrul crud al lui Daniil Harms. Există în literatura lui, aici i-aș alinia și poezia, o detașare auto- depreciativă care face notă discordantă în mica noastră lume literară sufocată de genii și de tristeți autobiografice. Mai mult, fragmentele, schițele, micile sale povestiri (cele care trec de trei pagini se pot număra pe degetele de la o mînă) au un profund caracter autotelic și nu-și propun nici „să ofere o imagine a vieții de zi cu zi în Republica Moldova a zilelor noastre“, nici „să cartografieze suferința umană“. Dumitru Crudu are ochiul unui caricaturist crescut la școala samizdatului rusesc, căruia nu-i scapă nimic din penibilul care-l înconjoară, nici măcar acela al propriilor acțiuni. Se peripatetizează enorm în aceste proze, se bea, se moare, au loc bătăi iscate din nimic, salvări miraculoase, răsturnări de situație cu atît mai bine realizate cu cît, repet, prozele sînt de foarte mică întindere. Are dreptate Daniel Cristea-Enache să vorbească în acest caz despre virtuozitate: prozele par scrise „la temă“, ca niște pariuri cu literatura: poate fi rezolvată o anumită situație în 2-3 pagini? Dacă ne gîndim însă că ele au fost publicate în presă, deci au suferit constrîngerile pe care le impune atenția deficitară a celui care citește pe net, atunci se explică multe. Cam aici aș așeza aceste proze: la confluența dintre tradiția schiței de tip Gogol-Harms și a încercării de a se plia pe cerințele noului public de tip 2.0. Rezultatul este extrem de hilar, păstrînd însă o ambiguitate a finalului care lasă deschise căile oricăror rezolvări, fie ele de tip absurd, fie în cheie pur realistă. Chișinăul lui Dumitru Crudu este un spațiu în care poate întîmpla orice, iar senzația asta devine din ce în ce mai pregnantă pe măsură ce dai paginile: dacă primele povestiri pot fi luate în cheie realistă, se percepe o anumită progresie a ludicului, fără ca nici o convenție să fie răsturnată. Spațiul prin care se perindă naratorii lui Crudu este unul al demonstrațiilor, al mitingurilor politice, un areal ce mai mereu se învecinează sau se suprapune unuia în care poți ajunge repede să bei o cafea la Muzeul Literaturii sau în alte asemenea spații conexe unei literaturi îmbălsămate. Crudu a evoluat, de la cel care redacta, împreună cu Marius Ianuș, celebrul Manifest al Fracturismului, înspre o zonă – nu mai puțin subversivă – cel puțin interesantă: aceea în care se poate plia pe forme, ironic, autoironic, dar poate rămîne la fel de coroziv. Scriitorii lui sînt umbre famelice care bîntuie spațiile muzeale, cîrciumile în căutare de bani, purtători ai unui discurs desuet, ridicoli, donquijotești, agățîndu-se de forme ale trecutului și îmbătrînind rapid într-o lume foarte ocupată cu propria tranziție. E și un substrat polemic în cartea lui Dumitru Crudu, sesizabil mai ales pentru cei care-i cunosc biografia literară: fără a o spune vreodată, el ridiculizează obsesia noastră pentru politic, pur și simplu alăturînd emfaza și propensiunile personajelor sale realităților mizere în care trăiesc. Aș da ca exemplu aici proza în care naratorul este prins (într-o stare avansată de beție, bineînțeles) într- o grevă a șoferilor care ocupă primăria, de unde abia reușește să scape. Tot așa, proza care deschide volumul urmărește două personaje care, înainte de a merge să facă greva foamei în piața centrală, se ghiftuiesc pînă li se face rău. Sînt schițe aici desprinse din Ilf și Petrov, au acel umor sănătos, lipsit de răutate, al celor doi autori ai Americii fără etaje. O pensionară plină de obidă găsește metode miraculoase (de o inventivitate demnă de alte cauze) de a se răzbuna pe lume, furînd zilnic și în toate „zonele“ vieții sale, un personaj dus de evenimente într-un bar de mafioți e gata să fie snopit în bătaie, pînă cînd invocă, fără să știe de ce, numele lui Troțki, soluție ce se dovedește a fi salvatoare. Același narator predispus la belele e capturat de doi bogătani cu mașina lor luxoasă și sechestrat, fără a afla vreodată ce aveau de gînd cu el (important e că se gîndește imediat la Colecționarul lui Fowles); tînărul scriitor Vladimir călătorește spre Timișoara, la prima lui lansare de carte, însă pe drum o tînără îi adoarme în brațe, ceea ce-i dă o erecție dureroasă „ca în niște proze de George Geacăr, Marius Chivu sau Anatol Moraru“, ce-l ține pînă la destinație și amenință să-i distrugă evenimentul; niște pui de găină care ciugulesc din roșiile vecinilor dau naștere unor tragedii în lanț, dezamorsate doar prin moarte etc. Nu lipsește nici celebrul (printre scriitori) episod al bătăii încasate în Brașov de autor și de Marius Ianuș, în urma căreia a luat naștere Manifestul Fracturist: numai că nimic din ce se întîmplă nu intră într-o zonă „literară“ (în cel mai prost sens al cuvîntului) – întotdeauna evenimentele sînt filtrate de o atitudine inocentă, degrabă-povestitoare a autorului. Repet, într-o literatură (sau în niște literaturi) unde materia primă este autobiografia, și asta de ceva vreme deja, Dumitru Crudu dă în Salutări lui Troțki cîteva zeci de lecții de imaginație. Dumitru CRUDU Salutări lui Troţki Editura Univers, Colecţia „Scriitori români“, Bucureşti, 2016, 157 p. Taguri:  Dumitru Crudu Salutări lui Troțki SALUTARI LUI TROTKI DE DUMITRU CRUDU Andreea IULIA TOMA ( book hub) Noua colecție a Editurii Univers dedicată scriitorilor români și-a făcut introducerea în biblioteca mea prin volumul de povestiri al lui Dumitru Crudu, intitulat “Salutări lui Troțki”, care mi-a atras atenția mai mult decât celelalte, din motive pe care nu mi le explic. Uneori este suficient să citesc câteva rânduri pentru a fi decisă să citesc o anumită carte. Spre surprinderea mea, am pătruns o dată cu aceste povestiri pe tărâmul literaturii de peste Prut, pe care nu mai pășisem până acum. Experiența s-a dovedit foarte interesantă. Încă de la prima povestire mi-am dat seama că voi avea de-a face cu subiecte inedite și cu o abordare pe măsură, în care bizarul joacă un rol însemnat. Frânturile de viață asupra cărora se oprește obiectivul își găsesc rezolvări neașteptate sau neobișnuite. Spre exemplu,  o zi de naștere poate fi sărbătorită cu colțunași cu brânză, în vreme ce cartofii murdari pot fi cea mai delicioasă mâncare atunci când se termină. “Singura explicație e că nu mă mai iubește. Numai un om care nu te mai iubește poate să-ți dea să papi cartofi murdari, am conchis eu și mi-am amintit cum, acum o săptămână,  Iulia mi-a turnat borş într-o farfurie murdară, și cum, acum două zile, mi-a dat să mănânc brânză stricată.  Doar după ce o mâncasem, am văzut că era expirată. ” (pag. 67) Mi-a plăcut imprevizibilul ce m-a izbit de la bun început, când tremuram alături de cei doi protagoniști ai primei povestiri, ce erau cât pe ce să fie prinși în gară, în așteptarea trenului salvator. Ei bine, pe parcursul acestui calup de povestiri pline de acțiune, vom citi despre întâmplări domestice condimentate cu boabe de suspans, dar și unele ce au de-a face cu lumea interlopă, vom poposi în mediul cultural din orașele Republicii Moldova și-i vom privi pe scriitori savurându-și cafeaua sau păhărelul cu licoare magică pe terasele situate “în coasta” unor instituții importante, într-o atmosferă aparent tihnită, vom asista chiar și la moartea câte unui personaj. Și toate acestea asezonate cu un fel de ironie amară, o ironie a sorții care nu se sfiește să arunce zâmbete pe buzele celor care se înfruptă din borcanul cu povești. “Călcau deja pe peronul din gară, așteptând să vină trenul de Moscova.  El țopăia în jurul ei, strângând valiza la piept și-i spunea: -La Moscova o să-ți cumpăr niște pantofi noi și-o să scapi, în sfârșit, de jafurile astea, și arăta cu mâna spre pantofii ei cu tălpile găurite.  Și alți blugi. ” (pag. 7)   Pentru a percepe însă atmosfera scriiturii lui Dumitru Crudu, mă tem că nu sunt suficiente câteva citate rupte din context. Povestirile sunt diferite și totodată asemănătoare, diversitatea subiectelor se desfășoară pe o plajă generoasă, în care elementul  neschimbat este nisipul, presărat cu sute de scoici, astfel că pare același fiind cu totul altul, la fiecare pas. Sau invers. În aer plutește o superstiție desuetă al cărei singur rol a rămas acela de a condimenta materia narativă. “Un minibuz de la pompe funebre a depășit mașina cu mirele și mireasa pe bancheta din spate și asta, nu se știe de ce, l-a făcut pe Iurie să exclame : – Ăsta e un semn tare rău, și a apăsat pe accelerație. Un zâmbet larg i-a înflorit pe buze și o melodie de Nicu Țarnă,  “la Ciocana, unde băieții beau jin cu cana”, i-a țâșnit din gură, când a lăsat în urmă microbuzul vârstat cu negru.” (pag.135) M-am obișnuit să identific în fiecare carte amprenta scriitorului, acel ceva care lasă urme asupra mea, dând naștere unei legături aparte între mine și opera acestuia, atât cât reușesc să cunosc din ea. În cazul lui Dumitru Crudu, acel ceva constă în atitudinea naratorului față de întâmplări și în ceea ce îmi transmite această atitudine – că dracu’ nu-i chiar atât de negru și că literatura poate împrumuta ceva din tăria alcoolului, care pare că se împacă destul de bine atât cu mediul cultural, cât și cu cel al subculturii. Dacă ați gustat vreodată pepene roșu stropit cu votcă, ei bine, acesta este gustul de care amintesc povestirile lui Dumitru Crudu.   Editura Univers Anul apariției : 2016 Nr. de pagini : 160 ISBN : 9786068631219 Cartea poate fi găsită pe  libris  sau pe  site-ul editurii . Secvențe în tonalități crude Lucia Cuciureanu Dumitru Crudu este la ora actuală un scriitor bine cotat. Îl recomandă fronda teoretic-literară (a lansat în 1998, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul Fracturismului în ziarul Monitorul de Brașov), opera (poezie, romane, piese de teatru, publicistică), premiile literare (atât pentru cărți, cât și pentru spectacole realizate după piesele de teatru) și traducerile în alte nouă limbi. Îi lipsea din palmares, printre altele, proza scurtă. Mai ales că acum e în vogă ca scriitori consacrați, mai ales poeți, să cocheteze cu zona epicii de frontieră, de scurtă respirație. Mulți își fac iluzii că astfel câștigă vizibilitate, se știe că poeți sunt câtă frunză și iarbă și e dificil să atragi atenția având în vedere cerbicia criticii literare. Numai că agora literaturii e disputată, și în acest domeniu, de concurenți de cea mai bună calitate (vezi Revista de Povestiri și Iocan). Nu e cazul lui Dumitru Crudu care, repet, a scris până acum roman, dramaturgie și continuă să scrie poezie (anul acesta, în aprilie, în săptămână Doinaș, l-am auzit spunând versuri din cele două volumele apărute în 2015, La revedere, tată și Strigăte de sub apă). Cele 47 de povestiri din volum* se constituie în tot atâtea oglinzi/oglinjoare purtate în medii de viață cunoscute atât la noi, cât și peste Prut. La întâmplări participă oameni obișnuiți (de genul cu geantă și cu șapcă [...] maronie în mână) surprinși în grevă, la proteste în masă, la nunți cu sau fără mafioți, la înmormântare, în perioada alegerilor, în conflicte cu vecinii, în spitale, în avion, în tren, în cafenele, în baruri, pe terase, la vernisaje și lansări de carte. Că este vorba de întreaga forfotă a vieții de azi pledează cele trei dominante ale textelor: goana după bani, hoția, beția care îi face să uite de sărăcie pe cei cu buzunarele ciuruite și cafteală. Doi tineri recurg la furt pentru a face rost de bani, să scape de mizerie și să înceapă o viață nouă. O poveste se brodează în jurul unei genți găsite sub o masă dintr-un bar în care este descoperit un morman de euro (într-o zi în care fuseseră acolo doar pictori și scriitori, aluzie evidentă, nu-i așa?). Un funcționar de la bancă refuză să se urce în troleu pentru a supraviețui până la salariu. Iulia și Radu își amână nunta la care visează de patru ai, din lipsă de bani. Un tip, găzduit de un prieten, pleacă furând cardurile și toți banii din casă. O pensionară jubilează atunci când, de ziua ei, fură la cântar și trage o țeapă și celor de la Apă-Canal, răzbunându-se în acest mod pe cei care umflă prețurile. Pentru bani se comit și crime, așa cum o face un mercenar care, după ce ucide ucrainieni, vine în Bălți să-i caftească și pe moldoveni. Hoții îl ucid și pe un scriitor care a avut nesăbuința să glumească spunând că ar fi câștigat un premiu literar la Roma. Sau cum o fac niște golani care-l omoară pe Ivan, vărul lui Colea (à propos, Colea e cel mai simpatic erou/antierou din carte). Se bea mult în poveștile lui Dumitru Crudu, alcool, vin, bere, vodcă mai ales și cafea pentru ieșirea din mahmureală. Cu prietenii, de bucurie, de necaz. Vladimir bea atât de mult, că nu mai știe ce face, atunci când o ia la fugă spre Soroca, iarna, pe viscol. Colea (surprins în carte în mai multe ipostaze) vinde o cruce de fier pe care n-a făcut-o el, să-și cumpere băutură. A doua zi vine să-i ceară împrumut mortului, crezându-l viu și nevătămat. După miting, manifestanții se opresc la terasă și se grizează bine. Până și un medaliat de președintele țării nu se putea ieri ține pe picioare și zigzaga prin local ca sub fierăstrău. Era așa de beat că nu mai știa nici cum îl cheamă (p.25). Un poet faimos pe bune era atât de beat, că începu să-i tragă clopotele unei tipe, protejata unui furios mafiot din Chișinău, poreclit Scriitorul, care îi administrează o bătaie pe cinste. În celelalte proze, întâmplările sunt la fel de verosimile: un student o seduce pe amanta profesorului, un soț nu poate spăla vasele din cauza lipsei apei calde, o secretară e înlocuită de o intrigantă, un călător face alergie la filmele de groază rulate în autobuz, un câine dispare la vamă, un amic moare exact la ora când doi prieteni vorbesc despre el, un tânăr jandarm e obsedat de plecarea de acasă a soției, un doctor se face vinovat de moartea unui pacient, un securist fuge de răzbunare. La fel de actuale sunt relațiile dintre părinți și copii, încurcăturile de la vamă, impactul violenței asupra psihicului uman etc. Povestea din Nu știu cum, dar am reușit să fug îmi amintește de cea din romanul Mângâieri străine al lui Ian McEwan. În top 3 al preferințelor mele rămâne povestirea care dă titlul cărții unde personajul scapă de bătaie pronunțând la brodeală numele lui Troțki; cea care explică circumstanțele nașterii Manifestului Fracturist și povestea în care un cineast și un poet se infiltrează la o nuntă țigănească. Aceasta din urmă vorbește despre condiția umilitoare a artiștilor în societate (în altă poveste, la un miting, un poet încearcă să vândă manifestanților noua sa carte de poezie). Autorul e un povestitor înzestrat, deși subiectele sunt mărunte, dar nu banale. Cel care spune povestea e când protagonist, când martor al întâmplării, când narator cât se poate de selectiv. Nu se mizează pe finaluri ciudate, fanteziste. Poveștile se termină uneori abrupt, alteori sunt de-a dreptul anoste. Este vorba, cred, despre un procedeu voit al unui autor, care nu prizează la mofturile livrești. Limbajul e savuros, presărat de expresii și cuvinte regionale, de termeni argotici: cu piperul în nas, țucălarul, a lasă cu ața mămăligii, dulandragiu, a lua în unghii, jarcalete, a trage targa pe uscat, fârlifusul etc. Povestirile mustesc de umor de calitate. Par exemple, în O după-amiază în sala de biliard, personajul, tulburat de băutură, nu-și poate aminti cum a ajuns la greva șoferilor de autobus care iau cu asalt primăria: Nici vorbă, mi s-a mai întâmplat mie şi altădată să mă deconectez şi să mă trezesc în altă parte. O dată, am mers în stație ca să iau un troleu spre casă şi... m-am trezit înotând în lacul din Valea Morilor. După trei sticle de votcă verzui, supte cu paiul, cot la cot cu un rus din Petropavlovsk, e explicabil să nu mai știi ce-i cu tine. Bine măcar că o am cu înotatul. Acum însă m-am făcut clei doar după două sticle de votcă şi iată că din nou am ajuns în altă parte decât unde îmi propusesem să fiu. [...] Bărboșii din jurul meu țipau nu știu ce. Acum e momentul să aflu ce mă leagă de tipii ăștia. O, iată-l pe gunoierul din curtea noastră. Oare ce naiba caută şi el aici? O, dar iată-l şi pe Vova, cu care am fost coleg de clasă dintr-a întâia şi până într-a patra, şi care s- a întors de curând de la Moscova, unde a trăit în ultimii zece ani. Vova strigă că a luptat pe Nistru. A luptat pe dracu'. Cum să fi luptat, dacă eu însumi am trăit la el în perioada războiului, când încercam să punem pe roate o afacere cu roșii moldovenești? (pp.96-97). Cartea a câștigat concursul de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015 și a apărut în seria care cuprinde cărți scrise de autori români, volume demne de a face parte din familia extinsă a cărților apărute la această editură, alături de autori ca Virginia Woolf, Roberto Bolaño, Kurt Vonnegut, Gabriel Garcia Márquez etc. Ce-ar mai fi de spus? Salutări lui Troțki! *Dumitru Crudu, Salutări lui Troțki, Editura Univers, 2016 SALUTARI DIN BUCURESTI Despre Moldova de peste Prut știm în general lucruri triste: că oamenii o duc rău, că interesele Rusiei cam fac jocurile pe scena politică, că e corupție multă, că s-a volatilizat un miliard din bănci - și așa mai departe. Vă invit să descoperiți o altă Moldovă, văzută prin ochii unui talentat scriitor de la Chișinău, Dumitru Crudu, căruia i-a apărut acest volum de proză scurtă, ”Salutări lui Troțki”. Dacă tot a venit vorba, salutăm, cu această ocazie, nu pe Troțki, ci apariția unei noi colecții la Editura Univers, dedicată scriitorilor români. Ei bine, în volumul lui Dumitru Crudu întâlnim o Moldovă a zileleor noastre, vie și savuroasă, nu ca aceea pe care ne-o livrează știrile, în care-și dau mâna pe de-o parte Ilf și Petrov, pe de altă parte Creangă și Caragiale. (citat pag 10) Personajele de aici - intelectuali de cele mai multe ori - își duc viața de azi pe mâine, mereu în criză de bani. Merg pe jos până la serviciu câte o oră și jumătate ca să economisească cei doi lei de autobuz, se împrumută ca să reziste până la salariul următor sau fac mici tertipuri la cântarul de la supermarket, să iasă pe bon o cantitate mai mică. Își duc viața așa cum pot, făcând slalom printre mașinile mahărilor cu lanțuri groase de aur la gât. Dar mai ales beau. Beau enorm de mult, beau tot timpul. Băutul este numitorul comun în această lume, vodca e combustibilul ei. Cu un așa combustibil, oamenii ajung deseori la păruială și la fel de des totul se termină cu ”pupat Piața Endependenți”. La un pahar, desigur. Sau la o sticlă… două… (citat pag 16) Unii ar spune că avem aici o lume care trăiește într-o adevărată euforie a dezastrului, după celebra expresie a lui Andrei Pleșu. Nu știu dacă e neapărat așa. Euforie e clar, dar nu știu dacă e și dezastru. În orice caz, e o lume care mie mi-e foarte simpatică. M-am îndrăgostit de ea, când am fost acum un an la Chișinău, și m-am bucurat să o regăsesc în excelentele povestiri ale lui Dumitru Crudu. Acestea fiind zise, vă adresez îndemnul meu la lectură: nu lăsa pe mâine ce poți citi azi! Cezar PAUL BĂDESCU