Text aparut in revista metaliteratura Maria Şleahtiţchi, Institutul de Filologie al AŞM. Alţi drumeţi pe-acelaşi drum Abstract Dumitru Crudu's third novel Un american la Chişinău (An American in Chişinău), published in 2013 by Casa de pariuri literare publishing house (Bucharest), is proof of the evolution of the novelist's narrative art. This article focuses on the novelistic construction, the referential support of the intertext that the author uses, and their aesthetic effects. It also analyzes the nature and behavior of the characters, the relationship with zero level texts and their impact on the representation of the world in the novel Un american la Chişinău. Keywords: novel, novelistic construction, character, intertext, referential text, narration, representation Un american la Chişinău[3] este cel de-al treilea roman semnat de scriitorul Dumitru Crudu. Afirmat ca poet şi dramaturg, semnând patru volume de poezie - Falsul Dimitrie (1994); E închis vă rugăm nu insistați (1994); Șase cânturi pentru cei care vor sa închirieze apartamente (1996); Eşarfe în cer (2012) - şi patru volume de teatru - Crima sângeroasă din stațiunea violetelor (2001); Salvați Bostonul (2001); Duelul și alte texte (2004); Steaua fără ... Mihail Sebastian (2006), el şi-a revindecat numele de romancier prin publicarea romanelor Măcel în Georgia (2008) şi Oameni din Chișinău (2012). Cultivând un limbaj original, insolit şi dezinhibat, Dumitru Crudu reprezintă un nou val al postmodernismului românesc (supranumit „facturist”), care părea iniţial că îşi propune să se radicalizeze anume pentru a mina paradigma estetică a celorlalte valuri (șaizecismul sporadic şi opozant faţă de estetica realismului socialist şi optzecismul pledoariilor textualiste, asumate atât teoretic, cât şi practic). Coborâţi adesea în derizoriul existenţei cotidiene, reanimând în termeni mai radicalizaţi şi mai avangardişti estetica urâtului, prin violenţele de limbaj, prin fracturarea brutală a clişeelor poetice, ei impun o anti-poetică faţă de limbajul calofilic (uneori), temperat, 2 livresc şi estetizat al generației optzeciste. Părea că aceşti scriitori vor impune un nou curent, probabil asta şi-au dorit, dar, trecând aproape 20 de ani de la debutul lor, se poate constata că estetica lor cadrează în linii mari cu postmodernismul, chiar dacă discursul este radicalizat, mai cu seamă în primii zece ani. Romanul lui Dumitru Crudu Un american la Chişinău îşi localizează generația din care face parte în miezul literaturii actuale. Fiind la a trei producţie romanescă, autorul „face bilanţul” experienţei de viaţă a tinerilor basarabeni ai anilor '90. Primit bine de critica literară, Un american la Chişinău a fost definit drept „roman picaresc”[1], în care americanul reprezintă „pretextul care trasează contextul”[4], cu o „naraţiune care te prinde”, cu o „poveste care se adună”[2], precum afirmă criticul Mircea V. Ciobanu, care îi apreciază munca, fără a-l menaja gratuit pe autor şi fără a-l cruţa condescendent. Un Don Quijote basarabean şi un Sanchio Pacea american. Romanul povesteşte istoria unui fost student basarabean Anton Şleahtiţchi, care îşi făcuse studiile, în primul val al „migraţiei educaţionale” basarabene, la facultatea de litere a universităţii braşovene, se stabilise acolo, fiind angajat al unui ziar local. Anton este, prin urmare, ziarist şi poet, autor a câtorva volume de poezie. Se înfăţişează cititorului ca poet apreciat şi ziarist cu pană. Mediul uman în care se mişcă el este populat de oameni ai scrisului, studenți, ziarişti, universitari, într-un cuvânt - mediu intelectual, care convieţuieşte în vecinătatea apropiată a cârciumarilor, taximetriştilor, oamenilor politici etc. Metisajul acestui mediu nu trebuie ignorat, or tocmai amestecul dintre basarabeni şi românii sadea colorează atmosfera romanului. Echilibrul şi tipicitatea acestui peisaj este bulversată (ca element iminent al intrigii romanești) de apariţia unui american, Martin. El va secunda linia de subiect a lui Anton, care în final va trebui să-l călăuzească spre Chişinău. În prima parte a romanului, una segmentată convenţional, Martin îl însoţeşte pe Anton - iminență grotescă - în contorsionata iniţiere erotică a acestuia, apărând în ipostază de dublet sau coechipier de ştafetă. În cea de-a doua parte, deja Anton îl călăuzeşte pe Martin în drumul lui spre Chişinău. Tandemul este angajat într-un spectacol parodic după celebrii Don Quijote şi Sanchio Pacea . Conceptualizată sau spontană, replica la „romanul romanelor” capătă conotaţii naratologice magistrale. Preistoria romanului este povestită de autor în Prefaţă, din care aflăm că Un american la Chişinău a avut o primă variantă, pierdută, întâmplare care l-a determinat să-şi rescrie romanul. 3 În textul-prefaţă, Dumitru Crudu se desolidarizează de semnificaţia gestului postmodernist al personajului borgesian Pierre Menard, care rescrisese romanul lui Cervantes. Dar, cu cât autorul respinge această ideea de similaritate, cu atât înaintează ea în mintea cititorului postmodern. Prin urmare, „efectul Menard” se insinuează în structura narativă, de unde nu va mai putea fi înlăturat. Oricum am da, rescrierea - cea aievea şi cea arhetipală - fac parte din conceptul acestui roman, chiar dacă autorul ar fi vrut să nu fie citit astfel. Efectul pe care a scontat Dumitru Crudu în strategia sa narativă declarată se răstoarnă în anti-efect: personajele, altele şi aceleaşi, drumeţesc, altfel şi tot aşa, pe acelaşi drum. Pe cel al lui Miguel de Cervantes, poate şi pe cel al lui Jack Kerouac, poate şi pe acel al tipicelor trasee iniţiatice, cert este că drumul rămâne arhetipal acelaşi principiu coordonator, magistral al construcţiei unei naraţiuni. Drumeţia permite personajelor să se manifeste în deplinătatea naturii lor, iar drumul pune la dispoziția autorului o serie de mijloace, accesibile şi verificate, de reprezentare a lumi. Nu este de mirare că acţiunea romanului se desfăşoară între Braşov, Craiova, Piteşti, Bucureşti, Chişinău, Flutura… Traseul pe care îl parcurge personajul are câteva ramificări esenţiale. O iniţiere în planul relaţiilor umane, o alta - în complexa relație a indivizilor din interiorul românităţii şi o a treia – iniţierea erotică. Cu excepţia celei erotice – liniare şi deschise -, primele două pun personajul pe o traiectorie circulară. Aşa dar, personajului parcurge câteva cercuri concentrice, proiectate într-o nebuloasă a relaţiilor individului cu lumea. Traiectoria de mişcare a lui Anton alcătuieşte o mică hartă geografică şi toponimică: Braşov - Craiova – Braşov – Piteşti - Braşov – Todireşti – Iaşi – Chişinău – Flutura – Ungheni – Braşov. Autor, narator, personaje, figuranţi. În centrul poveştii se fală Anton Şleahtiţchi, secundat de Martin, dar ceea ce face romanul incitant pentru cititor, mai ales cel tânăr, ţine de imaginea, colorată în tonuri păstoase, a femeii. Dumitru Crudu creează chipul unei Dulcineei decăzute, de care se interesează îndeaproape el însuşi. Se pare că personajul central îl poartă pe urmele sale prin hăţişurile romanului nu doar pe americanul Martin, spre a-i arăta viaţa cea adevărată a spaţiului românesc şi basarabean, dar şi pe autor. Acesta, la rându-i, ar purta haina şi armele unui călăuze, rostindu-şi mereu cu uimire şi încântare „Sanchio Pacea sunt chiar eu!” Prin urmare, Anton este învestit cu hegemonie narativă şi de la un moment al textului el conduce balul. Omnipotenţa şi omniprezenţa lui sunt „consolidate” de cascada experiențelor erotice cărora se expune avid. Cele trei femei prin care se descoperă pe sine sunt mai degrabă nişte avatare ale femeii ca factor gnostic pentru bărbat. Cum era de aşteptat, femeia ideală este himera 4 ce îi scapă mereu, realitatea îi dezamăgeşte aşteptările lui Anton, iar şirul de iubite îl îndepărtează tot mai mult de fiinţa din visurile şi percepţiile sale. Carnale, perfide, infidele, pragmatice, absurde – galeria feminină a lui Anton adună nişte biete simulacre ale modelului… Romanul unei generaţii. Captivant, accesibil, la prima vedere, şi uşor de citit, Un american la Chişinău abordează o realitate pe care scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului au evitat-o: fie că lucrurile nu se așezaseră încă, fie că, chiar dacă semnele acestei realităţi conturau un tablou distinct, nu pica bine să scrii o carte despre experienţa dramatică a unei generaţii de tineri basarabeni plecaţi la studii în România. Dumitru Crudu pune în pagină frustrările „părţilor”: basarabenii timoraţi de temerile şi angoasele lor, iar confraţii „actualizând” prejudecăţile de altă dată. Astfel, Anton, poet debutat de Călin Vlasie la editura Paralela 45, student, dar şi ziarist la ziarul brașovean „Monitorul de Braşov”, poartă stigmatul de „kaghebist” – poreclă generică dată basarabenilor… Un altul care i se pune în vedere mereu este accentul. Anton are accent moldovenesc. De cum intră în transportul public este întrebat neîntârziat „Tu nu cumva eşti din Republica Moldova?”. Basarabenii s-au văzut nevoiţi să fie şmecheri şi inventivi. Anton îşi fabrică o identitate de împrumut – secuiască - pentru a scăpa de dezaprobările, şicanele şi sâcâiala românului statistic. În plus, scârba de a fi „moldovean” nu-i lăsa nici un răgaz: „Anton se sinchisea de identitatea sa moldoveană, aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată. Rădăcinile sale moldoveneşti îl incomodau şi îl deranjau şi, de aia, se dădea peste tot drept secui. Oricui îl întreba de unde e îi punea bărbi că e dintr-un oraş secuiesc. Or, şi secuii vorbeau cu accent, dar de secui românii nu se prea legau. De aceea, Anton prefera să se dea drept secui decât să le spună că e de dincolo de Prut, fiindcă atunci lumea şi-ar fi proiectat asupra lui scârba faţă de moldoveni şi el, automat, ar fi trebuit să devină un ţap ispăşitor al tuturor moldovenilor de peste Prut”. Romanul reprezintă lumea prin complexa grilă a alterităţii identitare: eu-celălalt-ceilalţi vs ceilalţi/celălalt/eu. Basarabia ca şi România este privită din câteva perspective, care se rotesc necontenit ca într-un caleidoscop. Braşoveanul Cătălin Bod o vede, bunăoară, astfel: „Moldova e o ţară forte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, şi nu aş vrea să risc. E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor…” Asta nu-i încurcă deloc să declare că „este îndrăgostit” de Chişinău. 5 „Vlad de la piaţă”: tipologia basarabeanului descurcăreţ. Din mulţimea de figuranţi care alcătuiesc fundalul romanului, se desprinde imaginea memorabilă a lui Vlad. Vlad-Vovcic, „negustor de maşini furate din Germania”. Spiritul machiavelic şi cameleonismul intrinsec al acestui soi de basarabeni capătă dimensiuni groteşti prin comportamentul acestui personaj. La Braşov vorbind o română impecabilă, pornit spre Chişinău, Vlad deja din mersul trenului saltă într-o metamorfoză tipică generaţiei anilor '90. Din Vlad devine imediat Vovcic. Îşi schimbă în primul rând limbajul. Nu că ar vorbi în grai neaoş moldovenesc, el vorbeşte o păsărească, un amestec de grai moldovenesc şi rusisme, parțial naturalizate de legităţile lexicului românesc. E firesc deci să nu mai răspundă la numele Vlad. Subit devine Vovcic („Menea Vovcic zavut, moi drug, şi nu Vlad. […] Poati cî la Braşov şî eram Vlad, dar nu ş-aici?!”). Autorul reuşeşte să creeze o tipologie umană cu minimum de recuzită naratorială. Impresionantă este scena din vagonul restaurant, din care, după o bătaie bună, Anton deduce că „Vlad e un hoţ cu acte în regulă şi că, probabil, poliţia e pe urmele sale şi de aia fuge la Chişinău şi nu că şi-ar fi vândut maşina, deşi probabil că şi-a vândut şi maşina. Şi aşa, în timp ce după-amiezile bătea pragurile organizaţiilor patriotice pentru a le se plânge cum mai sunt oprimaţi românii basarabeni de către ruşi.” Obedienţa cea de toate zilele a esticului. Martin devine un bun prilej pentru autor de a pune în evidenţă obedienţa unui popor estic, care jumătate de secol i-a aşteptat pe americani să-l elibereze de comunişti. Obedienţa faţă de americani nu poate fi depăşită şi nu va fi depăşită încă mult timp de-acu înainte. Interesul exacerbat al femeilor pentru Martin este argumentul indubitabil al linguşelii cvasitotale. Emotive, sentimentale, instinctuale, în cele din urmă – ele nu mai așteaptă să fie cucerite. I se dau, nu fără luptă pentru întâietate. Nu vom găsi un personaj în roman care nu s-ar gudura în faţa lui Martin, iar gestul vorbeşte de la sine. Chişinău: împreunarea estului cu vestul. Dacă spaţiul românesc este văzut cu ochiul critic al naratorului şi al lui Anton, Chişinăul şi Basarabia sunt privite, dar neînțelese, prin optica suprarealismului şi absurdului situaţiilor. Anton şi Martin află Chişinăul în plină campanie electorală, iar cel mai patriot este Iurie Roșca, pe care Anton îl susţine „cu ambele mâini”… Chişinăul trăieşte în plin teatru al absurdului. Suspiciunea, turnătoriile, urmărirea sunt în voia lor: „În preajma Casei Presei, observă Anton, toată lumea se holba la toată lumea”. Obsesia basarabeanului în acea perioadă era corectitudinii limbii. Confrații veniţi de peste Prut îi taxau 6 imediat pentru orice greşeală, indiferent de unde s-ar afla. Liviu Druguş, bunăoară, angajat la Moldova Suverană, stabileşte cu de la sine putere cine are şi cine nu are dreptul să se numească român. „Nu există patriot în Chişinău care să nu fie agramat”, zice el, de aceea e bine ca aceştia să se mulțumească cu numele de moldoveni. „Care unire, bă? Să mă unesc cu un semidoct?”, se întreabă arogant ziaristul. Obsesia unităţii este atât de mare încât şi cea mai mică deviere de accent sau intonaţie constituie argument pentru impunerea diferenţei. A unei diferenţe percepute de lumea personajelor lui Dumitru Crudu ca fiind umilitoare. Romanul unei istorii fără sfârșit. Naratorul din romanul Un american la Chişinău îşi întrerupe brusc firul istoriei prin crearea unui suspans fără soluţie: dispare Martin. Nu e de găsit nicăieri. Se poate că l-a răpit Vlad-Vovcic, fiindcă pusese ochiul pe el încă de la Braşov. Anton, care prin rolul său de călăuză se face responsabil de soarta lui Martin, trebuie să se întoarcă în România, de unde presupunem că va fi nevoit să revină pentru a-l găsi. Dumitru Crudu tranşează istoria cu un satâr, lăsând subiectul într-o deschidere maximă să-i curgă către imaginaţia cititorului toată limfa narativă... Şi asta din chiar punctul cel mai de vârf. Ne putem aştepta, prin urmare, ca autorul să aplice alifiile necesare şi să purceadă la scrierea un alt roman, care va relua probabil istoria „nedezlegată” a celor doi condrumeţi… Un nou roman, la nivel nou al scriiturii. Referinţe şi note bibliografice: 1. Cernat Paul, Picaresc pe axa Braşov-Chişinău // România literară, nr. 30, 2013; http://www.romlit.ro/picaresc_pe_axa_braov-chiinu 2. Ciobanu Mircea V., Falsul american al lui Dumitru Crudu, http://www.jc.md/ruperea- randurilor-falsul-american-al-lui-dumitru-crudu/ 3. Crudu Dumitru, Un american la Chişinău, Bucureşti: Casa de pariuri literare, 2013, 317p. 4. Stănilă Moni, Un american la Chişinău, http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=2693 12 ianuarie 2014 7 Viitorul ne aparţine Ediția VII-a, 2017 Conferința "Viitorul ne aparţine" Chișinău, Moldova, 5-6 octombrie 2017 Originalitatea artei narative în romanele lui Dumitru Crudu Pag. 128-128 Neghin Alexandrina Liceul Academiei de Ştiinţe din Moldova Disponibil în IBN: 1 noiembrie 2018 Descarcă PDF Teza Romanul Un american la Chişinău a fost imediat remarcat de critica literară din republică, tratându-l ca roman controversat, ceea ce, în opinia noastră, a provocat cititorul şi i-a trezit un viu interes. Lectura romanului creează impresia că parcurgi un spaţiu al absurdului realităţii aevea, graţie unei permanente peregrinări a personajelor şi, mai ales, a personajului principal, Anton Şleahtiţchii, care e personajul ”rătăcit” în labirintul lumii-haos, în căutarea de sine, în căutarea ”pământului făgăduinţei”. Tematic, romanele lui D. Crudu vizează realitatea imediată şi sunt dominate de problema tânărului intelectual din diverse zone de activitate, de actualitatea socială şi, uneori, de cea politică. De asemenea, romanul lui D. Crudu ne oferă panoramic o viziune amplă 8 asupra perioadei postcomuniste, accentuând problema crizei individului, mai ales a intelectualului, a crizei eului, anume pentru faptul că se concentrează pe acest eu, pe individul cu calităţile şi defectele sale, irepetabile şi autentice. În cadrul operei, autorul joacă rolul de homo ludens, naraţiunea fiind percepută ca joc interuman şi ca joc de limbaj şi perspective. Romanul Un american la Chişinău este reprezentativ pentru fracturismul autorului, deoarece se axează, mai ales, pe situaţii individuale şi biografism, relevând faptul că realitatea din spatele textului, adevărul şi, desigur, forţa acesteia, influenţează mult asupra receptorilor şi este mult mai importantă decât plăcerea pur estetică a unei lecturi. Romanul pune şi problema crizei limbajului, armonia limbajului şi a efectului acestuia fiind atinsă doar prin artificial. Acest aspect este urmărit de autor în romanul său. În majoritatea cazurilor, expresiile inedite pe care le utilizează naratorul, sunt expresii populare, reprezentative pentru cultura şi comportamentul basarabenilor şi producând un efect exotic, mai ales în ceea ce ţine de utilizarea rusismelor. Autorul foloseşte sub dialectele sau limba rusă (sau georgiană) numai în scopul individualizări personajelor prin modul de a vorbi şi nivelul cultural. Acest efect este convingător prin numărul lor foarte mare în textul romanului, dar şi prin inventivitatea autorului. Ca şi celelalte romane, Un american la Chişinăuse impune, la nivel de artă narativă, prin câteva dintre principalele elemente distincte, cum ar fi: ritmul alert, abrupt; imagini bine conturate; tehnica filmului; efecte de thriller; biografismul; personajele îşi exprimă individualitatea exclusiv prin acţiune; laconismul; aluziile; intertextul etc., care constituie paşaportul artistic individual al romanului.