„Părintele“ fracturismului Doinel TRONARU Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova – de fapt, aceeaşi R.S.S.M., la acea vreme) este cunoscut în primul rând drept coautor al Manifestului Fracturismului, alături de poetul român Marius Ianuş (lider la acea vreme al Cenaclului post-cărtărescian Fracturi din Facultatea de Litere bucureşteană), unul dintre principalele curente literare (poetice, în primul rând) ale tinerilor scriitori de după Revoluţie. Erau anii ’90, spre sfârşit, iar rebeliunea şi fronda juvenile erau în floare (după cum se ştie, traiectoria ulterioară a unui poet uriaş de talentat şi înzestrat ca Marius Ianuş a surprins pe multă lume). Anii au trecut, iar Crudu a devenit un scriitor complex, prozator (a debutat în proză în 2008, cu romanul „Măcel în Georgia“, iar volumul de proză scurtă „Salutări lui Troţki“, publicat la editura Univers, a primit în 2018 Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române) şi autor de piese de teatru (în 2003 a primit premiul UNITER pentru cea mai bună piesă originală, „Alegerea lui Alexandru Sutto“), în egală măsură. Şi mai important mi se pare altceva: recent, textul său de susţinere a Maiei Sandu (indirect şi subtil, de fapt a prezenţei la vot) a fost unul excepţional şi impresionant, fiind una dintre cele mai bune pagini de proză (da, PROZĂ, chiar dacă articol de online, sau ce era) pe care le-am citit în ultima vreme. Citeşte şi: Dumitru CRUDU // În urmă cu patru ani, nu m- am dus la alegeri şi a câştigat Dodon, dar, de data asta, am să merg să votez! 78 de ani din „viaţa lui Mihai Mihailovici“ Romanul lui Crudu, „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici“ (la rândul său cu două motto-uri, unul din Cinghiz Aitmatov, „O zi mai lungă decât veacul“, iar altul din... James Joyce, „Ulise“), este o succesiune de secvenţe „înşirate“ (în ordine non-cronologică, non-lineară) pe o axă temporală care se întinde între anii 1940 şi 2018, toate fiind datate în ziua de 28 iunie a anului respectiv (28 iunie fiind data raptului Basarabiei şi Bucovinei de Nord, din „trupul“ României Mari, prin Ultimatumul moscovit, aşadar o dată aleasă deloc întâmplător). 28 iunie 1940 este ziua de naştere a personajului principal, Mihai Mihailovici Lebădă (titlul romanului lui Crudu trimite, ironic şi nu prea, la pagini ruseşti clasice, precum „Moartea lui Ivan Ilici“ sau „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“), iar pe 28 iunie 2018 acesta va fi înmormântat la Bucureşti, aşadar romanul se întinde temporal din ziua cedării Basarabiei, de către România, Uniunii Sovietice până recent, în anul probabil al scrierii sale. 28 iunie 1940 – „o zi mai lungă decât veacul“ Sunt trei elemente asupra cărora doresc să insist, în ideea acelui Macondo „românesc“ pe care-am încercat să-l definesc mai devreme. În primul rând, motto-ul cărţii, cel din Cinghiz Aitmatov: „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, se-apucau cu mâinile de cap – Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?“. Apoi, felul în care însuşi „auctorele“, Dumitru Crudu, îşi prezintă cartea: „Ceea ce am încercat să fac în acest roman, care începe pe 28 iunie 1940, când se naşte la Chişinău Mihai Mihailovici Lebădă, şi se termină pe 28 iunie 2018, când acesta va fi înmormântat la Bucureşti, a fost o cronică a familiei Lebădă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de optzeci de ani, vreme în care Basarabia a fost ocupată de sovietici, a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, a fost afectată de o foamete sinistră, a cunoscut deportările şi sovietizarea cu forţa, şi-a recăpătat independenţa, a fost învinsă în războiul ruso–moldovenesc din 1992 şi a intrat într-o criză profundă din care încă nu a reuşit să-şi revină nici azi. Romanul meu e fracturat într-o multitudine de texte, şi fiecare dintre ele se desfăşoară doar pe 28 iunie, ca în cartea sau în filmul acela celebru, ştiţi voi care. E romanul unei singure zile şi a patru generaţii de basarabeni“ („fracturat“! – vechile nostalgii nu mor). În sfârşit, ultimul paragraf al cărţii spune în felul următor (romanul începe cu 28 iunie 2018, ziua înmormântării, iar 28 iunie 1940, ziua de naştere – dar şi a pierderii Basarabiei şi-a începutului dezastrului bolşevic –, este ultima secvenţă, finală şi concluzivă, a cărţii): „s-au întrebat: şi acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu ştiau. Nu ştiau unde să se ducă. Când nu mai ştii unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, şi-a amintit Liza, şi s-au pornit pe jos la Flutura“. Flutura este satul natal al lui Dumitru Crudu, şi astfel autorul îşi valorifică – toponimic şi literar – spaţiul în care s-a născut, matricea sa personală şi inconfundabilă. Devine evident că toate acestea converg spre noţiunea acelui Macondo autohton despre care vorbeşte Victoria Nagy Vajda, şi sper din ce în ce mai mulţi critici şi intelectuali de-acum încolo. Citeste mai mult:  adev.ro/qkodjb O saga basarabeană în fărâme Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, Editura Humanitas, București, 2019 Soft-ul literar al lui Dumitru Crudu pare să fie reglat pe pattern-ul fragmentarului. Chiar și când scrie romane, poetul și prozatorul basarabean aplică tactica povestirii sau a schiței, pe care am numit-o (într-o cronică la volumul Salutări lui Troțki) Blitzkrieg narativ. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici este, ca și Oameni din Chișinău, mai degrabă un roman modular, cu o orchestrare ingenioasă a unor momente epico-dramaturgice, cu multe personaje iterative, surprinse în diverse vârste și situații. Capitolele sale, care pot fi citite și independent, conțin scurte secvențe din existența dramatică a unei familii din Basarabia, de-a lungul unui veac de istorie zbuciumată. Ocheanul simbolic prin care naratorul urmărește traseul neamului lui Mihai Mihailovici și, prin el, al Moldovei de dincolo de Prut, îl reprezintă o dată din calendar cu implicații istorico-politice tragice: 28 iunie. În 28 iunie 1940 se naște personajul din titlul romanului, însă tot în aceeași zi are loc ocupația sovietică a Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Cercul acestei zile, element structurant al construcției narative și laitmotiv sugestiv, devine o metaforă carcerală (nu doar câteva personaje ajung la pușcărie, în timpul dictaturii sovietice comuniste, ci întreaga provincie românească se transformă într-o închisoare de rusificare și de reeducare a locuitorilor, ca-ntr-un experiment sinistru, mai atroce decât cel din Portocala mecanică). Saga fragmentară a familiei Lebădă din satul Flutura, raionul Ungheni, prezintă tot felul de orori și de întâmplări absurde, petrecute sub bocancul rusesc, strivitor de vieți și destine: Mihail Feodorovici este arestat pentru o culpă inventată (că ar fi furat două străchini cu făină de la stat) și pătimește șapte ani în Siberia, soția sa Liza trăiește cu denunțătorul lui Mihail, președintele sovietului sătesc Radu Gavrilovici Ciuntu, în schimbul unor farfurii cu făină, pentru a-și hrăni copiii, iar după mulți ani se va căsători cu el din plăcere, bunica Dochia explodează odată cu grenada adusă de Mihăiță din pod, mătușa Ileana dispare pentru totdeauna după ce este violată de doi soldați ruși, în prezența lașă a fratelui Mihail Feodorovici, Mihai Mihailovici cerșește de foame pe la mesele ofițerilor sovietici care se ghiftuiesc sau adună boabele de porumb din baligile cailor, este internat la spitalul de nebuni, își pierde iubita din cauza „cazierului“ tatălui; Radu Gavrilovici, încercând să-și salveze fiica vitregă de pușcărie, este închis pentru delapidare, fiul său Vladilen, colaborator al Securității sovietice, va decădea el însuși, fiind turnat de un coleg care vrea să-i ia locul la conducerea tipografiei, același Mihai Mihailovici muncește mult timp ca hamal în gară, fiindcă refuză pactul cu diavolul, Felix, frate vitreg, va înnebuni, după ce va dezerta din armată, în vremea invadării Cehoslovaciei, și va fi capturat și bătut, Mihai Mihailovici își pierde picioarele și doi frați în luptele de la Tighina etc. Numeroase personaje se perindă prin fața ochilor noștri, cu poveștile lor de viață mustind de mizerie, violență, trădare, pasiuni abisale, corupție, destrămare, dezrădăcinare și moarte. Victimele se îndrăgostesc de călăi, călăii se transformă în victime, toți au momente de cruzime sau de umanitate, într-un vortex al istoriei din care nimeni nu scapă nevătămat. După dezmembrarea U.R.S.S., în Republica Moldova, foști comuniști și delatori propovăduiesc valorile democrației liberale, kaghebiștii sunt tot în funcții, în strategiile electorale, partidele folosesc pumnul și mita, iar taberele se ambiguizează și mai acut, pe fundalul noului trend ideologic al corectitudinii politice. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici oferă o proză realist-comportamentistă, dramaturgic-cinematografică (în stilul simplu, nesofisticat, propriu mai degrabă prozei americane din secolul al XX-lea), dar cu o Weltanschauung specifică sufletului sau spiritului slav, de contradicții dostoievskiene și de farsă neagră amintind de Gogol. Satira moravurilor, inclusiv a celor scriitoricești, merge până în actualitate, prin trimiteri autoreferențiale ironice: „băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul roman al lui Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel Garcia Márquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe care-l așteaptă toată lumea, acesta fiind un roman plin de locuri comune și de banalități“. De altfel, episodul inaugural cu grădinarul lui David Lodge luat de basarabeni drept prozatorul englez, printr-un malentendu comic, arată că Dumitru Crudu are și disponibilități epice parodice. Narațiunii în cioburi din Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici de Dumitru Crudu, cu un ritm alegru, cu scene tulburătoare, îi corespunde o lume moldovenească făcută țăndări de tăvălugul rusesc, incapabilă să se mai adune într-o Europă a fluidității de azi. Gabriela Gheorghișor O lume în continuă destrămare Dorica Boltașu Nicolae Scriitorii originari de peste Prut aduc în cultura română o dimensiune complexă, profundă și fascinantă, hrănită din existențe traumatice, din realitatea periferică, scindată la nivel lingvistic, cultural și politic de zeci și sute de ani, măcinată de conflicte istorice suprapuse și interminabile, care ajung să semene cu o fatalitate tragi-comic- absurdă. Liliana Corobca, Tatiana Țîbuleac, Dumitru Crudu, Mihail și Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu – sunt autori care au deja cărți importante ce alcătuiesc o parte din ceea ce am putea denumi memoria estului, în diverse variante stilistice. Dumitru Crudu, poet, dramaturg și prozator, premiat și tradus, realizează, în „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, un roman puternic și original al unei familii de basarabeni, desfășurat pe parcursul a aproape opt decenii, din anii ’40 până după 2000. Este o familie care se descompune, se recompune, se ramifică și se regăsește cu diferite ocazii – onomastici sau înmormântări: de la tatăl Mihail Feodorovici Lebădă – care a fost nevoit să plece din Chișinău, a pierdut apoi o altă casă care luase foc, a fost arestat și deportat în 1946 pentru a se întoarce în 1951 în satul Flutura, unde nu îl mai cunoaște decât câinele și unde găsește nevasta cu șapte copii, deși o lăsase cu cinci –, până la noile generații ce revin provizoriu sau pleacă definitiv la București sau în alte orașe mari ale Europei. Romanul este  alcătuit din scurte capitole, care pot fi citite ca povestiri sau scenete, toate desfășurându-se în aceeași zi: 28 iunie, în diverși ani. Este ziua de naștere a protagonistului, dar este și ziua în care armata sovietică „eliberatoare” pătrunde în Chișinău. Istoria mare și existența individului se suprapun ironic și dramatic, Mihai Mihailovici ratează de cele mai multe ori să își aniverseze ziua de naștere. Construită, așadar, pe acest artificiu narativ, al unei zile (care se tot suprapune, schimbând vârsta protagoniștilor și uneori decorul), cartea trimite la modele celebre și, de altfel, are două motto-uri: unul din Cinghiz Aitmatov, „O zi mai lungă decât veacul” – „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, se-apucau cu mâinile de cap: Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici” –, și altul din James Joyce, „Ulise”: „Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”. Sunt doar semnificații posibile, fiindcă proza lui Dumitru Crudu nu se intersectează decât superfluu cu autorii citați. Cartea construiește un spațiu imposibil, ce pare fie un capăt al lumii, fie unul de tranzit, în care individul este veșnic amenințat și lăsat pe drumuri, dar supraviețuiește și continuă să trăiască, să iubească, să lupte, să ierte, să încerce să evadeze. În același timp, chiar dacă au destine contorsionate și soarta îi aruncă în diferite ipostaze, chiar dacă se revoltă uneori, aproape toți păstrează sentimentul apartenenței la o familie lărgită, simptomatic cu două figuri/modele paterne: Mihail Feodorovici și Radu Gavrilovici – așa cum spațiul românesc de pe peste Prut oscilează între țara-mamă și tătucul vitreg. Cele patru generații de basarabeni trec prin război, foamete, deportări, umilințe, sovietizare, dezrădăcinări și alungări, readaptări dureroase și compromisuri necesare. Fiecare zi de 28 iunie/scenă/povestire devine semnificativă pentru viața familiei, a protagonistului și a destinului Basarabiei, al prefacerilor ei sociale și politice. La 18 iunie 1961, spre exemplu, Mihai Mihailovici Lebădă rătăcește prin Chișinău, total lipsit de mijloace materiale și suferind cumplit din pricina despărțirii de Ludmila, ajunge la un vechi cunoscut, poetul George Podaru, care refuză să îl găzduiască încă o noapte fiindcă „i-a venit inspirația și trebuie să scrie”. Realizând că, oricum, nimeni nu îi va publica vreodată „un poem despre frumusețea nevăzută a lumii”, George Podaru decide să nu mai îndure nici el foamea: „Vreți poezii despre Lenin, partid, uzine, comsomol, despre eliberarea Basarabiei de sub ocupația românească sau împotriva imperialismului american? Ei bine, o să vă dau poezii de astea, important e să nu mai îndur foamea și să o aduc pe Vera acasă. Dacă vreți căcaturi, o să vă dau căcaturi, își spunea Podaru și începu să scrie o poezie despre marea eliberare din 28 iunie, pe care o termină în 12 minute. Apoi scrise un poem împotriva imperialismului american, iar după ce-l termină și pe acesta, îi dedică o odă lui Lenin, marelui Vladimir Ilici Lenin”. Ironia amară a prozatorului are și o dimensiune autoreflexivă, fiindcă ajunge să scrie despre „desființarea noului roman al lui Dumitru Crudu, «Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici»” ca fiind „plin de locuri comune și de banalități”. Nici vorbă, noul roman al lui Dumitru Crudu este, cred, una dintre cele mai bune cărți ale anului 2019 și din ultimii ani. Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, Editura Humanitas, 2019, 248 p.   https://www.litero-mania.com/o-lume-in-continua- destramare/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=o-lume-in- continua-destramare Intertext la Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici Rodica Gotca Despre romanul său, Dumitru Crudu spune: „E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.” Firul romanesc din „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” se situează pe două paliere, unul la vedere în text, legat de primul motto din Cinghiz Aitmatov „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, s-apucau cu mâinile de cap – Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?” („O zi mai lungă decât veacul”) care relevă partea istorică, cronologică ce adună fracturile a 80 de ani pe care și- a pus amprenta ocupația sovietică, Al Doilea Război Mondial, foametea, deportările, lupta pentru independență, războiul din 1992 și criza din care nici în prezent nu vedem scăpare. Al doilea citat ce anticipează lectura romanului este din „Ulise” de James Joyce „Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”, acesta ne aruncă la tema tatălui, celui prea obosit de viață ca să fie tată copiilor săi (tatăl lui Mihai Mihailovici și chiar el însuși). Imaginea unui tată care se întreabă dacă e și el tată, dacă se aseamănă celorlalți, dacă atestă acele instincte paterne pentru copiii săi și negăsind în sine confirmarea acestor ipoteze, se întreabă dacă ar fi, cum ar fi, pentru că în mintea fiecărui om stăruie un ideal, un model comportamental care ne aduce doar disperare, pentru că nu îl putem plagia nicicum. Reducând evenimentele sociale la cadrul familiei Lebădă- Ciuntu, Dumitru Crudu realizează proba veridicității și credibilității textului, deoarece esențialul se ascunde în detaliu, iar universalul, mondialul în specific și local. Ziua de 28 iunie este treapta care reluată de-a lungul romanului ne situează pe o scară ce o urcăm ținându-ne cu ambele mâini de această zi ce apare parcă salvându-și cititorul de căderea în golurile dintre trepte. Echilibrat ca și structură, măsurat pe potriva unui cititor dotat nu doar cu vedere, acest roman este cea mai elocventă radiografie a fracturilor poporului basarabean, conturat într-o viață de om, creionat de un narator londonez care fuge de o înmormântare tocmai la Chișinău. Umorul produs de confuzia de la Uniunea Prozatorilor din Moldova, prezența autorului ca personaj episodic „Dumitru Crudu mi-a adus romanul său „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, cu un autograf pe prima pagină...” (p. 17); „... un domn cu părul lins citea ziarul „Moldova suverană”, pe care, dintr- odată, îl scăpă din mână. Și băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel Garcia Marquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe care-l așteaptă toată lumea...” (p. 211) Un lucru l-a țintit corect Dumitru Crudu în această înțepare autocritică, și aș parafraza spunând că lumea nu se aștepta la acest roman, pentru că, deja suprasaturat de romanele perioadei sovietice, cititorul devine pretențios, arogant chiar, fiind convins că toate s-au spus și uite că în momentul când această certitudine se instaurează, apare „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” și răstoarnă o atitudine prin un text savuros, structurat într-un mod provocator, sensibilizând și orientând percepția cititorului spre o lume știută, dar descoperită în romanul lui Dumitru Crudu. „Lovitura de grație” ori „ultima picătură” este finalul care după 28 iunie 2017 plasează ziua de 28 iunie 1940, ziua în care s-a născut Mihai Mihailovici. Acest fragment, care și dă titlul romanului încheie fără a pune punct, deschide o paranteză pe care o închisesem cu câteva zeci de pagini mai în urmă, totuși surpriza nu este asta ci faptul că ultimele rânduri din roman te răscolesc, îți taie pe viu în carne scoțându-ți un nod pe gât, chiar dacă nu ești din Flutura, și nici măcar nu ai fost pe acolo măcar în treacăt, dar îți opresc respirația căci te recunoști ori știi că te vei recunoaște în cei care „...s-au oprit lângă un stâlp și s-au întrebat: și acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu știau. Nu știau unde să se ducă. Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și- a amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura.” E IARĂȘI E ZIUA DE NAȘTERE A LUI MIHAI MIHAILOVICI Anda VAHNOVAN ( https://ganduridespletite.com/2020/06/28/e-iarasi-ziua-lui-mihai-mihailovici/ ) Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici a reprezentat pentru mine o mare descoperire. Mi-a fost curios să aflu cum a reușit să descrie Dumitru Crudu cititorilor săi o succesiune de ani, pornind de la 28 iunie, dar nu unul oarecare și să lege în jurul aceleiași date, pe parcurusul a mai multor ani, un șir de evenimente majore. O găselniță minunată a fost această formă, acest joc de zile și de ani, care cucerește din start. Apoi, redarea exactă a tipologiilor de personaje repezentative etapelor prin care trece viața lui Mihai Mihailovici – ocupația sovietică, cel de al Doilea Război Mondial, foametea, deportările și apoi recăpătarea independenței – este realizată cu atât măiestrie scriitoricească, încât înclin să bănuiesc ficțiunea acestor personaje. Cu atât mai mult, cu cât la lansarea, la care am ajuns dintr-o pură întâmplare fericită, Dumitru m-a sfătuit să citesc cu mare atenție cartea și să îi zic apoi părerea. Cu siguranță că a știut că voi descoperi acel personaj Aurel Ghimpu, în persoana căreia voi regăsi împletirea între disidentul Gheorghe (unchiul) și poetul Simion Ghimpu (tatăl meu), iar impactul cărții va fi unul major asupra mea. Dragă Dumitru. Nu știu în ce proporție ai reușit să sădești în fiecare personaj al tău realitate și ficțiune, știu însă că în cazul personajului Aurel ai reușit să atingi profilele ambilor frați Ghimpu – și cel vertical care spune lucrurilor pe nume asumându-și consecințele ulterioare, și pe cel sensibil, nepublicat din cauza opiniilor politice, dar dârz deopotrivă. Cu acest persoanj m-ai cucerit definitiv, pentru că a atins niște corzi durute. Pentru că și în cazul altor persoanje, numele cărora nu este deloc întâmplătoare, ai știut să lovești direct în țintă, ai știut să prezinți atât frumosul din oameni cât și lașitatea, franc, fără perdea. Și, ce nu denotă mai bine măiestria scriitoricească, decât acest act cu adevărat curajos de a descrie și personaje negative care, cu siguranță, pentru cei apropiați cercurilor literare, sunt identificabile. Mult timp nu am știut ce și cum să scriu despre aceasta carte, dar astăzi am ascris așa cum mă iau gândurile pe dinainte, ca de obicei, fără prea multe notițe și schițe. Înainte de a-ți mulțumi pentru această cronică amplă, țesută cu personaje vii și bine conturate aș vrea să citez un fragment (selecția fiind subiectivă, recunosc) care în exemplarul meu de carte va rămâne mereu subliniat: „Dragi prieteni, vreau să vă amintesc că azi l-am petrecut pe ultimul drum pe unul dintre cei mai mari poeți din literatura noastră și unul dintre puținii noștri patrioți, care a sfidat deschis regimul sovietic și care a stat la bazele renașterii noastre naționale. Eu vă rog frumos, mai rămâneți ca să-i cinstim memoria și nu vă grăbiți să-l uitați chiar așa de repede”…{…} Răzvan râdea. Bea vin și râdea. Apoi îi spuse: ”Dacă Aurel Ghimpu a fost un poet așa de bun, așa cum ai susținut pe marginea gropii, de ce n-ai scris și despre el măcar vreun rând, ceva?” Îți mulțumesc, Dumitru! Maria PILCHIN (Numărul 1 al revistei „Quadrat”, 2020, pp. 94-95 ) „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” de Dumitru Crudu, Humanitas, 2019. „Vorbim despre o carte-mozaic în care descoperim 50 de piese-zile de 28 iunie (1940-2018, unii ani fiind omiși). E ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, de fapt, un procedeu de secționare a istoriei lineare a unui om și a unui neam. Unitatea romanului o asigură structura sa circulară, incipitul constituind moartea personajului, iar sfârșitul – nașterea lui. O circularitate răsturnată, de altfel. Mihai Mihailovici (a se vedea și numele) este omul amestecat, e româno-rusul, e românul sub ruși. O lume scindată între 28 iunie, „măreața zi de eliberare de sub ocupația românească” și 28 iunie, o zi de ocupație rusească. Romanul face trimitere la realitatea istorică prin care a trecut spațiul nostru. Sunt invocate diferite situații existențiale: dificultatea cu care moldovenii se puteau stabili cu traiul în Chișinăul sovietic, dar și dificultățile tranziției. Dumitru Crudu nu ignoră și imaginarul nostru simbolistic, spre exemplu, monumentul lui Kotovski – cel mai bun loc din talciocul improvizat al tranziției. Pot fi reperate unele influențe balzaciene și călinesciene – Radu Gavrilovici moare fiind amenințat de studentul care îi cere bani. Toate acestea sporesc valoarea scriiturii. Precum și scenele dure din armata sovietică, scenele cumplite de pe timpul foametei în care oamenii adunau grăunțe din bălegarul de cal, iar unele femei erau nevoite să își ofere trupul în schimbul unei farfurii de făină. Dumitru Crudu nu își trădează stilul satiric și persiflant. Nu sunt lipsite de maliție ironiile la adresa Uniunii Prozatorilor Europeni sau la adresa unor jurnaliști de la Radio Europa Liberă. Bucură însă autoreferențialitatea ironică, ea echilibrează, creând o atmosferă de detașare față de lume și sine: „în frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”. Autorul știe să dozeze, să părăsească la timp stilul zeflemitor, pentu a se întoarce spre tonul grav al scriiturii. Romanul este în primul rând despre origini, despre valorile omului pe acest pământ, despre rădăcini: „când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă”. Dumitru Crudu reușește să facă din satul nașterii sale un axis mundi. Întreaga istorie a cărții, uneori chiar a lumii se învârte în jurul Fluturei și aceasta este o altă calitate a narării. Un scriitor bun știe mereu să opereze cu superlativele și hiperbolele scrisului, așa încât să configureze lumi imaginare și, totodată, atât de apropiate realității. Flutura e inima acestor întâmplări, e spațiul-matcă din care pornesc toate. În acest sens, este vorba și despre un roman autobiografic, deși vorbim despre o biografie bine camuflată și topită în trama epică a cărții”. Șerban AXINTE Dumitru Crudu și ficțiunea istorică Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, Humanitas, 2019, 248 p. Grădinarul lui David Lodge Dumitru Crudu reușește să-și construiască într-un mod insolit cel mai recent roman al său, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. În fiecare capitol sunt narate evenimente ale zilei de 28 iunie, plasată în diferiți ani. Sfidând cronologia, primul capitol corespunde zilei de 28 iunie 2018, iar ultimul, zilei de 28 iunie 1940. Între acestea două, regăsim istoria tulburătoare și tragică a rusificării Basarabiei. Dacă ar fi să privim lucrurile din perspectiva Moldovei sovietice, romanul gravitează în jurul „marelui eveniment”, acela al dezrobirii Moldovei de sub jugul românesc. Din acest punct de vedere, avem de-a face cu un roman politic, unul dintre puținele astfel de cărți care reușește să fie convingătoare și din punct de vedere estetic. Și asta pentru că autorul știe cum să mențină în echilibru ficționalul cu documentul istoric. Primul capitol aparține prezentului. Un cetățean englez, grădinarul marelui prozator și teoretician David Lodge, face o vizită conjuncturală în Republica Moldova. Își întrerupe o călătorie din cauza morții lui Mihai Mihailovici, tatăl unui prieten de-al său. La Chișinău este primit cu mare pompă de către membrii Uniunii Prozatorilor Europeni din Moldova, printre care se numără și romancierul Dumitru Crudu. Toți aceștia în roagă pe așa zisul scriitor englez să le faciliteze pătrunderea pe piața de carte din Anglia. Evident, naratorul-personaj al acestui prim capitol face tot ce-i stă în putință să clarifice lucrurile, dar nu reușește: „M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirative. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi. Dumitru Crudu mi-a adus romanul său, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, cu un autograf pe prima pagină, iar nonagenarul Podaru, un clit de romane de-ale sale”. Această situație comică nu definește romanul în ansamblul său. Dimpotrivă. Odată cu cel de-al doilea capitol, plasat în 1943, pătrundem în lumea Basarabiei sovietizate, cu tot ceea ce presupune ea. Fiecare familie are propriile sale drame, toate determinate de evenimentele istorice. Optzeci de ani de istorie basarabeană Cartea este bine documentată. Dacă ar fi să refacem cronologia, pe care din rațiuni de construcție a romanului Dumitru Crudu o perturbă, aveam de-a face cu optzeci de ani din istoria acestei provincii românești, care a trecut prin mai multe evenimente de-a dreptul tragice: sovietizarea forțată, cel de-al Doilea Război Mondial, foametea, deportările (care au produs atâtea și atâtea drame familiale), proclamarea independenței și războiul ruso-moldovenesc din care Basarabia a ieșit înfrântă. Faptul că primul capitol este plasat în 2018, sugerează că această înlănțuire de evenimente nefaste continuă și în prezent. Întâmplările enumerate mai sus transpar din tot cuprinsul romanului. Uneori par inserate printre altele de o mult mai mică importanță. Deși cartea abundă de personaje, unele chiar pitorești, firul narativ urmărește istoria familiei Lebădă – Ciuntu. Protagonistul Mihai Mihalovici este înfățișat la diferite vârste, de la naștere până la moarte, adică timp de optzeci de ani, echivalenți cu acei optzeci de ani de istorie amintiți mai sus. Autorul apelează la tehnica fotogramelor, a fragmentariului ce-i permite să sondeze mai profund și mai eficient situația/ situațiile unui anumit moment. Spargerea cronologiei pune și ea în evidență situațiile politice și pe cele de viață cele mai importante. Anii lipsă au rolul de a- l pune pe cititor în situația de a completa el însuși spațiile nehașurate. Aș mai adăuga și faptul că fiecare piesă narativă din această carte are o anumită autonomie. Acestea pot fi citite (cel puțin unele dintre ele) ca niște proze scurte – gen în care Dumitru Crudu excelează. De fapt, este vorba despre eficacitatea narativă a fragmentelor. În fiecare capitol, personajele se autodefinesc prin acțiunile pe care le întreprind, acțiuni care încep și se termină de fiecare dată în câte o buclă epică. Restituirea prin ficțiune a istoriei Stilistica romanului se bazează pe anumite particularități de limbaj basarabene, care, nu doar că nu contravin normelor limbii române, ci le lărgesc spectrul. O altă trăsătură valabilă mai multor scriitori români din Republica Moldova este accentul pus pe dialog. Atât la Iulian Ciocan, cât și la Ștefan Baștovoi, confruntările „dialogice” dintre personaje trimit spre clasicii ruși, cu precădere spre Dostoievski. Iată un avantaj al plurilingvismului de peste Prut. În cazul lui Dumitru Crudu, apetența pentru „conversații” își are originea în talentul său de dramaturg. Realitățile istorice prezentate ocupă prim planul acestei scrieri, dar într-un mod aparte. Și autorul știe foarte bine cum să le exploateze la maximum în anumite situații narative. De exemplu, cazul lui Iurie Roșca, mare patriot român, liderul Partidului Popular Creștin Democrat, un partid liberal, unionist până în anul 2005 când a schimbat macazul, convertindu-se în om al Kremlinului, pledând pentru refacerea Imperiului Rus. Deși nu sunt relatate aceste fapte ca atare, autorul le inserează foarte bine în pasta epică prin intermediul unor elemente edificatoare: „În cafenea intră Iurie Roșca și Marc Tcaciuc de la comuniști și Răzvan rămase mut de uimire. Râdeau. Treceau printre mese și râdeau. Râdeau așa de zgomotos, că de câteva ori și-a întors și Tania capul după ei, fără să-i vadă însă. Tonul îl dădea Iurie Roșca. El izbucnea primul în râs, după care începea să râdă și tovarășul său cu fața spălăcită. Hohotele lor de râs se contopeau, formând un singur hohot uriaș. Râdeau fără jenă, iar hohotele lor de râs atingeau înălțimi năucitoare. Câțiva bărbați zdraveni și-au întors capetele spre ei. O fată din capătul celălalt al terasei și-a îndepărtat mobilul de ureche și s-a uitat în direcția lor. Nimeni însă nu a îndrăznit să se apropie și să le facă observație” (28 iunie 2008). Repet, marele merit al romanului de față constă în faptul că nu livrează adevărurile istorice punct cu punct, ci le restituie printr-un fragment sugestiv. Saga familiei lui Mihai Mihailovici, trecută prin filtrul zilelor de 28 iunie, este plină de evenimente atroce: asasinate, arestări, incendieri, războaie, avorturi, trădări, internări la ospiciu ș.a., cu alte cuvinte, frică și teroare. Cu toate astea, în background-ul evenimentelor răsună cântecele de sărbătoare ale dezrobirii Moldovei de sub jugul românesc, de care am vorbit la început. Este un contrast din care autorul știe să extragă un maxim de profit. Evoluția lui Mihai Mihailovici este fatalmente expusă în paralel cu procesul sovietizării. O mare parte din populația Basarabiei își pierde identitatea reală și o acceptă, parcă prea ușor și prea repede, pe cealaltă dictată de propaganda comunistă, aflată într-o expansiune continuă. Omul schimonosit ideologic transpare din subsidiarul romanului lui Dumitru Crudu. Urgia roșie Ultimul capitol al cărții, 28 iunie 1940, – ce urmează după 28 iunie 2017 – produce cel mai mare efect și datorită arhitecturii narative. Dacă romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici începe oarecum comic, cu povestea grădinarului lui David Lodge, pe care autorul îl lasă în mod misterios în suspensie, sfârșitul restituie adevărata dramă umană prilejuită de cedarea Basarabiei Uniunii Sovietice, ca urmare a ultimatumului impus de aceasta din urmă. O zi de doliu pentru România despre care nu se vorbește nici în prezent prea mult. Dumitru Crudu își dovedește pe deplin calitățile de bun prozator în această ultimă secvență a cărții, în care reușește să creeze o atmosferă de sfârșit de lume: „Odată cu soldații români, se retrăgeau și marii proprietari de fabrici, de restaurant și de hoteluri, negustorii de pânzeturi, prăvăliașii, medicii și profesorii, sau funcționarii statului, impiegații, jandarmii și muncitorii, și Chișinăul se golea în urma lor ca un pahar de apă scăpat din mâini. Și fie că fugeau cu mașini de lux, cu trenuri supraaglomerate, cu trăsuri bucșite cu de toate, cu căruțe arhipline sau pe jos, doar cu ce aveau pe ei, toți aveau un singur gând în cap: să scape de urgia roșie care se apropia și să-și salveze pielea, iar pentru asta erau gata să îndure totul”. În mod cert, Dumitru Crudu reușește în cartea de față să dea contur unei convingătoare ficțiuni istorice. Dacă ar fi să respectăm cronologia adevărată a faptelor, acest capitol ar fi primul, aceasta ar fi prima zi: ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Dar pentru că autorul a vrut să ordoneze altfel lucrurile, cititorului îi este oferită șansa de a afla ce se întâmplă mai departe în roman, abia după lectura ultimelor rânduri din carte. (Observator Cultural) Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici Romeo Aurelian Ilie Pe data de 28 iunie 1940, în urma unui ultimatum, România cedează Basarabia în favoarea URSS. În aceeași zi, la Chișinău se naște Mihai Mihailovici, fiul Lizei și al lui Mihail Feodorovici Lebădă. Încă din prima zi a vieții sale, în care părinților le este confiscată casa abuziv, destinul îi va sta sub semnul fatalismului generat de ocupația rusească. Ba mai mult, însăși ziua de naștere, în care majoritatea basarabenilor, rapid spălați pe creier și rusificați sărbătoreau „marea eliberare de sub jugul românesc”, i-a fost aducătoare numai de nenorociri: la împlinirea vârstei de patru ani, în plin război, dă foc casei, ce-i drept, din joacă; la cinci ani, asistă la violarea unei mătuși de către doi soldați ruși; la șase ani tatăl său este arestat complet nevinovat de către cel ce avea să îi devină tată vitreg.  În fiecare an, fără excepție, ziua de 28 iunie a fost marcată de câte un eveniment sumbru: morți, arestări, concedieri, bătăi, avorturi, inundații, războaie, emigrări, internări la nebuni și multe altele, s-au succedat cu regularitate vreme de șaptezeci și opt de ani, până la moartea lui Mihai Mihailovici, care avea să fie înmormântat tot într-o zi de 28 iunie. Cel puțin aici se oprește cronica despre familia Lebădă, întinsă pe patru generații. Pe lângă trucul narativ de a-și alcătui cartea exclusiv din relatări ale faptelor petrecute în data de 28 iunie, Dumitru Crudu mai surprinde și prin faptul că reușește să recreeze atmosfera specifică fiecărui episod evocat. Astfel, cititorul va retrăi alături de eroii cărții, toată paleta de stări și sentimente pe care le vor fi trăit basarabenii începând cu anul 1940 și până în prezent: frică, teroare, foame, deznădejde, euforii iluzorii, mici bucurii de moment, rapid umbrite de vârtejul evenimentelor potrivnice, revoltă, frustrare, neputință și chiar resemnare. Ceea ce atrage atenția și invită la o profundă analiză de caz este faptul că, în ciuda diversității de stări, atmosfera cărții, cenușie și grea, rămâne aceeași de la început până la sfârșit, ca și cum, din 1940 până în prezent, basarabenii ar fi prinși într-o buclă nefastă din care nu se pot nicidecum desprinde, în ciuda tuturor evenimentelor petrecute și a oamenilor care au încercat pe cont propriu să spargă blestemul. https://www.cartepedia.ro/articol/ziua-de-nastere-a-lui-mihai-mihailovici- 3006.html Povestea care îți arată Moldova ca un gulag în care victime și torționari sfârșesc la fel „E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.” De  Cătălin Nicolae 22 August 2019, 1:28pm VICTIME ALE REGIMULUI COMUNIST DE LA PITEȘTI. FOTOGRAFIE DE ADINA FLOREA A trecut ceva timp de când n-am mai citit un roman românesc care să îmi placă atât de mult ca  Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici . Cred că ultimele au fost Cruciada copiilor, a Florinei Ilis, și Zilele Regelui, a lui Filip Florian. Pe măsură ce devoram cartea lui Dumitru Crudu, știam că trebuie să povestesc sau să scriu despre ea și, pentru a doua variantă, aveam deja și un titlu de articol: „Basarabia. Ocupația ca un gulag”. Da, știu, sună cam pompos, dar dacă te vei smulge câteva zile ca să citești niște pagini, o să vezi că am dreptate. În plus, titlul ăsta redă și una din principalele idei ale romanului, care îți prezintă saga unei familii ce navighează prin istoria contemporană a teritoriului dintre Prut și Nistru. „Gulag” este, probabil, primul termen care îți vine în minte când te gândești la crimele Comunismului. Sunt, desigur, și alții, fie universali, fie specifici diferitelor țări ajunse sub teroarea secerii și ciocanului – Stalin, Lenin, NKVD, KGB, Armata Roșie, Holodomor, Canal, Experimentul Pitești etc. – dar „gulag” cred că surprinde cel mai bine esența uriașei închisori din spatele Cortinei de Fier. S-a scris mult despre Gulag. Probabil că cel mai cunoscut dintre cei care au făcut-o este Aleksandr Soljenițîn, iar una dintre cărțile care surprind, sec, esența este senzaționala O zi din viața lui Ivan Denisovici. Romanul lui Soljenițîn mi-a răsărit în minte când am văzut titlul cărții lui Dumitru Crudu. Poate că a fost vorba de sonoritatea slavă a numelui, poate că m-a dus acolo ideea că ziua de naștere înseamnă o singură zi. Citind cartea am descoperit de la primele pagini că m-am înșelat: nu este vorba de o singură zi, ci de o multitudine de zile care se întind de-a lungul a aproape 80 de ani, iar acțiunea nu se desfășoară într-un gulag, ci într-o regiune / provincie / țară. Pe măsură ce m-am afundat în romanul lui Crudu, mi-am dat seama că primul meu gând nu fusese, totuși, prea departe de adevăr: chiar dacă anii o multiplică (o multiplicare care te duce cu gândul la cea a oglinzilor lui Borges) ziua de naștere este una singură și dă prima parte din titlul fiecărui capitol, a doua parte fiind anul în care a ajuns Mihai Mihailovici. În ceea ce privește povestea, chiar dacă nu se desfășoară în gulag (deși sunt personaje care trec și pe acolo) este una despre captivitate: captivitatea personajelor, a unui popor și a unei regiuni / provincii / țări. Acestea au fost și, dintr-un punct de vedere, continuă să fie prizoniere ale unui sistem teribil care a reușit să îi încătușeze, deopotrivă, pe invadatori – rușii și supușii lor – și pe invadați. Personajele cărții reflectă soarta națiunilor înrobite de imperiul comunisto-sovietic: cu toate sunt, până la urmă, devorate de sistem, inclusiv cele care se pun în slujba acestuia ca torționari sau colaboratori. Sunt relevante, din acest punct de vedere, destinele celor doi tați ai lui Mihai Mihailovici. Primul este un țăran care ajunge în Gulag pentru că a încercat, în timpul foametei, să facă rost de puțină făină pentru familie. Al doilea este președintele sovietului sătesc care îl denunță, apoi îi ia nevasta, rămasă fără mijloace de subzistență. Ambii își sfârșesc viața în mizerie, victime atât ale vremurilor cât și ale oamenilor – iar aceasta este esența cărții lui Dumitru Crudu. O carte care este teribil de tristă, dar reușește, cumva, și să te facă să râzi. O face prin tonul degajat ales de autor, care își spune povestea fără lamentări, sentimentalisme și înflorituri. O face și prin situațiile comice în care sunt puse unele personaje, ca în acel episod memorabil în care o ploaie de vară are efecte de-a dreptul cataclismice asupra zilei de naștere a lui Mihai Mihailovici, prima pe care și-o serbează. Contextul cărții lui Crudu Mihai Mihailovici s-a născut pe 28 iunie 1940, ziua în care URSS a invadat Basarabia, care îi fusese cedată de Germania nazistă printr-un protocol secret al pactului Ribbentrop – Molotov. Au urmat război, valuri de deportări în Siberia, foamete, ani întregi de rusificare și comunizare și, către sfârșitul anilor ’80, mișcarea de renaștere națională urmată de reculul Războiului din Transnistria. Toate acestea au lăsat urme adânci și în Moldova postsovietică: statul este insuficient format și consolidat, iar populația este confuză din punct de vedere al identității și al apartenenței. Criza identitară se suprapune cu o perpetuă criză economică (Republica Moldova este cea mai săracă țară din Europa) care forțează valuri de oameni, inclusiv câteva personaje, să plece la muncă și  să se stabilească afară , în Rusia, România și Occident. Perioada contemporană, a generației lui Dumitru Crudu, care a devenit adult spre sfârșitul anilor ’80, e populată, în roman, și de persoane reale care se intersectează cu personajele – majoritatea membre ale familiei lui Mihai Mihailovici. Îi avem pe Grigore Vieru și Adrian Păunescu sau, într-o scenă antologică, pe Mark Tcaciuc – eminența cenușie a regimului Voronin, considerat a fi un strateg local genial, rusofon, apărător al statalității – și Iurie Roșca. Tipul ăsta fusese (poate) cel mai turbulent politician filoromân și anticomunist, lider al unor ample mișcări stradale. Omu’ trecuse, la un moment dat, de partea comuniștilor, vezi-Doamne de dragul stabilității (și o făcuse cu binecuvântarea Bucureștiului). Fostul lui electorat s-a prins că trecerea era, de fapt, pe bune, și a început să scrâșnească din dinți „Iuda”, când Roșca apărea pe undeva. Cam ăsta e contextul în care personajele lui Dumitru Crudu nimeresc în același bar cu cei doi, pe 28 iunie 2008. https://www.vice.com/ro/article/xwex7z/povestea-care-iti-arata-moldova-ca- un-gulag-in-care-victime-si-tortionari-sfarsesc-la-fel Am vorbit cu basarabeanul care-ți arată ce înseamnă să fii rupt de România „Pușcăria în care au trăit basarabenii nu se termina acolo unde se termina sârma ghimpată.” De  Teo Dumitru  și  Cătălin Nicolae 23 August 2019, 1:59pm Dumitru Crudu, 52 de ani, îți dă senzația că trăiește în altă lume, că e mereu cu gândul în altă parte. Cam cum ți-ai imagina că ar trebui să fie un poet sau un savant, dar genul de tip pe care îl întâlnești mai degrabă în cărți decât în viața reală. Un personaj. E suficient să îi asculți poveștile ca să te convingi. Spune că vine din Flutura, undeva în estul Republicii Moldova. E un sat despre care a scris și în cel mai recent roman al său, care nu există, însă, și pe hartă, pentru că numele oficial e altul. Ca să nu facă armata sovietică, a plecat în Georgia și a nimerit în cea mai complicată perioadă a acesteia, când s-a ajuns și la război civil. La un moment dat, s-a trezit în mijlocul Rusiei, fără un sfanț în buzunar, și a dat șpagă singurul lucru pe care îl avea asupra lui: o carte, și aia împrumutată, pentru a putea ajunge cu trenul înapoi în Moldova. A venit în România ca student, a lucrat în presă și a plecat când a fost concediat. Așa a scăpat de o condamnare la închisoare pentru calomnie (caz cusut pe o  lege absurdă , înainte de modificarea Codului Penal). În Republica Moldova a lucrat la Europa liberă și la Radio Chișinău. Când era copil și adolescent juca fotbal la un club și asta era meseria pe care și-o dorea – dar a început să aibă insomnii în cantonamente și ca să omoare timpul s- a apucat să citească și dintr-una-ntr-alta a ajuns scriitor. Crudu este, parțial, personaj și în propriile sale cărți, unde se regăsesc elemente autobiografice și chiar și-a jucat impecabil propriul rol într-un mic spot video Dacă îi urmărești contul de Facebook te prinzi din trei postări că literatura e obsesia lui: scrie tot timpul ba de cărțile pe care le citește, care îi plac toate, ba de cenaclul pe care îl păstorește și unde încurajează debutanți. A publicat peste 20 de volume de poezie, teatru și proză, a fost tradus în vreo 15 limbi și a primit sau a fost nominalizat pentru premii literare în Republica Moldova, România, Cehia și Serbia. Cel mai recent roman al său, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, te trece prin 80 de ani din istoria Basarabiei (începând cu invazia sovietică din 1940), țesută în jurul personajului titular și al familiei sale. Spune că e o carte care l-a obsedat și la care a lucrat ani de zile, așa că de la ea a pornit și dialogul cu el. VICE: Mi-ai spus la un moment dat că ţii foarte mult la această carte şi că e ca un copil aşteptat. De ce e mai importantă decât altele? Dumitru Crudu: Dintre toate cărțile pe care le-am scris cel mai tare țin la acest roman, pentru că am pus în paginile lui o parte din ființa mea. Cu acest roman m-am culcat și m-am trezit câțiva ani buni. Am îndrăgit personajele din carte. Fiecare dintre ele mi-au devenit apropiate, iar familia din Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici a devenit și familia mea, cu toate că nu e un roman autobiografic și proza din carte nu e autoficțiune. E un roman care stă sub semnul metaforei și melancoliei. În el a încăput drama unei familii din România ruptă de România. Iar în oglinda acestei familii s-a reflectat drama Basarabiei. Poate fi considerată Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici povestea ta şi a oricărui moldovean? Desigur. Povestea familiei lui Mihai Mihailovici Lebădă-Ciuntu - omul cu doi tați, cu un tată vitreg colaboraționist și cu un tată drept victimă a sistemului - este povestea oricărui moldovean. Fiecare basarabean are doi tați, de regulă, dușmani de moarte sau aflându-se într-un adevărat război. Mihai Mihailovici a fost crescut când era copil de tatăl său care a făcut gulagul și, când a devenit adolescent, de tatăl care a trecut de partea noului regim. Omul cu doi tați sau două burice. Întrebarea e pe cine îl va alege. Și pe care dintre ei și-l va lua model în viață. Drama basarabeanului e că pendulează între cei doi tați și ambii îi sunt dragi. Am trăit ceva vreme la Chişinău, iar sentimentul cu care am rămas este unul similar cu cel care răzbate din cartea ta: al unei melancolii care dă să te cuprindă, dar în clipa următoare nimereşti într-o situaţie atât de bizară, că izbucnești în râs. Este această atmosferă specifică spațiului ex-sovietic în general sau Basarabiei în particular? Spunea foarte bine Gelu Diaconu, că romanul meu ar începe ca o dramă, ar continua ca o comedie și s-ar termina ca o tragicomedie și e foarte adevărat asta. Iar acest sentiment îl ai și când te afli la Chișinău: că același lucru îl poți privi din toate aceste unghiuri de vedere. Iar asta se întâmplă pentru că Basarabia se află pe niște nisipuri mișcătoare și nimic nu e sigur acolo, sau vorba lui Cioran, singurul lucru sigur e că nu e nimic sigur. Ce i-ar spune Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici unui străin care știe prea puține despre Basarabia? Cu ce crezi că ar rămâne după ce a citit cartea? I-ar spune că oameni faini și interesanți pot exista oriunde în lume, inclusiv în Basarabia. Cartea m-a dus cu gândul la O zi din viața lui Ivan Denisovici, pentru că prezintă tot un fel de univers represiv și concentrațional, de altă natură. A fost un demers voit din partea ta? Dialogul cu Soljenițîn e voit. Iar ideea pe care vreau s-o transmit e că pușcăria în care au trăit basarabenii nu se termina acolo unde se termina sârma ghimpată. Dar mai sunt și ale trimiteri textuale: la filmul Ziua cârtiței, la romanul 9 noiembrie, la romanul Aceeași zi sau la romanul Întâlnirile de joi. Știu că ai nimerit în tot felul de situații complicate, ca războiul civil din Georgia. Care e cea mai stranie aventură pe care ai avut-o? Despre asta voi povesti în noul meu roman. Pare că trăiești numai pentru literatură. Ce înseamnă literatura pentru tine? Frumusețea lumii. Și acum una la care vreau să fii (și mai) sincer: de ce și pentru cine scrii? Pentru oamenii buni. https://www.vice.com/ro/article/qvg89p/ce-inseamna-sa-fii-rupt-de-romania O LUME ÎN CONTINUĂ DESTRĂMARE Scriitorii originari de peste Prut aduc în cultura română o dimensiune complexă, profundă și fascinantă, hrănită din existențe traumatice, din realitatea periferică, scindată la nivel lingvistic, cultural și politic de zeci și sute de ani, măcinată de conflicte istorice suprapuse și interminabile, care ajung să semene cu o fatalitate tragi-comic-absurdă. Liliana Corobca, Tatiana Țîbuleac, Dumitru Crudu, Mihail și Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu – sunt autori care au deja cărți importante ce alcătuiesc o parte din ceea ce am putea denumi memoria estului, în diverse variante stilistice. Dumitru Crudu, poet, dramaturg și prozator, premiat și tradus, realizează, în „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, un roman puternic și original al unei familii de basarabeni, desfășurat pe parcursul a aproape opt decenii, din anii ’40 până după 2000. Este o familie care se descompune, se recompune, se ramifică și se regăsește cu diferite ocazii – onomastici sau înmormântări: de la tatăl Mihail Feodorovici Lebădă – care a fost nevoit să plece din Chișinău, a pierdut apoi o altă casă care luase foc, a fost arestat și deportat în 1946 pentru a se întoarce în 1951 în satul Flutura, unde nu îl mai cunoaște decât câinele și unde găsește nevasta cu șapte copii, deși o lăsase cu cinci –, până la noile generații ce revin provizoriu sau pleacă definitiv la București sau în alte orașe mari ale Europei. Romanul este  alcătuit din scurte capitole, care pot fi citite ca povestiri sau scenete, toate desfășurându-se în aceeași zi: 28 iunie, în diverși ani. Este ziua de naștere a protagonistului, dar este și ziua în care armata sovietică „eliberatoare” pătrunde în Chișinău. Istoria mare și existența individului se suprapun ironic și dramatic, Mihai Mihailovici ratează de cele mai multe ori să își aniverseze ziua de naștere. Construită, așadar, pe acest artificiu narativ, al unei zile (care se tot suprapune, schimbând vârsta protagoniștilor și uneori decorul), cartea trimite la modele celebre și, de altfel, are două motto-uri: unul din Cinghiz Aitmatov, „O zi mai lungă decât veacul” – „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, se-apucau cu mâinile de cap: Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici” –, și altul din James Joyce, „Ulise”: „Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”. Sunt doar semnificații posibile, fiindcă proza lui Dumitru Crudu nu se intersectează decât superfluu cu autorii citați. Cartea construiește un spațiu imposibil, ce pare fie un capăt al lumii, fie unul de tranzit, în care individul este veșnic amenințat și lăsat pe drumuri, dar supraviețuiește și continuă să trăiască, să iubească, să lupte, să ierte, să încerce să evadeze. În același timp, chiar dacă au destine contorsionate și soarta îi aruncă în diferite ipostaze, chiar dacă se revoltă uneori, aproape toți păstrează sentimentul apartenenței la o familie lărgită, simptomatic cu două figuri/modele paterne: Mihail Feodorovici și Radu Gavrilovici – așa cum spațiul românesc de pe peste Prut oscilează între țara-mamă și tătucul vitreg. Cele patru generații de basarabeni trec prin război, foamete, deportări, umilințe, sovietizare, dezrădăcinări și alungări, readaptări dureroase și compromisuri necesare. Fiecare zi de 28 iunie/scenă/povestire devine semnificativă pentru viața familiei, a protagonistului și a destinului Basarabiei, al prefacerilor ei sociale și politice. La 18 iunie 1961, spre exemplu, Mihai Mihailovici Lebădă rătăcește prin Chișinău, total lipsit de mijloace materiale și suferind cumplit din pricina despărțirii de Ludmila, ajunge la un vechi cunoscut, poetul George Podaru, care refuză să îl găzduiască încă o noapte fiindcă „i-a venit inspirația și trebuie să scrie”. Realizând că, oricum, nimeni nu îi va publica vreodată „un poem despre frumusețea nevăzută a lumii”, George Podaru decide să nu mai îndure nici el foamea: „Vreți poezii despre Lenin, partid, uzine, comsomol, despre eliberarea Basarabiei de sub ocupația românească sau împotriva imperialismului american? Ei bine, o să vă dau poezii de astea, important e să nu mai îndur foamea și să o aduc pe Vera acasă. Dacă vreți căcaturi, o să vă dau căcaturi, își spunea Podaru și începu să scrie o poezie despre marea eliberare din 28 iunie, pe care o termină în 12 minute. Apoi scrise un poem împotriva imperialismului american, iar după ce-l termină și pe acesta, îi dedică o odă lui Lenin, marelui Vladimir Ilici Lenin”. Ironia amară a prozatorului are și o dimensiune autoreflexivă, fiindcă ajunge să scrie despre „desființarea noului roman al lui Dumitru Crudu, «Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici»” ca fiind „plin de locuri comune și de banalități”. Nici vorbă, noul roman al lui Dumitru Crudu este, cred, una dintre cele mai bune cărți ale anului 2019 și din ultimii ani. https://www.litero-mania.com/o-lume-in-continua-destramare/ 28 iunie în timp – o istorie a Basarabiei DE  VIORICA STĂVARU  ÎN 25 IULIE 2019 RECENZIE Partajare 4 Ai zice, azi, că un roman-cronică de familie, fie el și adaptat la cerințele pieței literare, nu-și mai găsește cititorii potriviți/interesați. Cine mai are suficientă răbdare pentru a urmări, progresiv sau regresiv, destinele unor generații, cu inerentele implicații istorice, sociale și culturale? Azi, când percutează la publicul tot mai eterogen textele coagulate în jurul unui mit reinventat, al sâmburelui mistico-religios, texte care psihologizează excesiv, cu excrescențe concentrice, în care formula apare (sau chiar este) mai importantă decât conținutul? Sau texte care ficționalizează momente-limită din viața autorului, el însuși reinventat într-un personaj purtător de simboluri. Într-un astfel de context, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, cartea scriitorului basarabean Dumitru Crudu, este un experiment captivant, un roman „din bucăți” (texte care aparent pot funcționa și autonom), în care data de naștere a personajului din titlu coincide cu o dată istorică importantă, respectiv 28 iunie 1940 – pătrunderea trupelor sovietice în Basarabia, istoria personală se suprapune astfel peste istoria unei întregi colectivități, optzeci de ani în care Basarabia suferă efectele nocive ale ocupației sovietice, un aparat politico-administrativ opresiv, a cărui propagandă comunistă cere basarabenilor să-l perceapă ca element eliberator. Cronica familiei Lebădă, prelungită în timp prin copii și nepoți, concentrează mai multe momente critice emblematice pentru toți locuitorii satelor basarabene: sovietizarea forțată, îndoctrinarea, deportările, foametea, lipsa unui loc de muncă, învrăjbirea oamenilor, deteriorarea relațiilor de familie și de rudenie în general etc. Fiecare capitol are, ca titlu, data de 28 iunie, din 1940, anul de naștere al personajului Mihai Mihailovici, până în 2018, anul morții acestuia. Potrivit spuselor autorului, cartea este povestea mai multor oameni, „romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni”. Pentru mine, sincer, a fost o provocare să citesc o carte despre viața unei familii basarabene reconstituită pe parcursul unei singure zile din ani diferiți. Mă temeam că nu va fi un experiment literar reușit. Dimpotrivă, senzația de verosimil e autentică, dialogurile firești, atmosfera recognoscibilă. Am putut să intuiesc evoluția personajelor, relațiile dintre ele, convingerile și temerile fiecăruia. Sunt texte variabile ca dimensiuni, realizate cu o artă narativă aparte. Nimic de prisos. Fiecare din ele fixează un anumit moment (teama mamei că nu va avea ce pune copiilor pe masă, trocul de alimente, adulterul cointeresat, mersul la școală, bătaia, venirea dentistului în sat, închisoarea, un incendiu accidental, căsătoria, nașterea unui copil, compromisurile politice etc.), care devine emblematic pe măsură ce vezi legăturile dintre capitole. Cititorul înțelege treptat ce simt și ce gândesc oamenii, cum reușesc să supraviețuiască și să păstreze bruma de normalitate socială. Mihai Mihailovici Lebădă, fiul Lizei și al lui Mihail Feodorovici Lebădă, devine astfel un exemplu edificator despre felul în care viața unui individ poate suferi contorsiuni inimaginabile sub influența unei istorii naționale nedrepte. Departe însă de a (o) prezenta sub forma unei cronici întunecate, Dumitru Crudu reușește să păstreze un timbru mai degrabă umoristic, ici-colo ironic și chiar sarcastic, datorită căruia cartea câștigă mult la lectură. Nu lipsesc, de asemenea, trimiterile simbolice la totalitarismși la efectele acestuia (de exemplu, șobolanul fugărit în cantină, în timpul unei petreceri, de către „frumoasa Raia”, care îl izbește de mai multe ori cu polonicul, spre bucuria colegilor de secție). Textele se parcurg cu senzația că vizionezi un film despre o vară prelungită misterios în timp: un copil, speriat că tatăl, întors pe neașteptate din închisoare, va fi încă o gură în plus la masa lor săracă, neîndestulătoare; un adolescent care constată că adulții fac prea multe compromisuri ca să reziste, înstrăinându-se de părinți și chiar de frați, care se vor căpătui cum vor putea; el însuși, adolescentul îndrăgostit nebunește de o fată pe care o lasă gravidă și cu care ar vrea să se însoare, constată cu amărăciune că, după ce face avort, fata îl părăsește fără explicații; căsătorit, suportă reproșurile soției că nu face suficiente compromisuri pentru a se angaja și a primi, drept repartiție, un apartament convenabil etc. Ca să intri la o facultate, alte compromisuri. Se trăiește astfel într-o rețea socială perfidă, în care te aliezi cu acela care te ajută să te realizezi profesional sau măcar să supraviețuiești și te ferești, uneori prin metode de-a dreptul ilare, de cel care te poate trăda. E o lume pe care o știm, de altfel. Limitată, periculoasă, plină de frustrări, dar și de speranța, fie ea și firavă, că vremurile se vor schimba în bine. Satul Flutura e o comunitate care se transformă treptat într-un simbol, un loc spre care te întorci oride câte ori simți că te-ai rătăcit: „Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și-a amintit Liza, și s-au porni pe jos spre Flutura” (pag. 247). Flutura își păzeștecu grijă emblemele: limba moldovenească, datinile, obiceiurile, mai puțin relațiile dintre oameni, acestea din urmă suferind modificări dictate de legea nescrisă a supraviețuirii. Astfel, se înstrăinează adesea soții între ei (Liza îl alungă pe Mihail Feodorovici și se recăsătorește cu Radu Gavrilovici, președintele sovietului sătesc, care o ajutase mereu cu alimente cât timp soțul ei fusese închis), copiii de părinți, frații unul de celălalt, iubita de iubitul dintâi etc. Sentimentele firești trec în plan secund. Consecințele, pe plan istoric, ale Celui de-al Doilea Război Mondial, ruperea Basarabiei și sovietizarea ei forțată, aspirațiile oamenilor „de a-și lăsa baștinaca să se care la București”, tribulațiile unor vieți irosite, toate acestea transpardin paginile unei cărți în care durerea și bucuria de a trăi se îngemănează în chip firesc. Există, în roman, destule scene care (îți) rămân întipărite pe retină: un 28 iunie 1974, cu Mihai Mihailovici în așteptarea musafirilor, care vin să-l felicite de ziua denaștere, iar o ploaie teribilă îi strică planurile; în apartamentul dintr-un „bloc gri, scorojit” curge apă din tavan peste masa din sufragerie, plinăde mâncare, iar Mihai aleargă de colo-colo mutând vasele și plasând lighene și căldări pe masă, pe podea, peste tot. Și nu poate face față apei care se strecoară peste tot: „Fugea  fără oprire. Când în vestibul, când în baie, când la balcon, cu căldări pline cu apă în mână, pe care le deșerta continuu la budă.” (pag. 115). Așa e viața fiecăruia dintre personajele cărții. O fugă continuă: din Flutura spre Chișinău sau spre București, afară din țară, în Anglia, Italia, Olanda, Africa de Sud, atunci când istoria permite acest lucru. Cu fii, fiice și nepoți risipiți în lume, în căutarea unui loc și a unui rost, care să spele toate compromisurile anterioare. Cu Mihai Mihailovici ajuns în scaunul cu rotile în urma participării la războiul ruso-moldovenesc din 1992. Mihai Mihailovici, purtat de Barno la aniversări și la înmormântări, devine astfel simbolul unei Basarabii în criză profundă. Chiar dacă trăiesc la București, legătura cu Basarabia nu se rupe niciodată. Mihai Mihailovici își pierde nu doar ambele picioare la Tighina, ci și bucuria. Refuză sistematic „să mai primească pe cineva sau să mai iasă din casă și stătea toată ziua în pat sau într-un scaun cu rotile și se uita în tavan”. Radu Gavrilovici ajunge și el în mizerie, luptând să supraviețuiască pe străzi, din vânzarea unor obiecte disparate, dând din coate pentru un locșor în care să-și întindă marfa de negustor ambulant. Moare absurd, din pricina unui adolescent pe care-l găzduia și de care se atașase afectiv, tânărul provocându-i un atac de cord în momentul în care dorește să-l jefuiască. Este, iată, istoria tulbure a Basarabiei prin oameni. O istorie pe care autorul o cunoaște, o trăiește și o ficționalizează într-o carte cu adevărat tulburătoare. O carte lucidă. Vă las bucuria și mai cu seamă curiozitatea de a  o parcurge pe îndelete. Veți descoperi nu doar aspectele semnalate de mine în această prezentare, ci și altele, care au legătură cu alegerile politice din Basarabia, cu candidații, cu intelectualii de acolo și din România, cu ziarele moldovenești, cu relațiile dintre jurnaliști etc. Și poate se vor risipi multe dintre prejudecățile care au legătură cu această lume care a făcut odată parte din trupul mai mare și mai puternic al țării noastre. Ziua denașterea lui Mihai Mihailovici de Dumitru Crudu Editura: Humanitas Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani Anul apariției: 2019 Nr.de pagini: 247 ISBN: 978-973-50-6427-3 109 https://bookhub.ro/ziua-denasterea-lui-mihai-mihailovici-de-dumitru-crudu/ O saga basarabeană în fărâme         de Gabriela Gheorghişor Soft-ul literar al lui Dumitru Crudu pare să fie reglat pe pattern-ul fragmentarului. Chiar şi când scrie romane, poetul şi prozatorul basarabean aplică tactica povestirii sau a schiţei, pe care am numit-o (într-o cronică la volumul Salutări lui Troţki) Blitzkrieg narativ. Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici este, ca şi Oameni din Chişinău, mai degrabă un roman modular, cu o orchestrare ingenioasă a unor momente epico- dramaturgice, cu multe personaje iterative, surprinse în diverse vârste şi situaţii. Capitolele sale, care pot fi citite şi independent, conţin scurte secvenţe din existenţa dramatică a unei familii din Basarabia, de-a lungul unui veac de istorie zbuciumată. Ocheanul simbolic prin care naratorul urmăreşte traseul neamului lui Mihai Mihailovici şi, prin el, al Moldovei de dincolo de Prut, îl reprezintă o dată din calendar cu implicaţii istorico-politice tragice: 28 iunie. În 28 iunie 1940 se naşte personajul din titlul romanului, însă tot în aceeaşi zi are loc ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Cercul acestei zile, element structurant al construcţiei narative şi laitmotiv sugestiv, devine o metaforă carcerală (nu doar câteva personaje ajung la puşcărie, în timpul dictaturii sovietice comuniste, ci întreaga provincie românească se transformă într-o închisoare de rusificare şi de reeducare a locuitorilor, ca-ntr-un experiment sinistru, mai atroce decât cel din Portocala mecanică). Saga fragmentară a familiei Lebădă din satul Flutura, raionul Ungheni, prezintă tot felul de orori şi de întâmplări absurde, petrecute sub bocancul rusesc, strivitor de vieţi şi destine: Mihail Feodorovici este arestat pentru o culpă inventată (că ar fi furat două străchini cu făină de la stat) şi pătimeşte şapte ani în Siberia, soţia sa Liza trăieşte cu denunţătorul lui Mihail, preşedintele sovietului sătesc Radu Gavrilovici Ciuntu, în schimbul unor farfurii cu făină, pentru a-şi hrăni copiii, iar după mulţi ani se va căsători cu el din plăcere, bunica Dochia explodează odată cu grenada adusă de Mihăiţă din pod, mătuşa Ileana dispare pentru totdeauna după ce este violată de doi soldaţi ruşi, în prezenţa laşă a fratelui Mihail Feodorovici, Mihai Mihailovici cerşeşte de foame pe la mesele ofiţerilor sovietici care se ghiftuiesc sau adună boabele de porumb din baligile cailor, este internat la spitalul de nebuni, îşi pierde iubita din cauza „cazierului“ tatălui; Radu Gavrilovici, încercând să-şi salveze fiica vitregă de puşcărie, este închis pentru delapidare, fiul său Vladilen, colaborator al Securităţii sovietice, va decădea el însuşi, fiind turnat de un coleg care vrea să-i ia locul la conducerea tipografiei, acelaşi Mihai Mihailovici munceşte mult timp ca hamal în gară, fiindcă refuză pactul cu diavolul, Felix, frate vitreg, va înnebuni, după ce va dezerta din armată, în vremea invadării Cehoslovaciei, şi va fi capturat şi bătut, Mihai Mihailovici îşi pierde picioarele şi doi fraţi în luptele de la Tighina etc. Numeroase personaje se perindă prin faţa ochilor noştri, cu poveştile lor de viaţă mustind de mizerie, violenţă, trădare, pasiuni abisale, corupţie, destrămare, dezrădăcinare şi moarte. Victimele se îndrăgostesc de călăi, călăii se transformă în victime, toţi au momente de cruzime sau de umanitate, într-un vortex al istoriei din care nimeni nu scapă nevătămat. După dezmembrarea U.R.S.S., în Republica Moldova, foşti comunişti şi delatori propovăduiesc valorile democraţiei liberale, kaghebiştii sunt tot în funcţii, în strategiile electorale, partidele folosesc pumnul şi mita, iar taberele se ambiguizează şi mai acut, pe fundalul noului trend ideologic al corectitudinii politice. Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici oferă o proză realist-comportamentistă, dramaturgic-cinematografică (în stilul simplu, nesofisticat, propriu mai degrabă prozei americane din secolul al XX-lea), dar cu o Weltanschauung specifică sufletului sau spiritului slav, de contradicţii dostoievskiene şi de farsă neagră amintind de Gogol. Satira moravurilor, inclusiv a celor scriitoriceşti, merge până în actualitate, prin trimiteri au toreferenţiale ironice: „băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desfiinţa noul roman al lui Dumitru Crudu, Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici, reproşându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel Garcia Márquez, şi dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldaţi sovietici, şi, în general, nu acesta e romanul pe care-l aşteaptă toată lumea, acesta fiind un roman plin de locuri comune şi de banalităţi“. De altfel, episodul inaugural cu grădinarul lui David Lodge luat de basarabeni drept prozatorul englez, printr-un malentendu comic, arată că Dumitru Crudu are şi disponibilităţi epice parodice. Naraţiunii în cioburi din Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici de Dumitru Crudu, cu un ritm alegru, cu scene tulburătoare, îi corespunde o lume moldovenească făcută ţăndări de tăvălugul rusesc, incapabilă să se mai adune într-o Europă a fluidităţii de azi. http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=4474&editie=159&autor=de%20Gab riela%20Gheorghi%BAor 9) CADRE PENTRU A RECONSTITUI O I STORIE: ZIUA DE NAȘTERE A LUI MIHAI MIHAILOVICI, (ANDRA STRUGARU) 28 iunie 1948: tânără mamă cu soț deportat, primind în toiul nopții vizita șefului de partid în sat; șeful de partid aduce făină. 28 iunie 1950: băiat pe o uliță prăfuită, în urma unui cortegiu funerar, suferind pentru prima dată din dragoste; întors acasă, jelește alături de familie vaca. 28 iunie 1968: tânăr dezertor, fugit pentru a vedea lumea liberă de la Praga, ascunzându-se de ofițeri și miliție. 28 iunie 2018: grădinarul lui David Lodge la Chișinău, încolțit de membrii Uniunii Literare. 28 iunie 1940: soldații români, marii proprietari de fabrici, restaurante și hoteluri, negustorii de pânzeturi, prăvăliașii, medicii și profesorii, sau funcționarii statului, impiegații, jandarmii și muncitorii părăsesc orașul. Chișinăul se golește ca un pahar de apă scăpat din mână. Ard portretele regelui și steagurile României. Basarabia este „eliberată” de către sovietici. Mihai Mihailovici se naște. Chiar și de la distanță, în toate aceste cadre fugitive, desprinse din romanul lui Dumitru Crudu, există ceva de natură imagistică, ce pare a fi mai degrabă opera unui versat cineast, care m-a convins că, dacă Moldova ultimilor 79 de ani ar fi fost trasă pe un diafilm, cu siguranță Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici ar fi fost acela. (aproape) 80 de ani de singurătate Mihai Mihailovici se naște, de fapt, odată cu ruptura dintre românii de o parte și de alta a Prutului; viața lui începe în același timp cu aceea Basarabiei sovietizate, asupra căreia comunismul se abate anihilând ceea ce fusese construit înainte, impunând noi modele, ideologii și idealuri sociale, permanentizând confuzia, teama, neliniștea și nesiguranța. În aceste circumstanțe, destinul băiatului este, încă din fază incipientă, condiționat contextual; existența și experiența lui anterioară „Zilei Eliberării” sunt nule, iar acest lucru îl transformă, în mod indirect, într-un exponent al unei generații limită, de tranziție: felul în care evoluează și ceea ce i se întâmplă lui și familiei sale în Chișinău, Flutura, Siberia, Anglia și Tbilisi, întotdeauna sub semnul zilei fatidice de 28 iunie, reflectă întocmai felul în care a evoluat și tot ceea ce s-a trăit în Moldova și în fiecare casă de pe teritoriul acesteia în ultimii 80 de ani; este, de fapt, în sine, povestea încercărilor de adaptare/ resemnare/ avansare/ resemnare, a zbuciumului și a goanei neîntrerupte în căutarea unei soluții, a unui rost al vieții pe care toți românii din Basarabia au trăit-o de la 1940 încolo. Amintind de Marquez într-Un veac de singurătate, Dumitru Crudu nu își minimalizează personajele pentru a face loc expunerii istorice în radiografia aspectului socio-politic al Basarabiei, ci, mai degrabă, fiecare membru al familiei Lebădă-Gavrilovici, de la Mihai Feodorovici și Liza, părinții lui Mihăiță, care părăsesc Chișinăul și se refugiază în Flutura în timpul invaziei sovietice, și Radu Gavrilovici, șeful de partid care preia conducerea Fluturei și cel de-al doilea soț al Lizei, până la copiii și nepoții acestora (fie că se angajează la aceeași tipografie, aduși de Vladilen, căruia succesul în viață îi este asigurat de numele abreviat de la Vladimir Ilici Lenin, fie că se ascund sub pat de miliție sau renunță la bursa de traduceri în Georgia și părăsesc în plin război civil țara cu bani împrumutați, fie că emigrează pentru a-și câștiga traiul) devin instrumente în crearea unui mare tablou; căci mutațiile politice se subînțeleg din turnurile existenței lor, așa cum felul în care viața fiecărui personaj evoluează se subînțelege din schimbările care au loc în exterior. Deci instalarea comunismului, foametea, locuințele de stat, poliția politică, suspiciunea, războiul din Transnistria, tranziția anevoioasă, împiedicată de funcționarea neîntreruptă a vechilor mecanisme mentale și politice nu iartă nici clanul Lebădă-Gavrilovici. Mai mult decât atât, este accentuată interdependența stabilită între macro-nivel și micro-nivel: instalarea comunismului conduce la deportarea lui Mihai Feodorovici, tatăl lui Mihăiță, iar foametea care urmează o determină pe Liza să înceapă o relație cu Radu Gavrilovici, lider de partid, care le poate procura hrană copiilor ei. Atunci când Mihai se întoarce nu mai este primit în casă, iar vestea că Liza și Radu sunt un cuplu îl aruncă într-un întuneric existențial în urma căruia își află spontan, dar nu pe loc, sfârșitul sub roțile unui tren. La fel, luptele de la Tighina, care au valoare episodică în macro-nivel, schimbă definitiv viața lui Mihai Mihailovici, care își pierde ambele picioare și căruia nu îi rămâne decât să ducă o existență secătuită, străină, distantă față de oameni. Relația aceasta dintre individ și context, dintre personal și universal, episodic și permanent, la nivel micro și la nivel macro dobândește o amploare spectaculoasă, deconcertantă, pe alocuri hipnotică. Lui Radu Gavrilovici nu-i venea să-și creadă ochilor. Să mai spună cineva că nu se întâmplă minuni. Iată una dintre ele. Ziarul ăsta de azi a căzut din cer. Radu Gavrilovici se aplecă mirat și fericit spre ziarul căzut la picioarele sale, și-l apucă între degete, ca pe o sticlă de lapte, dar nu putu să-și dezdoaie spatele (…) și rămase încovoiat spre pământ, cu ziarul în mână ca un semn de întrebare. Când milițienii au năvălit la balcon, lui Bogdan Gheorghevici i-a pierit curajul să se mai arunce în gol și i-a lăsat să-l înșface de brațe și să-l tragă în casă. În sfârșit, Radu Gavrilovici și-a dezdoit spatele și s-a ridicat în picioare. Putea merge. Și se porni spre banca aia de la intrarea în bloc, cu Moldova socialistă în mână. Dar înainte de-a intra în bloc, se mai uită o dată în sus ca să vadă de unde totuși a căzut ziarul acesta atât de drag lui, care urma să-i înfrumusețeze o nouă dimineață din viață. Sus, toate balcoanele și ferestrele erau închise și el nu observă nimic ciudat. Dincolo de o ilustrare sau, mai bine-zis, o punere în scenă a ceea ce devine probabil cel mai tulburat secol din istoria Basarabiei și a României, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici mi-a lăsat impresia că ar putea fi, dacă nu chiar că trebuie privită, și ca un experiment asupra naturii umane în ansamblu: ne sunt aduși în față acești oameni simpli, asemănători (dacă nu chiar înrudiți) și diferiți totodată, iar de la un an la altul, de la un 28 iunie la altul, sunt surprinși în câte o fotografie, întotdeauna sub un alt filtru, sub o altă lumină. Dumitru Crudu ne arată, în definitiv, că sufletul omenesc este elementul invariabil, singura constantă (în sensul permanenței, nu al platitudinii), iar, fie că este vorba de familie sau politică, sau, ca în cazul romanului, de felul în care (chiar și) familia se transformă prin prisma politicii, ceea ce se întâmplă în jurul lui e o problemă de reglaj și de lumină, atunci când este developat filmul. punerea în scenă  Imposibil de trecut cu vederea este caracterul scenic al acțiunii și teatralitatea personajelor. Așa cum observă Gelu Diaconu pe  www.omiedesemne.ro , într-o cronică a romanului lui Dumitru Crudu, pe parcursul întregului roman sunt atât de elaborate straturile paraverbal și nonverbal, încât personajele devin niște entități dense, ultra-expresive, ce ar putea cu ușurință să ia locul actorilor unui film mut. Tovarășul Viorel, cu un fel de sfredel și fără anestezie, îi găurea un dinte și lui Mihăiță îi dădură lacrimile și Pavel Ivanovici îl văzu că se uită la portretul lui Stalin și crezu că plângea pentru că-și amintea că acest conducător atât de înțelept a murit.  Lumina sub care își așază autorul personajele, fie că este cea a unui anumit context istoric sau nu, de la un capitol la altul, scoate la iveală aceeași lume a oamenilor mărunți, a gesturilor ordinare și a vorbelor familiare; ceea ce oferă însă, consistență cadrelor aproape cinematografice este tocmai atenția pentru detaliu, manifestată obsesiv și impecabil, fără a trăda atitudinea nonșalantă și detașată pe care o asumă naratorul. Este impresionant felul în care Dumitru Crudu reușește să transforme unele dintre cele mai firești gânduri, dintre cele mai banale sau stânjenitoare situații în adevărate spectacole ale neputinței, ale obișnuinței, ale iubirii sau, mai exact, ale elementului cât mai uman din fiecare dintre noi. Un 28 iunie ploios, în care Mihai Mihailovici se hotărâse să își serbeze aniversarea, naratorul îl brodează la marginile absurdului: asemenea unui scenograf, o așază pe Barno alături de copii refugiată într-o cofetărie și telefonând la intervale regulate pentru a-l asigura pe soțul ei că vor sosi invitații, în ciuda furtunii, iar pe Mihai îl lasă în apartament, cu masa pusă, cu apa care începe să picure din tavan – iar toată emoția așteptării musafirilor este completată de alergătura bărbatului în apartamentul lui, în încercarea de a goli și de a înlocui la timp toate vasele în care lăsase apa să se scurgă, până când decide să acopere canapeaua copiilor cu propriul trup pentru a o proteja de umezeală. Umorul construit înăuntrul absurdului, ironiei și autoironiei este calibrat perfect, integrându-se și potențând impactul discursului fluid al naratorului. Cu toate acestea, scenele savuroase, chiar și în tragismul care le înconjoară, nu mușamalizează sau, mai bine-zis, nu minimalizează mesajul de substrat al cărții: alegoria dintre soarta Basarabiei și cea a lui Mihăiță, într-un parcurs anevoios, care, până la urmă, nu este justificat, nici justificabil prin neșansă. Romanul lui Dumitru Crudu lansează, cu subtilitate, și o întrebare de tipul „Cum ar fi fost dacă”, ilustrând raportul dintre eveniment imposibil de influențat, alegeri personale, alegeri colective și destinul scăpat de sub control. Mihăiță însuși, poate asemenea Basarabiei, ajunge să crească în umbra a două modele paterne: tatăl natural, deportat și anticomunist, și tatăl vitreg, comunist convins, iubitor de revoluție, ajuns în familia lor inițial ca sursă de hrană, mijloc de supraviețuire; condiționare contextuală care limitează posibilitățile de a alege ale protagonistului într-o lume în care nu poate fi spus ce este rău și ce este bine, ce este greșit și ce este corect; undeva, pe fundal, în decor, mereu cineva sărbătorind 28 iunie, Ziua Eliberării, și Mihăiță sărbătorindu-se din când în când, în rest, trecându-se el însuși cu vederea, mai puțin important decât toți oamenii. https://alecart.ro/dumitru-crudu/ 10) NICOLETA CLIVEŢ: O ZI ÎNTINSĂ PE TOT VEACUL Apostrof, 2019 , anul XXX, 2019, nr. 9 (352) ,  NICOLETA CLIVEŢ: O ZI ÎNTINSĂ PE TOT VEACUL Premiat, în 2018, de Academia Română pentru volumul de proză scurtă Salutări lui Troţki, Dumitru Crudu nu doar că nu s-a culcat pe lauri, ci chiar a prins curaj pentru a-şi (re)încerca puterile epice, de această dată cu un roman – Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici (Humanitas, 2019). Povestea sumbră a neamului Lebădă-Ciuntu, întinsă pe patru generaţii de basarabeni, este spusă odată cu cea a Moldovei lovite de „urgia roşie“, ambele poveşti fiind deopotrivă de conectate la disperare şi neputinţă. O saga familială şi o frescă istorică, ridicate pe o structură fragmentată şi fragmentară (semn că genul scurt este, pentru autor, o tentaţie încă nedepăşită) şi susţinute de o scriitură albă, tranzitivă – aşa s-ar putea descrie formula epică pentru care Dumitru Crudu a optat. Romanul începe cu sfârşitul (înmormântarea lui Mihai Mihailovici, pe 28 iunie 2018) şi sfârşeşte cu începutul, respectiv cu naşterea lui Mihai Mihailovici, pe 28 iunie 1940, zi în care sovieticii preiau cu brutalitate ceea ce le fusese cu uşurinţă cedat prin pactul Ribbentrop-Molotov. Este ziua folosită apoi ca reper/pretext pentru a urmări, de-a lungul a aproximativ optzeci de ani, un dublu parcurs – al unei provincii mutilate de Istoria care, la rândul său, distorsionează istoria ceva mai măruntă a unei familii de basarabeni din satul Flutura. Invazia sovietică loveşte năprasnic şi, deşi la început pare doar un moment de halucinaţie a Istoriei, nu e; îi vor urma evenimente cel puţin la fel de cumplite: anii războiului, începutul sovietizării, foametea, deportările, pactizările ticăloşite cu regimul pentru a scăpa, o vreme, de grija zilei de mâine, conflictul trans-nistrean şi eterna bântuire a spectrului rusesc, criza economică şi actuala afundare în dezbateri politicianiste sterile. Odată pus în mişcare de un eveniment-prim, dezastrul îşi urmează cursul după un algoritm propriu, aparent imposibil de decuplat, într-o dinamică proprie, ce nu ţine cont de oamenii deveniţi simple marionete. Relevant în acest sens este fragmentul în care o ploaie diluviană ameninţă, fix pe 28 iunie 1974, sărăcăciosul apartament al lui Mihai Mihailovici; cu masa pusă, în aşteptarea musafirilor, acesta aleargă năuc de colo-colo, plasând lighene şi găleţi, pentru a salva de la dezastru evenimentul festiv. Toată gesticulaţia lui dezarticulată, excelent gradată, frizează absurdul şi este emblematică pentru o lume ce nu cunoaşte răgazul ori tihna, o lume căreia nu i se îngăduie nici măcar bucuria unei aniversări: „Dintr-odată, de parcă s-ar fi înţeles între ele, zeci de picături burduhănoase s-au dezlipit din tavan şi s-au prăbuşit pe masa cu bucate, cu repeziciune şi violenţă, una după alta – plici, plici – au căzut în farfuriile cu răcituri, sau în alea cu salate, sau în bolurile cu pârjoale şi Mihai alergă spre masă şi înşfăcă farfuriile cu mâncare în care căzuseră stropi de ploaie şi le duse la frigider. Stropii cădeau şi în celelalte farfurii şi el debarasă toată masa. (…) Se umezise şi tavanul din vestibul şi el nu mai avea nici un vas liber în casă. Trebuia însă să facă ceva, să acţioneze rapid, şi singura soluţie pe care a găsit-o a fost să pună ceainicul sub picăturile alea de apă care cădeau din tavan, după care a zbughit-o în dormitor, unde a descoperit că erau pline toate lighenele, încă un pic şi apa s-ar fi revărsat pe masă sau pe podea, şi a alergat să le deşerte la budă, şi în timpul ăsta s-a umplut şi căldarea din hol, a golit-o şi pe ea, dar în răstimpul ăsta şi ceainicul începu să dea peste margini, şi a alergat şi cu ceainicul ăla în mână la veceu…“ Aşa cum Mihai Mihailovici nu reuşeşte să facă faţă ploii ameninţătoare nici cu preţul sacrificiului de sine („pentru a le salva canapeaua, Mihai s-a întins pe ea, aşa îmbrăcat şi încălţat cum era, culcându-se chiar sub locul acela din tavan de unde picăturile alea de apă se dezlipeau din tencuială şi se aruncau furioase în jos, căzând pe patul copiilor lor“), la fel nu reuşesc patru generaţii de basarabeni să se sustragă efectelor anihilante ale „urgiei roşii“, aşa încât ziua de 28 iunie 1940 ajunge să se întindă, gogolian, ca o pată neagră, peste tot veacul… E drept, însă, că la tăvălugul Istoriei se adaugă, destructurant, nimicnicia şi ticăloşia unora, servilismul şi abrutizarea altora. Potenţialul autodistructiv este şi el imens, la fel şi pornirile violente, ceea ce face ca sistemul să-şi poată racola cu uşurinţă complicii şi catalizatorii, în timp ce eliminarea sau îmblânzirea opozanţilor este doar o chestiune de timp şi de metodă. Cert este că toţi cei intraţi în acest malaxor sunt, nediscriminatoriu, anihilaţi, fie că e vorba de opozanţi sau de colaboratori. În neamul Lebădă-Ciuntu se regăsesc ambele tabere: pe de o parte, linia opozanţilor este reprezentată de Mihail Feodorovici (deportat în Siberia, ca urmare a unui proces înscenat de Radu Gavrilovici, vecinul care pusese ochii pe soţia sa, Liza, pe care i-o va şi lua), de Mihai Mihailovici (cel născut pe 28 iunie 1940, cel care mai întâi refuză să vadă în Radu Gavrilovici un tată, apoi refuză să se înscrie în partid, preferând să lucreze ca hamal, cel care luptă la Tighina şi-şi pierde ambele picioare, sfârşind mut, într-un scaun cu rotile) şi de fiul său, Răzvan – un alter ego al prozatorului, îndeletnicindu-se şi el cu literatura şi sperând chiar să schimbe lumea astfel; ceea ce nu-l scuteşte să fie concediat de la Radio Europa Liberă pentru „partizanat cultural românesc“, văzându-se nevoit să părăsească Moldova, fără a fi şi ultimul care o face, căci la fel va proceda şi Loreta, nepoata sa. De cealaltă parte, cea a complicilor sistemului, Radu Gavrilovici (preşedintele sovietului sătesc) ajunge şi el la închisoare pentru delapidare, pensia aducându-l la limita sărăciei, obligat să-şi vândă, la propriu, pantalonii de pe el. Vladilen (fiul lui Radu Gavrilovici şi al Lizei), al cărui straniu nume este o abreviere de la Vladimir Ilici Lenin, este brutal îndepărtat de la conducerea unei tipografii, acuzat fiind de naţionalism şi de nepotism. Există şi figuri feminine ce completează cu succes galeria masculină: Liza – care, năucită de loviturile sorţii, pare anesteziată atunci când, într-o scenă sfâşietoare, îşi alungă soţul întors din Siberia pentru a putea primi în continuare vizitele nocturne ale lui Radu Gavrilovici, de care depindea pentru a-şi putea hrăni copiii; Barno – soţia uzbecă a lui Mihai Mihailovici, care nu întâmplător vine din altă lume, căci este o apariţie solară, empatică, aptă de sacrificiu şi de înţelepciune. Fragmentele ce alcătuiesc puzzle-ul istorico-existenţial nu au întotdeauna aceeaşi vibraţie, nici personajele nu au, toate, aceeaşi adâncime; perioada ocupaţiei sovietice şi, apoi, cea a sovietizării se bucură de o scriitură mai pregnantă, mai receptivă la fragilitatea oamenilor şi la nuanţele sufleteşti, mai empatică cu încercările lor de a face faţă demn fanteziilor destinului. Lumea rurală este captată în naraţiuni mai dense, într-un epic mai închegat şi mai consistent decât cel al lumii citadine, surprinsă mai schematic, mai dramatizat. Tulburătoarea scenă a întoarcerii lui Mihail Feodorovici din Siberia cu greu îşi poate afla un corespondent pe măsură în perioada actuală; poate fragmentul din 28 iunie 2008 să se apropie de aceleaşi standarde, fragment în care Răzvan (nepotul lui Mihail Feodorovici) declară un război pe cât de grotesc, pe atât de disperat viermilor din peştele pe care îl comandă într-un restaurant din Chişinău, viermi extrem de ameninţători pentru Tania, iubita lui, rămasă accidental fără ochelari şi, deci, fără posibilitatea de a se apăra. Un aer de farsă harmsiană impregnează întregul episod: „O pupă îndelung şi el, asta fiind singura soluţie pe care o găsi pe moment ca ea să nu mănânce din peştele ăla, nu găsi alta, doar asta, şi apelă la această soluţie din milă faţă de ea, şi gândul că ar fi putut mânca un peşte cu viermi îl umplea de groază, nu i-ar fi dorit asta nici celui mai înverşunat duşman al lui, darămite Taniei, pe care, chiar dacă era gata s-o părăsească dacă ea va merge la televiziunea comuniştilor, oricum nu voia s-o lase să mănânce peşte cu viermi, nu şi-ar fi iertat asta niciodată.“ Dar nu este singura situaţie în care Răzvan joacă rolul de salvator; lui îi revine, de fapt, cea mai importantă misiune: aceea de a scrie „un roman despre familia mea“, exorcizând astfel atrocităţile, aproape distopice, produse timp de optzeci de ani. Ceea ce Răzvan doar se pregăteşte să facă este dus la bun sfârşit de Dumitru Crudu – Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici vede, în text, lumina tiparului chiar în 2018, şi „se bucură“ de atenţia lui Valeriu Borisovici (tipograful ajuns profesor universitar graţie generozităţii vremurilor), care îi scrie o cronică devastatoare în revista Moldova suverană. Altfel spus, romanul îşi anticipează, fără iluzii, critica, una pe măsura lumii demente care l-a produs… http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n9/a7/ Sărbătoarea obligatorie Marius Miheț România literară  nr. 34/2019  Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, București, Editura Humanitas, 2019, 248 pag.   O  dată ajunși în România, scriitorii basarabeni nu au trecut cu ochii închiși peste istoria Moldovei. De la Iulian Ciocan, Liliana Corobca, frații Vakulovski, Savatie Baștovoi și Galaicu-Păun la Tatiana Țîbuleac și ceilalți. Din fericire, destui. Nu fără oarecare ambiție anarhică, Dumitru Crudu miza pe fracturism pentru a se așeza, tot mai confortabil, în fotoliul postmodernilor. Cum dovedesc volumele din ultimii ani. De la romanul Măcel în Georgia (2008) la recentul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, Dumitru Crudu s-a schimbat: la 51 de ani, el a înlocuit faza revoluționară cu valorizarea etică. Între timp, cu Oameni din Chișinău (2012), Salutări lui Torțki (2016) și Moartea unei veverițe (2017), el și-a definitivat un imaginar care nu se depărtează de cel al prozatorilor români din Basarabia. Însă Dumitru Crudu s-a despărțit de el însuși. Într-o mică măsură, textele recente mai rezonează cu focarele primului roman. Nesocotind pasiunile sociale, le avantajează pe cele identitare. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici coincide cu aproape 80 de ani din istoria Basarabiei, debutând cu „eliberarea” ei de către armata sovietică. Națiunea captivă va fi obligată să sărbătorească data ocupației rusești. Nu oricum. Ci cu fast, cu bucurie la fel de obligatorie, specifică totalitarismelor. Născut, așadar, la 28 iunie 1940, Mihai Mihailovici nu petrece de ziua lui, pentru că sărbătoarea impusă șterge orice identitate, stabilind una a fericirii colective, la fel de obligatorie pentru nou-veniții în familia disfuncțională a lui homo sovieticus. Ne găsim în clepsidra lui Joyce interpretată de un Orwell cu influențe din Aitmatov. Abia la 45 de ani are loc o tentativă de celebrare în familie; ca de obicei, data celebră scindează politic. În alt moment, la cantina tipografiei unde lucrează, colegii îl sărbătoresc pe Mihai, dar un șobolan strică petrecerea, la fel cum, altădată, un vecin mort fixa în ochii cititorului tabloul morbid al neputinței. Capitolele romanului – cu câteva excepții, scurte și dinamice – reprezintă aproape fiecare zi din 1940 până în prezent. Firește că, așa cum ne-a obișnuit, Dumitru Crudu se simte mai mobil pe tărâmul fragmentarului și inconfortabil pe cel al construcției dense. T răgând linie, îți vine să spui că citim povestea unui erou ieșit din plămada rusească (via Dostoievski, Cehov, Gogol și Soljenițîn), dar cu ceva șansă magică. În câteva rânduri, providența le face cu ochiul lui Mihai și urmașilor săi. Începând cu preafrumoasa Barno, mai degrabă apariție de basm din tărâmurile uzbece decât soție sovietică. Ea va compensa eșecul relațiilor cu Ludmila și, imaginară, cu Iulia, prima forțată să avorteze și reinventată în slujitoare profesionistă a regimului, cealaltă, deportată. Mai mult decât un erou cu sufletul larg, în roman citim povestea unui ghinionist profesionist. Atașat de ambetații fără inițiativă din scrierile lui Gogol sau de depresivii imaturi ai lui Cehov, Dumitru Crudu aruncă peste eroii lui un praf la fel de magic al libertății. Care debutează cu refuzul încorporării, al alinierii ideologice (inclusiv la Europa Liberă) și așa mai departe. Istoria Basarabiei e și istoria ridicării frunții. Chiar dacă, la fel de tragic, gestul se definitivează mereu cu un exil. Golită de locuitori, tensionată de relațiile interetnice, Basarabia rămâne ea însăși, la fel ca protagoniștii romanului, captivă într-o singurătate deloc accidentală. Romanul prezintă o micro-saga basarabeană. Mihail Feodorovici Lebădă se refugiază în satul Flutura când soldații ruși îl alungă. Alături de soție, Liza Ivanovna, și Mihai, primul născut, ei vor mai avea patru copii (Valentin, Ivan, Anatol, Tamara). La concurență cu Chișinăul, Flutura e un fel de sală studio a istoriei: adultera Liza se va căsători cu președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici, util pe timp de foamete, dar și, mai târziu, pentru integrarea copiilor în sistem. Mihai Feodorovici ajunge în Siberia pentru niște făină nejustificată, ca Jean Valjean la ocnă din cauza pâinii. Fiul Mihai va prelua în mare parte destinul tatălui. Alături de Barno și cei patru copii (Vasile, Ciprian, Răzvan și Lenuța), el continuă până după câștigarea Independenței ceea ce s-ar numi destin tragi-comic. Lui Dumitru Crudu îi plac personajele numeroase. În loc să îngrămădească în vreun protagonist niște lumi, el se oprește nerăbdător asupra unei intrări în istorie. La fel de repede se va și lipsi de personaje. În Ziua de naștere…, Dumitru Crudu nu mai subminează istoria, ci o ilustrează prin fotograme simbolice. Un lucid nostalgic, el se scrie împotriva uitării, cu slăbiciuni față de obidiții urcați pe scena lumii de Dostoievski, alături de exigențele vlăguite ale eroilor lui Cehov. Destinul supunerii obligatorii a familiei basarabene va fi, totuși, întrerupt de generația nouă, pentru care resentimentul capătă alte valori; noii exilați, nesupușii, rebelii, cei care veghează asupra indiferenței de altădată. Cei care au pierdut-o nu mărturisesc. Se moare mult și brusc în roman. Tema coincidențelor domină celelalte intervenții auctoriale. Sunt cea mai vie expresie a vieții din Ziua de naștere… Dumitru Crudu lasă viețile să alunece pe lângă istorie. Când se confruntă, protagoniștii devin eroi cu sau fără voie, victime și călăi, puternicii de altădată se reinventează social. Toți au sentimentul că știu mai bine decât ceilalți ce anume îi ghidează într-o viață ce nu le aparține. Între tăceri și trădări, după viețile dedicate exclusiv supraviețuirii, revolta crește ca un adevărat miracol. Femeile, însă, renunță la iubire pentru concret și ceva care le depășește așteptările. Există niște forțe nevăzute care le domină și cărora li se supun. Nicio eroină nu e bovarică, deși au toate motivele. Oamenii dispar și se lasă duși de iureșul unei istorii nicidecum înțelese. Așa cum o înfățișează Dumitru Crudu, istoria e amăgitoare. Renunțând la ironie și sarcasm, el prezintă acum istoria extrasă din alegorie. Ștafeta destinelor se petrece imprevizibil în aceste istorii pe repede-nainte. Corupți de putere, sistem sau de neputință, indivizii sunt incapabili să ucidă balaurul. Scriitorul își așază eroii în schema repetitivă a unei vieți din care nu se poate, de fapt, ieși, nici măcar întâmplător. În bună măsură, romanul aduce cu un film mut despre violența istoriei, umilință și neîmplinire, despre absurd și supraviețuire. Atașat de ghinioniști sau de resemnați, de bolnavii de acedia socială, Crudu dezbate erorile ideologice și tensiunile etnice, dar nu uită nici să lase șanse nealterate, chiar dacă obscure. La urmă, un basm rezistă în vertijul istoriei. Restul e tăcere, multă tăcere inexplicabilă. În fapt, Ziua de naștere… este un roman despre imposibila concordie. Ceva se strică în mecanismul destinelor (femeile – violate sau adulterine, bărbații – neputincioși sau violenți), alungând orice tentație a armoniei. Cu așa zi de naștere, Mihai Mihailovici atrage sau suferă acțiunile unui autor cinic sau un univers absurd, care se manifestă întotdeauna tragi- comic. Oricum ar fi, familia rămâne unită, chiar și cu destinele frânte tragic, de cele mai multe ori. Este evidentă despărțirea scriitorilor basarabeni de artificiile dezbaterii istoriei vii. Atacată frontal, ea se compune, cum ne lasă Crudu să pricepem, din coincidențe care se unifică întotdeauna într-un adevăr. Renunțând la deghizările istorice și asumându-și confruntarea istoriei, scriitorii au ajuns, carevasăzică, la maturitate. Așa cum procedează acum și Dumitru Crudu, care scrie despre contrastele unei istorii mai… crude decât veacul. Neuitând de personajul Dumitru Crudu (care apare în mai multe rânduri), nici de viața literară basarabeană sau de epurările ideologice de la Radio Europa Liberă. Cu alte cuvinte, ca și Iulian Ciocan și ceilalți, Crudu nu poate lăsa deoparte bumerangul satirei. De pildă, nomenclaturistul și fostul turnător Valeriu Borisovici desființează romanul cu titlul de pe copertă (un fel de geamăn al profesorului Efim Iosifici Melnic și așa mai departe). Caricatura se oprește însă în fața realităților din Moldova și din afara ei. Vasile, în Olanda, se confruntă nu doar cu singurătatea și umilința, ci cu noua cenzură religioasă, la fel cum Răzvan va participa la evenimentele din 1992 din țările sovietice cu sentimentul că apocalipsa avansează prin imposibilitatea discernerii între coincidență și providență. Cu spiritul justițiar trezit în cele din urmă, memoria celui dintâi Mihai Feodorovici și a urmașilor se recuperează. Dând la o parte confuzia, supunerea și sărăcia, valorile etice triumfă, chiar dacă mai mult din afara unei țări tot mai lipsite de viața locuitorilor. Dumitru Crudu este un artist al scenetelor tragi-comice, un miniaturist al patologicului temperat și mai puțin un cronicar în stare să alcătuiască o frescă socială. Nici nu cred că asta și-a impus în Ziua de naștere… O micro-saga mai lungă decât veacul. https://romanialiterara.com/2019/08/sarbatoarea-obligatorie/ ZIUA DE NAȘTERE Gellu Diaconu După ce am parcurs, cu un fel de insațiabilă curiozitate, romanul de debut în proză „Măcel în Georgia” (Polirom, 2008) și un altul, publicat cinci ani mai târziu la Casa de Pariuri Literare, „Un american la Chișinău”, am stat un pic ca să-mi trag sufletul înainte de a intra în „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (Humanitas, 2019, colecția „821.135.1 Scriitori Români Contemporani”, care este coordonată de Andreea Răsuceanu). Mi-am spus că pentru Dumitru trebuie să fie un big-up faptul că a publicat la Humanitas, chiar dacă volumele lui făcuseră deja impresie la cele mai bune edituri din România. Dar nu de asta am făcut pauză, ci pentru că m-am întrebat: și dacă Dumitru continuă cu aceeași rețetă? Așa că drăcușorul din capul meu a tot început să cârcotească, deși, în cel mai pur spirit „Dumitru Crudu”, i-am tot tras palme peste bot ca să tacă naibii din gură. Până să lămuresc însă chestiunea asta, trebuie să fac un mic ocol, mai ales că exemplul pe care vreau să-l dau vizează particularitățile de limbaj (limbajul, vechea mea obsesie!) care colorează mirobolant tot ce înseamnă semantică în opera lui Dumitru Crudu. La recent încheiatul Salon Internațional de Carte Bookfest am realizat un interviu cu directorul general al Editurii Cartier din Chișinău, Gheorghe Erizanu. Vorbeam la un moment dat despre prestigiosul premiu al Uniunii Europene pe care tocmai îl primise Tatiana Țîbuleac pentru romanul „Grădina de sticlă”, iar Gheorghe a făcut o afirmație care i-a mirat probabil doar pe cei puțini, sper, care mai cred că literatura din Basarabia e una, iar literatura din România alta: „Este un succes al literaturii române și mă bucur că literatura română nu se mai împarte în literatura română făcută în Republica Moldova și literatura română făcută în România.” De ce am ținut să reamintesc de acest lucru? Motivul este unul foarte simplu: chiar dacă există acele particularități de limbaj, care în fond dau o notă de originalitate și de pitoresc scriiturii lui, nu mă pot gândi la Dumitru Crudu decât ca la un scriitor român. Vă mărturisesc că am citit, spre exemplu, „Măcel în Georgia”, fără să mă folosesc de dicționarul de la sfârșitul cărții, fiindcă măcar la nivel intuitiv și tot am înțeles acele expresii altfel ilizibile pentru cineva care nu simte limbajul particular al scriitorilor din Basarabia ca pe unul și al său. Sigur, nu mă pot lăuda că am asimilat totul – așa cum expresiile din „limba americană” diferă substanțial de cele din limba vorbită în Marea Britanie și în general în Commonwealth, deși e vorba tot de engleză, până la urmă – însă, așa cum spuneam, coloratura semantică, în combinație cu situațiile în care erau surprinse personajele în timp ce scoteau pe gură acele expresii, m-au făcut să înțeleg, pur și simplu, ca la școală, „ce a vrut să spună autorul”. Revenind la romanul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, trebuie să spun că după ce mi-am tras sufletul și am început să-l citesc și să pătrund în miezul lui, am avut bucuria să constat că Dumitru, chiar dacă în general se folosește de aceeași tehnică narativă ca în romanele precedente, face cumva în așa fel încât lucrurile să iasă cu totul diferit. Și, ca să mă explic, nu voi porni de la începutul romanului, ci de la sfârșitul lui – fără să dau spoilere, fiindcă nu e cazul și mai ales deoarece, atenție, acest roman poate fi citit și pe bucățele disparate, capitolele mai ales de după jumătatea cărții putând fi privite și ca niște excelente proze scurte – adică începând cu ziua nașterii lui Mihai Mihailovici. Mihai Mihailovici Lebădă vine pe lume în condiții dramatice, pe 28 iunie 1940. Pentru unii, ziua asta nu mai înseamnă nimic. Ca o paranteză, interesant este că – deși nu prea are legătură cu romanul – într-o zi de 28 iunie a lui 1914, naționalistul sârb Gavrilo Princip îl asasinează la Sarajevo pe arhiducele Francisc Ferdinand al Austriei, acest fapt ducând într-un final la declanșarea Războiului cel Mare, cunoscut ulterior ca Primul Război Mondial. Că 28 iunie este, în istorie, o zi fatidică, o demonstrează faptul că la aceeași dată, în 1940, trupele sovietice „eliberatoare” – și cunoaștem pe pielea noastră foarte bine ce fel de „eliberare” înseamnă asta – pătrund în Chișinău. Ce se întâmplase? După capitularea Franței în fața Germaniei, pe 22 iunie 1940, România își pierde un aliat important și devine un stat expus pretențiilor teritoriale ale URSS, mai ales în contextul dat de tratatul Ribbentrop-Molotov, încheiat cu aproximativ un an înainte, pe 23 august 1939. Patru zile mai târziu, pe 26 iunie, Molotov îi prezintă ministrului de externe român, Gheorghe Davidescu, ultimatumul prin care Regatului României i se cerea „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie. De la această dată începe evacuarea administrației și a armatei pe malul drept al Prutului. Au loc jafuri, deposedări de proprietăți și dislocări dramatice de comunități românești. Nu voi insista pe această linie, fiindcă măcar în parte cunoaștem datele istorice. Voi continua să prezint, succint, modul în care Mihai Mihailovici a fost „aruncat în lume”. În acea zi de 28 iunie, data nașterii lui, „Chișinăul se golea în urma lor ca un pahar de apă scăpat din mâini”. Fuga dezordonată a românilor din fața invaziei rusești naște momente dramatice și – chiar dacă e poate o impietate să spun asta – hilare. De altfel, măiestria cu care Dumitru Crudu îmbină cele două ipostaze în acest roman este de remarcat în primul rând. Dramatismul & rizibilul creează, în combinație, scene demne de un prozator rasat și de un rutinat dramaturg. Tatăl lui Mihai Mihailovici, Mihai Feodorovici, era într-o situație aproape imposibilă. Soției lui, Liza, i se rupsese apa și, în consecință, trebuia dusă de urgență la moașă ca să nască. Drumul până la baba Maria din Valea Morilor, printr-un Chișinău plin de trupe sovietice, este unul, așa cum spuneam, dramatic & hilar. Liza îl naște pe Mihai Mihailovici, iar proaspătul tată, Mihai Feodorovici, este trimis de soția sa lăuză acasă, ca să-i prepare „o cratiță cu colțunași cu brânză” de care acesteia i se făcuse brusc poftă. Bietul tată își asumă toate riscurile, însă imaginea pe care o vede în momentul în care se apropie de casă este una, de data asta, doar dramatică: soldații ruși ard drapelele naționale ale României și tablourile care-l înfățișează pe rege (deși Dumitru ne spune că e vorba de regele Mihai, cred totuși că a vrut să se refere la Carol al II-lea, care avea să abdice două luni și ceva mai târziu). Se furișează prin spate, face acei colțunași, însă este surprins de un căpitan rus și de doi soldați, care-l deposedează atât de colțunași, cât și de casa în întregul ei. Așa începe această veritabilă saga a familiei Lebădă, pentru care sunt sigur că l- ar fi invidiat pe Dumitru Crudu însuși nobelizatul John Galsworthy, al cărui limbaj scorțos și plictisitor pălește în fața carnavalescului textualism al scriitorului nostru. Sigur că, mutatis mutandis, am putea plasa registrul textual și spre cel puțin la fel de celebrul James Joyce, dacă e să ne referim strict la această zi de 28 iunie. Nu sunt însă de acord cu asta, fiindcă este doar o asemănare tangențială. Dacă la Joyce data de 16 iunie este, ca să spun așa, unică, la Dumitru Crudu data de 28 iunie se multiplică pe parcursul a aproape opt decenii, adică exact durata vieții lui Mihai Mihailovici. Din acest punct, orice asemănare cu tehnica narativă a lui Joyce este irelevantă. Fără să ies din acest registru, trebuie să remarc faptul că Dumitru are abilitatea extraordinară de a plasa în fiecare dintre acești ani, în ziua de 28 iunie, întâmplări care creează atât un tablou istoric relevant, cât și, în aceeași combinație dramatică & hilară, un tablou de familie absolut credibil. Este, în opinia mea, principala reușită a cărții. Dacă aceste plasamente textuale ar fi avut fisuri, eșafodajul prozastic ar fi avut de suferit. Or, Dumitru Crudu și-a dovedit aici, așa cum spuneam, atât abilitățile de romancier, cât și pe acelea de dramaturg. Timp de 78 de ani, în ziua de 28 iunie se întâmplă câte ceva. Arta lui Dumitru Crudu constă în aceea că reușește să ia toate aceste întâmplări, să le pună în ordine, chiar într-o succesiune cronologică, și să creeze o poveste, să dea naștere unei desfășurări epice cu logică, dramatism și conținut. Mai mult decât atât,  personajele care transgresează acest spațiu textual – și nu sunt deloc puține – sunt vii, au personalitate proprie, sunt recognoscibile și dețin monopolul asupra propriului fir narativ, ca în cele mai bune romane ale lui Dostoievski. În această lume shakespeariană, care e o scenă unde „toți oamenii-s actori”, se consumă drame imprevizibile – însă nu implauzibile – se formează (sau se deformează) caractere, se nasc întâmplări bizare, care uneori frizează absurdul, ca la Bulgakov. Nu în ultimul rând, prin fisura largă dintr-o imaginară conductă a realului, se scurg șuvoaie textuale care duc cu ele destine, caractere, vieți banale, drame istorice, istorii mărunte, neîmpliniri, trădări, compromisuri și convulsii sociale – de la invadarea Basarabiei până la evenimentele de la Chișinău din 7 aprilie 2009 – ca într-un neverosimil teatru jucat pe scena lumii. E o metadramă care se consumă sub ochii din ce în ce mai mirați ai lui Mihai Mihailovici și care își epuizează energiile pe fondul unor transformări sociale pline de turbulențe în care sunt atrași, într-o succesiune aiuritoare, toți eroii sau antieroii din romanul lui Dumitru Crudu. Pe lângă abilitatea extraordinară de a crea tipologii, Dumitru Crudu are știința de a da dinamism acțiunii. Dacă ai reduce la minimun fondul sonor al romanului, cinetica textuală ți-ar putea da senzația că te afli într-un film mut în care, pentru a compensa lipsa sunetului, gestica personajelor capătă accente patetice. Pe lângă asta, toți protagoniștii, cuprinși parcă de o isterie a deambulării, se află într-o continuă mișcare, ca în comediile lui Mack Sennet. Comedia este însă în cele din urmă una amară: pornește de la melodramă, trece prin tragicomedie și sfârșește în dramă pură și simplă. Interesant este că Dumitru Crudu „scapă turma”, cum s-ar zice, prin autoironie. Înfățisându-se pe el însuși ca personaj, autor al volumului „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, operă romanescă criticată de controversatul Valeriu Borisovici Hropotinskii, prin intermediul căruia afirmă că „nu e romanul pe care-l așteaptă toată lumea, acesta fiind un roman plin de locuri comune și de banalități”, Dumitru Crudu sparge barierele convenționalului, fracturând personalitatea intangibilă a autorului și plasând-o în cea mai autentică banalitate. Efectul invers se vede însă în întregul acestui roman. Locurile comune, faptele banale și în general toată succesiunea întâmplărilor care, luate separat, ar putea părea de o „crasă banalitate” – ca să împrumut o sintagmă a lui Alexandru Dragomir – ei bine, nu sunt așa. Asta fiindcă întregul se consumă fără rest, iar din cenușa rezultată poate fi realizat cel mai frumos diamant al literaturii române din ultima perioadă, cu toate rezonanțele și cu tot eclectismul lui gogoliano- bulgakoviano-dostoievskian, via, desigur Gabriel Garcia Marquez, cu toate că Flutura nu e Macondo, iar realismul prozei lui Dumitru Crudu este magic per se, nu în variantă combinatorie. https://omiedesemne.ro/recenzie-ziua-de-nastere-a-lui-mihai-mihailovici-de- dumitru-crudu/ INCIDENȚELE ISTORIEI Oxana GHERMAN Noul roman al lui Dumitru Crudu,  Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici  (Humanitas, 2019), concentrează momentele cruciale din viața unui basarabean, aflate sub impactul direct al evenimentelor sociale și politice care marchează istoria Basarabiei. Lucrarea impresionează atât prin construcţia ingenioasă, densitatea factologică, legăturile cauzale neaşteptate, frecventele schimbări de contexte, cât şi prin conţinutul ontologic: succesiunea generaţiilor de personaje şi raporturile dintre ele. Titlul este o cheie în percepţia particularităţilor structurale ale lucrării. Fiecare capitol se constituie dintr-un şir de evenimente care au loc în preajma şi în ziua de 28 iunie din diferiţi ani, începând în copilăria protagonistului şi până la moartea sa. Într-o lectură liniară, bravând structura neordinară a textului, tabloul integral al lumii romanului se elucidează tocmai în final, or acţiunile din incipit se desfăşoară în jurul procesului funerar al lui Mihai Mihailovici, iar fragmentul cu care se încheie romanul ilustrează contextul în care personajul se naşte. O lectură în succesivitatea cronologică a zilelor de naştere ale protagonistului, devine un joc savuros din punct de vedere tehnic, presupunând începutul lecturii cu finalul romanului şi sfârşitul lecturii cu începutul acestuia. Prin urmare, avantajul unei asemenea construcţii constă în posibilităţile de lectură a textului. Fiecare capitol conţine un nucleu ce conglutinează faptele şi destinele individuale în întreg, dar şi câteva elemente secundare care cuceresc prin expresivitate sau pur şi simplu iau prin surprindere, dispersând atenţia cititorului. Aşa, de exemplu, în fragmentul de început, deşi înmormântarea protagonistului e unul din momentele centrale care întregesc viziunea despre destinul ficţionalizat, atenţia e captată mai mult de evoluţia unei aventuri declanşate de o confuzie: un englez vizitează Moldova (cu prietenul său, Ciprian, fiul lui Mihail Mihailovici, revenit acasă la înmormântarea tatălui) şi este dat drept scriitorul David Lodge, pe când el este grădinarul acestuia. Până devine evidentă confuzia, lucrurile se complică aşa încât ceea ce părea amuzant ajunge să contrarieze. Odată cu personajele, cititorul este trecut prin mai multe stări-limită. Romanul abundă de situaţii tulburătoare. La trei ani, protagonistul vede cum un consătean îi zdrobeşte în bătaie tatăl pe care îl considera un adevărat erou („el credea că tatăl său este cel mai puternic om din Flutura”). Mihai trăieşte o dureroasă decepţie când îşi conştientizează nu doar lipsa de protecţie, dar şi faptul că are dreptate cel care are putere. Asistăm la demitizarea lumii unui copil care simte pentru prima dată gustul revoltei, mâniei şi neputinţei. La cinci ani, Mihai sustrage armele soldaţilor cu care sunt nevoiţi să doarmă sub acelaşi acoperiş şi care i-au împuşcat câinele şi i-au violat mătuşa. La următoarea aniversare, tatăl îi este închis pe şapte ani pentru o farfurie de făină pe care o obţinut-o în schimbul celor mai frumoase bluze ale soţiei, fiind acuzat că a furat-o de la stat. Iar după ce îi este închis tatăl şi mama e nevoită să accepte avansurile funcţionarului care i-a învinovăţit pe nedrept soţul, pentru a avea cu ce-şi hrăni cei cinci copii, Mihai se alege cu alţi câţiva fraţi – copiii duşmanului tatălui său. În acest mod, fiecare eveniment socio-politic marchează o lovitură în destinul părinţilor sau rudelor şi are consecinţe regretabile asupra sorţii copilului; în luptă cu foamea, el se bucură când găseşte câteva grăunţe în excrementele calului unui maior, pe care le duce mamei şi fratelui mai mic, plânge că fata de care s-a îndrăgostit nu se uită la el, dar şi că le-a murit vaca, unica sursă a subzistenţei. În text apar frecvent coincidenţe cutremurătoare şi monstruozităţi ce provoacă în acelaşi timp haz, durere, milă, oroare, dezgust. Un exemplu ilustrativ ar fi momentul în care funcţionarul Radu Gavrilovici, care îl închide pe tatăl lui Mihai pentru o farfurie de făină, tot cu farfuria de făină vine şi „o cumpără” pe mama lui:  „A scos strachina şi i-a dat-o, iar ea i-a întors spatele ca s-o ducă în cealaltă cameră, unde dormeau copii. El nu mai avu răbdare s-o aştepte şi îşi scoase tunica soldăţească de culoare kaki, iar când reveni îl găsi gol. Se dezbrăcă şi ea cu repeziciune şi el o trânti pe spate pe podeaua de lut.” Situaţiile poartă personajele dintr-o extremă emoţională în alta, de la afecţiune la indiferenţă sau animozitate, de la poftă de viaţă la oroare şi moarte: „Îi era drag băiatul acesta din Flutura şi îl aştepta zâmbind să vină mai aproape ca să-l roage să-l ajute să urce în pat, pentru că singur nu mai era în stare. (…) Deodată, Radu Gavrilovici văzu cuţitul din mâna lui Victoraş şi pe dată îl cuprinseră o dezamăgire şi o stupoare atât de mare, încât se stinse pe loc”. Autorul surprinde decăderea umanului şi modelează abil situaţii în care existenţa îi pedepseşte crunt pe cei deviaţi. În linii generale, proza narativă e pe cât se poate de pură, cu descrieri minime, însă bine nuanţate, cu portretizări schematice, mizând pe expresivitatea fizionomică reliefată în elementele non- şi paraverbale ce însoţesc dialogurile („Şi eu de ce te-aş crede? Îi tăie Barno macaroana dispărând în bucătărie, de unde a revenit cu o sticlă de vin băută pe jumătate, şi l-a întrebat: Şi asta ce e?, iar Mihai s-a făcut palid ca tutunul, întrebându-se oare cum de a găsit sticla.”). Detaliile sunt reliefate cu spirit („Mâncau şi profesorul îi povestea ce conţine pachetul. Când vorbea, femeia se apleca cu pieptul spre el, de parcă asculta cu sânii”), iar pe alocuri, situaţiilor li se conferă un accent bizar sau chiar grotesc („Au observat că-şi pierduse şapca. S-au apropiat de ea şi au început s-o calce în picioare, când unul, când altul, chiar în faţa bibliotecii.”). Autenticitatea în care se prezintă fluxurile de idei, asociaţiile, mişcările interioare ale personajului sensibilizează: „Banii îi păstra Liza, inclusiv pensia sa, şi ea nu-l lăsa să fumeze. Ca să poată să-şi cumpere un pachet de ţigări, ar fi trebuit să-i fure douăzeci de lei din portmoneu, dar cum, când ea îl ţinea în buzunar? S-o îmbrăţişeze şi să-i fure portmoneul. O, de când nu o mai îmbrăţişase!”. Un alt aspect remarcabil este reconstituirea contextelor sociale şi atmosferei perioadelor în care se desfăşoară acţiunile. Pe de o parte, specificitatea cronotopului se conturează prin sintagme, toponime, nume specifice timpului: strada Mihai Soltîs, cartierul Molodiojnîi, Palatul Octombrie, limba şi literatura moldovenească, comitetul raional de partid, sovietul sătesc, tovarăş, miliţie, comsomol, colhoz, volgă, ruble ş.a., iar pe de altă parte – prin mentalitatea socială reprezentată de personaje de diferite nivele. Omul este înfăţişat în procesul sovietizării, preocupat de chestiuni de importanţă majoră, cum ar fi convertirea semenilor la politica de regim („cel mai grav e că cei care au scris textele de pe panouri nu prea ştiu rusa şi eu sunt foarte îngrijorat, dragi tovarăşi, că în societatea noastră mai sunt oameni care nu ştiu rusa”), dar şi în perioada post-sovietică, când i se oferă o relativă liberate ideologică şi el nu mai este în stare să profite de ea („Aşteptând să vină salvarea, a dat jos portretul lui Lenin de pe perete şi l-a ascuns după televizor. (…) După ce medicul a plecat, el a scos de după televizor portretul lui Lenin şi l-a agăţat înapoi pe perete.”). Omul deviat, în mintea căruia au fost înrădăcinată o identitate falsă, rămâne pentru totdeauna victima acesteia. Autorul ilustrează, prin cazuri concrete, modul în care poziţiile ideologice marchează relaţiile dintre oameni: „Spre deosebire de Ciprian însă, Răzvan pur şi simplu a refuzat să vină, pentru că nu-l ţinea de bunic pe Radu Gavrilovici. (…) El considera că a avut un singur bunic, şi acela a fost Mihail Feodorovici, şi nu Radu Gavrilovici. Un bunic disident, şi nu un colaboraţionist nenorocit ca Radu Gavrilovici, care stătuse într-un bulău de drept comun, alături de toţi borfaşii din toată Uniunea Sovietică.” Opiniile politice sunt în strânsă legătură cu destinul uman, opoziţia ideologică sau evaziunea aduc probleme de relaţionare, de încadrare în societate, aduc mizerie în viaţa personală a personajelor, dezbină familii. Romanul câştigă şi prin stilul narativ inconfundabil. Discursul devine antrenant prin alternanţa secvenţelor sintactice de diferită mărime, prin accentuarea gândurilor şi justificarea lor în mod dezinvolt. Se dezvoltă o povestire coerentă, explicită, cu frecvente reiterări şi rezumări ale momentelor cu impact esenţial în desfăşurarea subiectului, relatate iniţial în mod sugestiv. Accentuarea anumitor idei sau acţiuni prin diferite formule sintactice este o particularitate definitorie a stilului individual al autorului: „Mihai a intrat în magazin ca să-şi cumpere un pachet de ţigări. Doar atât şi nimic altceva.”; „Niciodată nu a ţinut în mână atâta părălet. Era o sumă impunătoare. O sumă frumuşică. Era echivalentul a vreo cinci burse de-ale sale la colegiu.”, „Şi fugi mai repede. Şi fugea atât de repede, de parcă i-ar fi crescut aripi la picioare. Şi nu se opri din sprintat decât atunci când ţâşni afară din parc…”.  Naratorul este concentrat la maximum asupra faptelor relatate şi atent la modul în care le prezintă, acordă importanţă unor detalii prin repetare şi evidenţiere, fiind el însuşi captivat de modul în care evoluează lucrurile. Strategiile de stilizare a discursului narativ şi cele de construcţie a romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, structura ramificată descendent a sistemului de personaje, bogăţia materialului faptic, subtilitatea cu care este modelată şi expusă fiecare situaţie dovedesc inventivitatea şi originalitatea romancierului Dumitru Crudu, distingându-l în proza actuală. Gherman Oxana, dr. Oxana Gherman s-a născut la 6.08.1987, Antonești, Ștefan Vodă. În 2010 a absolvit Universitatea Pedagogică Ion Creangă, unde își face și masteratul. În 2016 obține diploma de doctor la Academia de Științe, Institutul de Filologie. În prezent este lector la Universitatea Ion Creangă. https://omiedesemne.ro/incidentele-istoriei-si-ale-destinului-uman-in-ziua-de- nastere-a-lui-mihai-mihailovici/ Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici Magda LUNGU După capitularea Franței în fața Germaniei, pe 22 iunie 1940, România își pierde un aliat important și devine un stat expus pretențiilor teritoriale ale URSS, mai ales în contextul dat de tratatul Ribbentrop-Molotov, încheiat cu aproximativ un an înainte, pe 23 august 1939. Tratatul Ribbentrop-Molotov cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939, de șeful guvernului, ministrul de externe a URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin. Oficial, tratatul a fost un pact de neagresiune, neoficial, Hitler și Stalin și-au trasat propriile granite. Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică și-a arătat interesul pentru Basarabia, iar partea germană fiind total dezinteresată de acest teritoriu, nu a avut obiecții față de eventuale schimbări de graniță în favoarea Uniunii Sovietice Patru zile mai târziu, pe 26 iunie, Molotov îi prezintă ministrului de externe român, Gheorghe Davidescu, ultimatumul prin care Regatului României i se cerea „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie. De la această dată începe evacuarea administrației și a armatei pe malul drept al Prutului. Au loc jafuri, deposedări de proprietăți și dislocări dramatice de comunități românești. În acea zi fatidică de 28 iunie când Basarabia a primit o lovitură drept în inimă și a devenit un teritoriu cu o identitate incertă și confuză iar „Chișinăul se golea în urma lor ca un pahar de apă scăpat din mâini”, Liza îl naște pe Mihai, la baba Maria, în timp ce tatăl, Mihai Feodorovici este trimis acasă să-i prepare soției „o cratiță cu colțunași cu brânză”. În nebunia ocupației, Mihai Feodorovici este surprins de un căpitan și trei soldați ruși și deposedat de colțunași, de oală și de casa în care aceștia se instalează cu de la sine putere. Venit pe lume într-o zi în care populația, debusolată, n-a știut sau n-a putut să discearnă între ocupație și eliberare, între victime și călăi, Mihai crește an de an și aparține întru totul istoriei copleșitoare a unei lumi aflată într-o permanentă frământare. ”Într-o noapte bătuse la maină un întreg manuscris. Iar în timp ce George Podaru întâmpina zorii cu un nou manuscris în mână, Mihai, brusc, își aminti de Barno, de care aproape că uitase cu totul, sări ca ars în picioare, ieși pe peron și se sui în primul tren care pleca spre Ungheni, unde a ajuns spre dimineață și de unde a mers pe jos până la Flutura. Acasă, și-a călcat pe inimă și i-a cerut lui Radu Gavrilovici o sută de ruble și cu acești bani până spre seară a fost la Samarkand. Între timp, unchiul Fazluloh murise, dar Barno îl aștepta, îl mai aștepta, îl aștepta, pentru că asta i-o ceruse tatăl ei cu limbă de moarte.” [pag. 81] O viață de om, 78 de ani, punctată din an în an, cu întâmplări din ziua de 28 iunie, timp în care se petrec drame (Mihai Mihailovici devine invalid), se nasc copii, se despart și se adună familii, se formează caractere și renasc speranțe. Mihai Mihailovici, un personaj banal, cu o viață din care excepționalul lipsește cu desăvârșire, este omul de lângă noi, firescul pe care-l tratăm cu indiferență și care trece neobservat. Este meritul lui Dumitru Crudu de a transforma banalul într-un roman de- un realism tulburător din care nu lipsește amestecul, cu care deja ne-am obișnuit, de umor cu grotesc. Spărgând barierele convenționalului, romanul este un succes personal al autorului și un triumf al literaturii române care nu se mai împarte în literatura română din Republica Moldova și literatura română din România. ”Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este al cititorilor, iar Dumitru Crudu se încadrează, fără urmă de îndoială, în rândul scriitorilor români contemporani. ( http://lumeameainculori.blogspot.com/2019/06/dumitru-crudu.html ) Așa mi-l închipui pe Dumitru Crudu scriind… Jan 20th, 2020 by  Igor Guzun Așa mi-l închipui pe Dumitru Crudu scriind cartea  „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (Humanitas, 2019) : cu o mână povestind în cuvinte și propoziții ceea ce iese de sub bagheta sa magică pe care o folosește cu cealaltă mână. Iar de sub bagheta lui Dumitru ni se înfățișează în pagini bunica Dochia care aleargă cu o pară în mână, și nu e de ajuns că se împiedică, dar se mai dovedește că para este de fapt o grenadă. Pe Ciprian îl face să țină foarte mult la tatăl lui, iar acesta, „la rândul lui, la ținutul ăsta în care s-a născut”. Golește într-una din zile Chișinăul „ca un pahar de apă scăpat din mâini”. Pe Radu Gavrilovici îl face ca prăbușirea Uniunii Sovietice să-l prindă cu o carte în mână. Iar lui Mihai Mihailovici autorul îi taie picioarele, cum nouă – respirația. Ar fi poate lectura acestei cărți o distracție dacă n-ar fi acolo atâta durere. Dar pe de altă parte, cred că doar astfel supraviețuit – cu zâmbetul pe buze și cu smerenia în inimă – generațiile de până la noi acelor vremuri în care ziua de 28 iunie a fost mai întâi o dramă, apoi o stradă din Chișinău. Cartea aceasta îți lasă mintea așa cum este bagheta din cealaltă mână a lui Dumitru Crudu – fermecată. Și bineînțeles că, așa fermecat, voi ține minte, totuși, aproape că pe de rost începutul genial a lui Márquez dintr-„Un veac de singurătate” și chiar primul alineat al lui Carlos Ruiz Zafón din „Umbra vântului” plus, împreună cu acestea, toate începuturile din „Negustorul de începuturi de roman” al lui Matei Vișniec, dar acolo în pederost-urile mele îi fac loc de astăzi și finalului din „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”. „Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura”, îmi spunea biata mea mamă, și-a amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura”. http://aiciscriu.eu/asa-mi-l-inchipui-pe-dumitru-crudu-scriind/ Ziua în care Mihaiţӑ s-a pricopsit cu Mihailovici Vitalie VOVC Niciodată nu citesc prezentări sau comentarii despre o carte înainte de a o citi. Toate comentariile, recenziile – întotdeauna după. Doar după ce mi-am creat propria opinie despre volum. Și citesc nu pentru a afla ceva despre el, dar pentru a-mi compara opinia cu acea a exegetului. Înțeleg perfect însă și tactica inversă: timpul e prea prețios pentru a-l cheltui pe lecturi de cărți „proaste”... (Dacă sunteți ca mine, puteți să închideți pagina aici și merge repejor după carte. Ceea ce urmează e pentru a doua categorie de cititori.) Din câte ați înțeles, habar nu aveam despre ce este cartea lui Dumitru Crudu până a o lua în mână. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” m-a surprins. Pentru mine, Dumitru este, în primul rând, un poet foarte bun și un maestru al prozei scurte. Deprins cu textele lui, mă așteptam la ceva tăios și dur, aidoma nuvelelor sale din ultimile volume. Și am realizat asta, de fapt, post-factum, încercând să-mi explic de ce anume am fost luat prin surprindere în asemenea hal. Eram inconștient pregătit pentru o versiune mai lungă a oricărui din textele sale sau pentru ceva similar cu primul său roman, „Un american la Chişinӑu”. Dar cartea s-a dovedit a fi departe de „aşteptӑrile” mele. Desigur, Dumitru Crudu a rămas, stilistic, același autor: o scriitură foarte sacadată, cu grupruri ritmice foarte scurte, dar extrem de accentuate și ascuțite, cu pasaje în care propoziția și gândul parcă se opresc în loc aidoma unui câine ce a adulmecat o rană deschisă și începe a se învârti pe loc, scormoning locul cu pricina de parcă ar dori să scoată la suprafață vreo mortăciune, îngropată de timp și de uitarea noastră. În romanul sӑu Dumitru a exploatat o idee destul de răspândită în Republica Moldova: cheia evenimentelor, înțelegerea realității de astăzi din așa numitul stat „Republica Moldova”, originea tuturor relelor, rezidă în acea zi de 28 iunie 1940 când Uniunea Sovietică, respectând înțelegerea dintre Stalin și Hitler, a anexat Basarabia. Anume în această zi l-a făcut să se nască autorul pe Mihăiță, devenit cu timpul Mihai Mihailovici... Romanul este de fapt o succesiune și o descriere a acestei zile de-a lungul anilor, constituindu-se într-o veritabilă epopee a familiei lui Mihai Mihailovici, totodatӑ permițându-i lui Dumitru să exploateze la maximum unul din atuurile sale principale, măiestria de nuvelist. Rămânem deci departe de ceea ce erau cândva romanele-fluviu de acum un secol și care, îndrăznesc să vin cu o premoniție, vor reveni din nou în trend, poate cu anumite variații stilistice sau găselnițe precum acea din „Ziua de naştere”. Dumitru Crudu reușește, povestindu-ne istoria unei singure familii, destul de numeroase, să ne prezinte o paletă foarte variată, și poate una din cele mai complete, de personaje, toate destul de emblematice pentru Republica Moldova impunându-ne un efort de condescendență față de lumea înconjurătoare, extrem de întortocheată și sucită (chiar și numele eroului din titlu este o schimonosire basarabeană: „Mihai”, o formă de prenume românească, și „Mihailovici”, un patronim rusesc... Cum să nu ne aducem aminte aici de „Ion Ionovici” care era folosit prin anii 1980?), dar și de suspiciune, căci acele personaje-tip deseori nu corespund clișeelor general acceptate. Albul aparent este deseori doar spoială de faţadӑ, iar negrul – sol fertil care a asigurat o continuitate vieții... Dar cred că am spus deja prea multe și voi pune punct aici, înainte de a preface acest text în spoiler. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este un roman foarte bun și binevenit în spațiul românesc, în special pentru acei care doresc să înțeleagă mai bine Republica Moldova. Căutați-l! http://www.vitalie-vovc.com/2019/09/ziua-in-care-mihait-s-a-pricopsit-cu- mihailovici.html Istoria ca o zi multiplicată Victor Cubleșan (STEAUA) Îmi amintesc vag poezia lui Dumitru Crudu, dar îmi amintesc bine Manifestul Fracturist și proza pe care o semnează mai recent. După atîția ani, manifestul e deja istorie. E interesant de văzut cum dintr-un episod care a provocat aproape o furtună, mai multe scandaluri, disocieri, replici, adeziuni, precizări și cu siguranță multă enervare, a rămas în primul rînd o aromă. Un colorit al unor ani. Roade teoretice nu au existat sau, dacă s-au dorit ca atare, e greu să fie recunoscute din această perspectivă. O modalitate nouă de a scrie nu cred să se fi semnalat. Doar un stindard destul de mare sub care s-au înrolat autori, elanuri, resentimente și bravade. În schimb, proza lui Dumitru Crudu rămîne ca unul dintre produsele de valoare ale grupării, după cum romanul Ioanei Baetica Morpurgo, Imigranții, valida, surprinzător pentru o autoare care își subliniase caracterul de poet în mod repetat și răspicat, unul dintre cei mai solizi, și cred reprezentativi, autori de după ’89. Ar fi aproape ironic ca, după decenii, gruparea care încerca să se definească prin poezie să rămînă prin doi prozatori valoroși. De altfel, Dumitru Crudu nu cred că se mai poate considera în postura de a mai trebui să demonstreze valoarea sa de prozator. Ceea ce îi lipsește cu adevărat este un volum de impact, unul care să îi valideze la nivel de receptare anvergura pe care o bună parte din critică i-a recunoscut-o pînă acum mai degrabă pe un ton reținut. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici ar putea fi tocmai acel tom. Dumitru Crudu propune un roman care nu e novator din punctul de vedere al formulei, nu e novator din punctul de vedere al subiectului și, cu siguranță, vine în trena unor tentative similare. Dar combinația elementelor îl face original. Cel puțin în literatura noastră, e un text insolit, un roman care reușește să coaguleze frumos o structură fragmentară și care coase, simbolic, buzele unor răni istorice. Romancierul propune, ambițios, o istorie a Basarabiei rupte de România, de la 28 iunie 1940 pînă la 28 iunie 2018, văzută prin istorisirea fiecărei zilei de naștere a personajului principal, Mihai Mihailovici Lebădă, de la nașterea acestuia la înmormîntarea sa, ambele în ziua fatidică a pierderii Moldovei. Ideea unei narațiuni care reține doar o singură dată din calendar am văzut-o și în literatură și în film – chiar sub forma aceasta, a narării zilei de naștere a personajului central. Prozatorul român amplifică însă procedeul, incluzînd fiecare zi de naștere, de la prima la cea din urmă, și speculează cu multă abilitate o serie de valențe simbolice ale datei. Mihai Mihailovici se naște în chiar ziua în care trupele sovietice eliberează Chișinăul de sub „ocupația“ română, iar personajul nu va sărbători propria aniversare, ci mai degrabă o va marca prin cîte o catastrofă, cîte o dramă ilustrativă pentru fiecare an scurs. Sigur, această formulă implică o stridență care devine o parte a pactului acceptat mutual de autor și cititor: lucrurile cele mai cumplite se petrec sau cîteodată se rememorează în aceeași zi. Condiționarea aceasta induce un ușor aer fantastic și o doză de irealitate. Doză care nu strică de altfel ansamblului, căci ar fi greu să oferi istorisirea unui personaj în care reverberează întreaga tragedie a Basarabiei, cu ocupație, foamete, deportări, delațiuni etc., fără a intra automat în zona incredibilului unei astfel de povestiri. Mihai Mihailovici este un personaj coerent construit factologic, dar în același timp este evident că el renaște în fiecare capitol ca personaj distinct. E o mască generoasă care permite sub aceleași nume și date de identificare să defileze o întreagă galerie de personaje distincte, fiecare semnificativ pentru o istorisire, fiecare istorisire adăugînd cîte o cărămidă la istoria Basarabiei. Există în Mihai Mihailovici ecouri din Candid-ul voltairian, sau, pentru a fi moderni, din Forrest Gump-ul lui Robert Zemekis. E un personaj burete, capabil să absoarbă datele contextului, oricît de variate, și să joace partitura potrivită pentru a fi ilustrativ-reprezentativă. Iar povestea romanului, odată acceptată convenția, curge curat și firesc, fără a fi excesivă, ceea ce confirmă dozajul fin pe care prozatorul îl reușește între ficțiune și manipularea credibilității istorice. E păcat însă că Dumitru Crudu a scăpat cîteva elemente diacronice sau neconforme care ar fi putut fi evitate la o corectură mai atentă. Soldații sovietici nu aveau cum să bea vodcă Stalinskaia acum 70 de ani (marca e românească și contemporană, dacă nu mă înșel), băieții de la țară din Basarabia anilor ’50 nu cred că și-ar fi vorbit cu O.K., iar regele României în momentul cedării Basarabiei era Carol al II-lea, nu Mihai. În fine, sînt elemente care nu deranjează, mai mult amuză și nu subminează major atmosfera romanului. Pentru că la capitolul atmosferă excelează cu adevărat Dumitru Crudu. E un prozator care se simte excelent pe spații mici – întreg romanul de față poate fi decupat fără probleme în povestiri independente corespunzătoare fiecărui capitol – unde știe să folosească cu efect maxim dialogul sec și reprezentativ, unde știe să traseze din cîteva tușe fugare un decor nu doar credibil, dar și semnificativ și unde reușește să creeze tensiune din aluzii și informații dezvăluite pe jumătate. Crudu este printre prozatorii români care, deși pot să apeleze la un limbaj cu puternică tușă de culoare, în cazul său atît din coloritul basarabean al vocabularului, cît și din cel argotic de proclamare fracturistă, preferă o frază epurată, simplă și suplă. E evident că autorul este foarte conștient că, repliindu-se pe terenul acestei neutralități aproape a frazării, poate marca ușor puncte de tensiune doar printr-un cuvînt mai apăsat. Lecturînd Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, cred că trebuie să recunoști rafinamentul la care a ajuns un autor care acum două decenii miza pe violența explozivă a limbajului tîrît din zicere direct în scriitură. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici este o poveste cumplită în care se aglomerează unele dintre cele mai cumplite momente ale istoriei. Violuri, omucideri, foamete, trădări, minciuni, împilări. Mihai străbate Moldova (și Uniunea Sovietică), panoramează satul și orașul, panoramează țărani, muncitori, politruci, kaghebiști, panoramează tineri, tinere, copii și bătrîni. Fața cumplită a comunismului defilează tacticos și e detaliată aproape într-un dicționar al atrocităților. Soarta Basarabiei și a basarabenilor a fost cumplită, iar Dumitru Crudu o descrie fără rețineri, fără exagerări și fără romantisme. E un tablou cumplit și apăsător care poate fi suportat prin umorul pe care autorul în ascunde în permanență în fundal. E mai mult ironie, e și un umor negru, detașat, cîteodată e și o doză pe care o percepi uneori ca autoironică. Dumitru Crudu prinde astfel singura opțiune viabilă pentru tonul narațiunii. E imposibil să faci tragedie în pur spirit antic construind modern. Umorul e singura soluție de a accepta fluviul înecăcios al evenimentelor catastrofale. La final, imaginea rămasă e complexă și credibilă, romanul oferind un veritabil curs de istorie românească modernă, dar și un breviar al reflexelor omenești sub și după comunism. Dumitru Crudu utilizează o formulă destul de cuminte a construcției, operînd aproape liniar pe axa timpului, fără intercalări. Există o singură inversiune, primul moment al romanului e înmormîntarea, ultimul e al nașterii eroului. E aici o sugestie a cercului istoriei care stă mereu să se repete, o propunere de a vedea romanul ca un decupaj dintr-o frescă istorică și mai largă. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici este un roman care are toate șansele de a atrage atenția. Se citește cursiv, este ancorat în cererea momentului, e scris bine și are suficient de multă informație pentru a fi o frescă istorică și suficientă de multă ficționalizare pentru a fi un mod de detașare de la concretețea istorică.  http://revisteaua.ro/wp-content/uploads/Steaua-nr-8-din-2019.pdf „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” de Dumitru Crudu 20/03/2020  de  bptirgumuresblog , publicat în  biblioteca târgu-mureş ,  chișinăul citește ,  recomandări de carte Recunosc că această carte, inclusă în programul de lectură „Chișinăul citește” 2020, m-a impresionat mai mult decât m-am așteptat. Nu e cartea care să te facă să plângi, chiar dacă conținutul e plin de evenimente tragice și abordează o filă dureroasă din istoria neamului nostru. Textul este unul accesibil, plin de acțiune și ne prezintă o tragi-comedie umană. Povestea debutează cu nașterea lui Mihai Mihailovici Lebădă, născut la 28 iunie 1940. De menționat că este data „eliberării” Basarabiei de sub ocupația românească. 28 iunie devine data fatidică, simbolul și laitmotivul romanului. Autorul utilizează o tehnică interesantă, el plasează capitolul nașterii eroului principal la finalul cărții și folosește această dată de 28 iunie pentru a relata un episod sugestiv din viața lui Mihai Mihailovici, schimbând doar anii. Astfel, urmărim timp de peste 70 de ani destinul acestui om încercat de soartă. El reprezintă doar un prototip istoric, căci, în acea perioadă, istoria a fost crudă cu fiecare om și fiecare familie. Se asistă la arderea drapelelor românești, oamenii erau asupriți, închiși pe nedrept, jefuiți, lăsați să moară de foame, femeile erau nevoite să cadă în păcat cu „autoritățile”, spre exemplu, președintele de colhoz, pentru o farfurie cu făină, pentru a-și hrăni copiii. Un personaj deosebit este tatăl lui Mihai Mihailovici, om dintr-o bucată, dar care prea e batjocorit de soartă. Mi-a plăcut foarte mult că sunt multe personaje și fiecare are o istorie personală captivantă și unică. Nu o să enumăr toate tragediile trăite de acești eroi și antieroi prezentați de autor, vă invit să le descoperiți singuri! Romanul este actual, pentru că și astăzi, aproape în orice țară din lume, puterea e cea care ne dictează în continuare ce să facem, ne suprimă voința și ne pune un laț de gât, pentru a nu vedea sau dacă vedem, pentru a tăcea. Toți suntem niște sclavi, purtați de valurile vieții, influențați de cei ce vor să domine lumea. Din păcate, constatăm că nu ne putem împotrivi, dacă vrem să supraviețuim. Asistăm la un spectacol ieftin, dar scena este prea dură, pentru că în ea joacă oameni reali cu emoții și sentimente adevărate… Vă provoc la lectură, pentru a ieși din întuneric și a privi istoria și adevărul în față! Vă încurajez să scrieți impresiile pe o foaie și, când vom scăpa din mica noastră „închisoare” de acasă, să ne aduceți aceste notițe la bibliotecă! Lectură plăcuta! Galina Tartacovschi, Colaborator al Bibliotecii „Târgu-Mureș” Mihai Mihailovici Se crede că la naşterea unui copil vine în casă îngerul păzitor şi ursitoarea, care-i marchează destinul. Până şi în prezent se crede că „Ce ţi-i scris, în frunte ţi-i pus”, că „de soartă nu te poţi ascunde”. Ursitoarele și moașa sunt eroinele principale în nașterea unui om. Dacă ursitoarele sunt zâne bune care vin în zilele impare – trei, cinci și şapte – din prima săptămână de viață  să decidă soarta nou-născutului, moașa este cea care asistă mama la naștere să aducă pe lume un prunc sănătos și, mai ales, să înlăture forțele malefice.    Mihai Mihailovici, la naștere,  nu a avut parte nici de una , nici de alta și  de soartă nu s-a putut ascunde.  Așa a fost să fie, ca ziua sa de naștere să coincidă cu ziua când  sovieticii au dat busna în satul lui natal. Și asta i-a marcat destinul, se vede.       Ziua de 28 iunie – povestea unui basarabean a cărui destin se suprapune peste destinul țării sale. Poveste cu final trist dar și cu un  început nu dintre cele mai frumoase. Născut la Baba Maria din Valea Morilor din Chișinău, în a treia zi, părinții, cu el în brațe, ajunși la prima intersecție din capitală, s-au pomenit că nu știau unde să se ducă.   „Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă”, și-a amintit Liza  și au pornit pe jos la Flutura.    Romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni, romanul unei lumi în continuă frământare și istoria care a distrus destine. Cronică a familiei Lebădă-Ciuntu pe o perioadă de 80 de ani, timp în care țara a trecut prin foc și pară și acum încă mai fumegă.     „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” a spus Umberto Eco. Am putea continua gândul lui cu cugetările.     „Când îți scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieții tale, soarta cu veșnica ei ironie varsă cerneala peste foile care urmează”. Veronica Micle. Chișinăul citește: Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, de Dumitru Crudu 21.03.2020titulescu.hasdeu.md@gmail.com Scriitorul Dumitru Crudu este bine cunoscut printre iubitorii de carte bună din Chișinău și nu numai din Chișinău… Cartea recent apărută „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este ” o istorie personală, reconstituită într-un puzzle extențial, ce are ca laitmotiv data de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei.” Realitatea din romanul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este cea pe care o privim zi de zi peste geam. Eroii lui sunt oameni obișnuiți, contemporanii noștri, care își trăiesc viața alături de noi. Sunt mai buni sau mai puțin buni decât noi, aceasta rămâne de văzut. Dar au un destin nu prea fericit, îndură viața cu tot ce conține ea mai crud. Eroul central al romanului, Mihai Mihailovici nu este un personaj neobișnuit, dotat cu calități excepționale. Este cel mai obișnuit bărbat, care are de tras multe în viață și până la urmă se frânge sub povara greutăților. E greu să explici acest destin în termini filozofici de ce se întâmplă așa?! E devină societatea, familia sau depinde de însăși natura omului? Probabil, toate luate împreună. Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă eroii romanului ar fi avut mai mult noroc!? Dar nu asta îl preocupă pe autorul romanului, ci pe cât de adevărate sunt acele evenimente, întâmplări, care sunt redate în roman. Narațiunea convinge veridicitatea vieții pe care o trăiesc personajele. Romanul captivează dar te lasă descumpănit: de ce atâta distrugere. E greu să accepți că viața poate fi atât de dură. Iată una din părerile experților despre opera lui Dumitru Crudu: „Crudu e un galant al derizoriului, un trubadur al mizeriei decis să răstoarne perspectiva sublomă și să mute compasiunea poetică printr-o mișcare deopotrivă irinică și melancolică, tandră, în zonele penibilului.” (Al. Cistelecan) Crudu, Dumitru Ziua de naștere a lui Miha Mihailovici. – București, 2019. – 247 p. (Tuhari Ala, bibliotecar) Un nou roman al scriitorului Dumitru Crudu   https://bibliobotev.wordpress.com/2020/03/25/un-nou-roman-al-scriitorului- dumitru-crudu/       Dumitru Crudu este cunoscut  publicului cititor ca prozator, dramaturg, poet. A debutat ca prozator  în  a. 2008 cu romanul  „Măcel în Georgia”, apoi au urmat și altele: „Un american la Chișinău”, „Salutări lui Troțki”, „Oamenii din Chișinău”. Operele autorului au fost distinse cu mai multe  premii internaționale prestigioase. Romanul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este o nouă creație a scriitorului Dumitru Crudu. Această carte a fost inclusă în Programul de lectură „Chișinăul citește 2020” a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, și e destinată categoriei de vârstă „adulți”, deși cred că poate fi citită  cu interes și de către  adolescenți.       În roman se descrie o istorie personală – istoria vieții lui Mihai Mihailovici Lebădă, care este personajul principal, originar din satul Flutura, raionul Ungheni, de fapt, ca și autorul cărții. Romanul este structurat neobișnuit, astfel că povestea lui Mihai Mihailovici se compune din fragmente din viața sa și a rudelor sale care au loc pe 28 iunie, paralel cu cele mai importante momente din istoria Basarabiei în perioada de ani 1940 — 2018. Acțiunea din roman începe pe 28 iunie 1940, când se naște la Chișinău Mihai Mihailovici și se termină pe 28 iunie 2018, când acesta este înmormântat  la București. După spusele autorului, romanul este „o cronică a familiei Lebădă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de 80 de ani”, „e romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni”. Personajele trec prin toate pereglinările prin care a trecut Basarabia în tot acest răstimp – instaurarea puterii sovietice, stalinismul, colectivizarea și sovietizarea forțată, deportările, al Doilea Război Mondial, foametea, apoi recăpătarea independenței, războiul de pe Nistru din 1992, perioada de criză în care a intrat și care durează până în prezent. Romanul reflectă istoria Basarabiei, o dramă a Basarabiei, așa cum a văzut-o și înțeles-o scriitorul Dumitru Crudu. Personajul pincipal era veșnic frământat de o dilemă : pe cine să-l ia drept model pentru viață – pe tatăl său biologic, care  pe nedrept a fost arestat și deportat în Siberia, sau pe tatăl cel vitreg, care era comunist? În fața unei dileme se află de mult timp și Basarabia : pe ce cale să meargă – cu România sau cu Rusia? Până la urmă, Mihai Mihailovici îl alege pe tatăl cel biologic, iar pe ce cale va păși înainte Basarabia și cu cine — până când rămâne o problemă, după cum o știm cu toții, dar care se cere rezolvată.       Cartea e scrisă cu multă pasiune, multă istorie personală se întrețese în ea, e evident că autorul trece toate aceste realități prin inima și conștiința sa. Romanul merită să fie citit și e necesar să medităm asupra celor lecturate, deoarece tot ce e descris aici prezintă interes, dacă dorești să cunoști mai profund trecutul și prezentul țării în care trăim, dramele și tragediile prin care au trecut basarabenii, ca să putem merge înainte, să ne făurim un viitor mai luminos și mai prosper. Dragi utilizatori, vă recomand să citiți această carte. Lectură plăcută și utilă!                                                     Lidia Cîssa,  bibliotecar Intertext la Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici Rodica Gotca Despre romanul său, Dumitru Crudu spune: „E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.” Firul romanesc din „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” se situează pe două paliere, unul la vedere în text, legat de primul motto din Cinghiz Aitmatov „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, s-apucau cu mâinile de cap – Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?” („O zi mai lungă decât veacul”) care relevă partea istorică, cronologică ce adună fracturile a 80 de ani pe care și- a pus amprenta ocupația sovietică, Al Doilea Război Mondial, foametea, deportările, lupta pentru independență, războiul din 1992 și criza din care nici în prezent nu vedem scăpare. Al doilea citat ce anticipează lectura romanului este din „Ulise” de James Joyce „Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”, acesta ne aruncă la tema tatălui, celui prea obosit de viață ca să fie tată copiilor săi (tatăl lui Mihai Mihailovici și chiar el însuși). Imaginea unui tată care se întreabă dacă e și el tată, dacă se aseamănă celorlalți, dacă atestă acele instincte paterne pentru copiii săi și negăsind în sine confirmarea acestor ipoteze, se întreabă dacă ar fi, cum ar fi, pentru că în mintea fiecărui om stăruie un ideal, un model comportamental care ne aduce doar disperare, pentru că nu îl putem plagia nicicum. Reducând evenimentele sociale la cadrul familiei Lebădă- Ciuntu, Dumitru Crudu realizează proba veridicității și credibilității textului, deoarece esențialul se ascunde în detaliu, iar universalul, mondialul în specific și local. Ziua de 28 iunie este treapta care reluată de-a lungul romanului ne situează pe o scară ce o urcăm ținându-ne cu ambele mâini de această zi ce apare parcă salvându-și cititorul de căderea în golurile dintre trepte. Echilibrat ca și structură, măsurat pe potriva unui cititor dotat nu doar cu vedere, acest roman este cea mai elocventă radiografie a fracturilor poporului basarabean, conturat într-o viață de om, creionat de un narator londonez care fuge de o înmormântare tocmai la Chișinău. Umorul produs de confuzia de la Uniunea Prozatorilor din Moldova, prezența autorului ca personaj episodic „Dumitru Crudu mi-a adus romanul său „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, cu un autograf pe prima pagină...” (p. 17); „... un domn cu părul lins citea ziarul „Moldova suverană”, pe care, dintr- odată, îl scăpă din mână. Și băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel Garcia Marquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe care-l așteaptă toată lumea...” (p. 211) Un lucru l-a țintit corect Dumitru Crudu în această înțepare autocritică, și aș parafraza spunând că lumea nu se aștepta la acest roman, pentru că, deja suprasaturat de romanele perioadei sovietice, cititorul devine pretențios, arogant chiar, fiind convins că toate s-au spus și uite că în momentul când această certitudine se instaurează, apare „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” și răstoarnă o atitudine prin un text savuros, structurat într-un mod provocator, sensibilizând și orientând percepția cititorului spre o lume știută, dar descoperită în romanul lui Dumitru Crudu. „Lovitura de grație” ori „ultima picătură” este finalul care după 28 iunie 2017 plasează ziua de 28 iunie 1940, ziua în care s-a născut Mihai Mihailovici. Acest fragment, care și dă titlul romanului încheie fără a pune punct, deschide o paranteză pe care o închisesem cu câteva zeci de pagini mai în urmă, totuși surpriza nu este asta ci faptul că ultimele rânduri din roman te răscolesc, îți taie pe viu în carne scoțându-ți un nod pe gât, chiar dacă nu ești din Flutura, și nici măcar nu ai fost pe acolo măcar în treacăt, dar îți opresc respirația căci te recunoști ori știi că te vei recunoaște în cei care „...s-au oprit lângă un stâlp și s-au întrebat: și acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu știau. Nu știau unde să se ducă. Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și- a amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura.” (Noii barbari, 2019) Portretul lui Mihai Mihailovici în rama zilei de 28 iunie (Violeta SAVU) Stilul sprințar și ritmul alert fac ca recentul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (București, Ed. „Humanitas”, 2019), să fie parcurs cu plăcere. Dar chiar dacă lectura este agreabilă, chiar dacă umorul este prezent, acest roman nu este deloc vesel; din el se degajă tristețea Basarabiei, ținutul pierdut al României... Pe coperta a IV-a romanul este recomandat astfel: „O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv ziua de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cele mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și speranță”. Romanul se poate citi ca o saga basarabeană, autorul prezentând patru generații ale familiei Lebădă-Ciuntu. Cele mai multe povestiri se concentrează în jurul lui Mihai Mihailovici, care se naște la Chișinău, în fatidica zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Cartea e cronica unei familii, dar și cronica unei date din calendar, pentru că toate capitolele se vor desfășura în data de 28 iunie, din 1940 și până în 2018. Autorul face o mică abatere în cronologie, inversând momentul morții personajului principal cu cel al nașterii. Romanul începe cu o întâmplare din 2018, un fel de șarjă, o povestire hazlie și care nu are foarte mare legătură cu restul cărții, în afara faptului că se menționează, oarecum în trecere, moartea lui Mihai Mihailovici. În povestirea din introducere se vede talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu. Utilizând umorul de situație, autorul ironizează egocentrismul, oportunismul, excesul de ambiție și dorința de celebritate de care suferă cei mai mulți dintre scriitori. E o schiță care ar putea funcționa foarte bine și de sine stătător, conținând multă acțiune care se desfășoară în avalanșă, având în centru un personaj comic – grădinarul englez Martin, confundat la Chișinău cu scriitorul David Lodge. Ager, autorul basarabean își desăvârșește umorul prin autopersiflare: „De pe Facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău ca să scrie un roman despre Modova, și toți au ținut să-l cunoască, pentru a putea profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”. Cu Mihai Mihailovici și cu părinții acestuia Liza și Mihail Feodorovici Lebădă facem cunoștință abia în capitolul al doilea, acțiunea petrecându-se în data de 28 iunie 1943, în satul Flutura. Când împlinește 4 anișori, Mihăiță, jucându-se împreună cu alt copil „de-a fumatul”, va da foc casei bunicii Dochia, în care el și familia lui locuiau în acel moment. Odată ce casa a ars din temelii, familia lui Mihăiță se mută la mătușa Ileana, poate cel mai tragic personaj al cărții, violată de doi soldați sovietici, în 1945. Degeaba a cerut disperată ajutorul fratelui ei: badea Mihai, din teama de a nu-și expune copiii (agresiunea se petrecea în camera de alături), nu o salvează. Traumatizată, Ileana va dispărea; deși nu se spune explicit, se subînțelege actul sinuciderii. La 28 iunie 1946 își face apariția un personaj cu profunde influențe în destinul familiei lui Mihail Lebădă. E vorba de președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici. Acesta îl denunță în mod fals pe Mihail Lebădă, că ar fi furat o „turbă de făină”. Tatăl lui Mihăiță este condamnat la șapte ani de pușcărie. Rămasă singură, Liza e nevoită să-și apere copiii de flagelul foametei și se compromite devenind amanta lui Radu Gavrilovici, asupritorul propriului ei soț! Mihail Lebădă este eliberat mai devreme, în 1951, dar viața aspră din închisoare și-a pus puternic amprenta, iar copiii nu numai că nu-l recunosc, ci sunt speriați de înfățişarea acestuia. Dureroasă e și întâlnirea cu soția; descoperirea că în loc de cinci copii a găsit șapte îl contrariază, fiind dispus totuși să ierte infidelitatea. Cel mai mult îl descumpănește detașarea sufletească a femeii, iar zgomotele de uși ruginite relevă ruptura, ce părea definitivă, produsă între cei doi: „Bărbatul se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba își dezlipea mâna de pe el, când a ieșit și femeia. Stăteau în prag și se măsurau din cap până-n picioare unul pe altul, fără a scoate o vorbă, iar în spatele lor scârțâia ușa rămasă deschisă”. Abia după un an de zile, Liza e dispusă să-l primească pe soțul ei acasă. Relația nu va merge, la data de 28 iunie 1954 ea fiind deja căsătorită cu Radu Gavrilovici. Construcția epică este inedită, jurnalul evocând nu doar întămplările zilei, ci acoperind, de regulă retrospectiv și desigur concentrat, momentele importante din viețile personajelor care au avut loc în decursul timpului care a trecut de la un capitol la altul. Sunt și câteva capitole care se finalizează cu o privire în viitorul imediat. Astfel, în data de 28 iunie 1954, Tamara, Valentin, Ivan și Anatol îl vizitează la spital pe tatăl lor, Mihail Feodorovici, care era internat în urma unui accident grav. Mihai nu-și însoțește frații pentru că la vestea căsătoriei mamei lui cu Radu Gavrilovici, face o criză nervoasă și sparge cu toporul ferestrele casei, drept care va fi arestat de poliție. La finalul acestui capitol este menționată moartea lui Mihail Feodorovici Lebădă, fără a i se preciza data. Tinerețea lui Mihai Mihailovici cuprinde noi și diverse aventuri; e admis la facultatea de Politehnică, după puțin timp e înrolat în armată și trimis tocmai în Kamceatka. Prima sa dragoste e Ludmila, pe care o pierde din cauza prejudecăților părinților acesteia. Destinul i-o va scoate în cale pe uzbeca Barno, cu care se va căsători și vor locui împreună în Chișinău. Dar nu reușește să-și întrețină financiar familia. Fără studiile finalizate, refuzând să se înscrie în partidul comunist, nu-și găsește de lucru și, deși are un băiat, iar soția e însărcinată cu al doilea copil, Mihai trăiește din banii pe care doar femeia îi aduce în casă. După o confruntare violentă între el și Barno, care-i reproșează pasivitatea, se angajează într-un serviciu care nu se potrivea nici cu pregătirea sa intelectuală și nici cu structura fizică destul de fragilă, devenind hamal în gară. Mai târziu, prin intermedierea fratelui vitreg Vladilen (numit așa în cinstea lui... Vladmir Ilici Lenin; desigur, o ironie), va ajunge într-un post mai bun: zețar la tipografie.   Nu știu dacă e sau nu un puzzle acest roman, dar este adevărat că mici piese rezumă istoria Republicii Moldova. Cartea mi se pare arhitecturală, bazată pe ramificații. Ziua de 28 iunie este trunchiul de unde se dezvoltă tot felul de rămurele, multe dintre ele conținând în universul lor epic momente istorice: ruperea Basarabiei de România, invazia rusească, foametea din 1946-1947, deportări, gulagul sovietic, comunismul, conflictul din Transnistria, câștigarea independenței Republicii Moldova, războiul ruso-georgian, emigrările din zilele contemporane etc. De Mihai Mihailovici se leagă istoriile personale ale celorlalte personaje: părinții, frații și sora, tatăl vitreg, soția, nepoții, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, funcționarii de stat etc. Admirabilă este unitatea de familie: frații, chiar dacă nu au același tată, se sprijină la nevoie. Inclusiv tatăl vitreg evoluează, arătându-și o față umană, ajutându-i nu doar pe copiii săi, ci și pe cei ai lui Mihail Feodorovici. Dar roata vieții se întoarce și actele josnice comise cândva nu rămân neplătite. Vrând parcă să ne spună că există o justiție divină, autorul ni-l prezintă pe Radu Gavrilovici la bătrânețe, trăind în singurătate, boală și sărăcie. Moartea sa nu are nimic eroic: face un infarct în momentul când un tânăr vagabond îl amenință cu cuțitul în propria casă. Radu Gavrilovici mi s-a părut cel mai conturat personaj secundar. De altfel, toate personajele sunt foarte bine creionate. Dumitru Crudu nu și-a propus să creeze caractere puternice, ci credibile; eroii săi sunt așa cum îi întâlnim și în viața reală, cu bune și cu rele. Cele mai reușite mi s-au părut personajele masculine; într-un fel mi-ar fi plăcut o analiză mai amplă a personajului Liza, mama lui Mihai Mihailovici. Totuși o atenție deosebită i se acordă uzbecei Barno, făcând din aceasta un personaj memorabil. Ea este frumoasă, inteligentă și exotică, dar și conflictuală, dispusă la compromisuri pentru beneficii materiale, uneori chiar isterică sau intolerantă. În felul ei, e o luptătoare. Tabloul în care o vedem alături de Mihai Mihailovici invalid în cărucior (își pierduse picioarele în 1992 la Tighina, de atunci boala lui progresând, în 2001 ajungând aproape la stadiul de legumă, cu majoritatea funcțiilor vitale alterate) ne arată devotamentul și dragostea de care femeia este capabilă. Născut într-o zi tristă pentru Basarabia, eroul nu-și va sărbători aproape niciodată ziua; rareori, la insistențele prietenilor, organizează câte o petrecere, dar care din diverse motive fie nu mai are loc, fie, alegoric, se transformă în ceva grotesc. Caracterele personajelor reies nu atât din descrierile trăsăturilor sau din fragmente introspective, cât mai ales din faptele ce ne sunt prezentate uneori ca pe o scenă de teatru. Din acest punct de vedere, volumul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” poate fi citit ca un roman de acțiune. Nu cred că Dumitru Crudu ar exclama: „Mihai Mihailovici c'est moi!”, dar există un personaj în care intuiesc că se întâlnesc multe dintre caracteristicile autorului, și anume Răzvan, fiul eroului Mihai Mihailovici. Concizia expresiei, acuratețea limbajului presărat ici-colo cu savuroase regionalisme, conflictele între personaje, alternanțele bine-rău/ pozitiv-negativ, finețea detaliilor, atmosfera mereu în concordanță cu timpul istoric sunt calități ale unui roman reușit. Să mai spunem, în final, că Dumitru Crudu realizează în această carte portretul unui personaj colectiv, surprinzând chipul tragic al basarabenilor. (articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr.603-604 noiembrie-decembrie 2019,) ISTORIA CA O ZI MULTIPLICATĂ Victor Cubleșan ,revista STEAUA, nr 8, august 2019 Îmi amintesc vag poezia lui Dumitru Crudu, dar îmi amintesc bine Manifestul Fracturist și proza pe care o semnează mai recent. După atâția ani, manifestul e déjà istorie. E interesant de văzut cum dintr-un episod care a provocat aproape o furtună, mai multe scandaluri, disocieri, replici, adeziuni, precizări și cu siguranță multă enervare, a rămas în primul rând o aromă. Un colorit al unor ani. Roade teoretice nu au existat sau, dacă s-au dorit ca atare, e greu să fie recunoscute din această perspectivă. O modalitate nouă de a scrie nu cred să se fi semnalat. Doar un standard destul de mare sub care s-au înrolat autori, elanuri, resentimente și bravade. În schimb, proza lui Dumitru Crudu rămâne a fi unul dintre produsele de valoare ale grupării, după cum romanul Ioanei Baetica Morpurgo, Imigranții, valida, surprinzător pentru o autoare care își subliniase caracterul de poet în mod repetat și răspicat, unul dintre cei mai solizi, și cred reprezentativi autori de după 89. Ar fi ironic ca, după decenii, gruparea care încerca să se definească prin poezie să rămână prin doi prozatori valoroși. De altfel, Dumitru Crudu nu cred că se mai poate considera în postura de a mai trebui să demonstreze valoarea sa de prozator. Ceea ce îi lipsește cu adevărat este un volum de impact, unul care să îi valideze la nivel de receptare anvergura pe care o bună parte din criticiă i-a recunoscut-o până acm mai degrabă pe un ton reținut. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici ar putea fi tocmai acel tom.