luni, 30 decembrie 2013

Viorica Tarlapan-Ataman  
 Un American la Chisinau de Dumitru Crudu.Chiar daca pe alocuri mi s-a parut prea ticsita cu "stereotipuri", oricum e carte buna. Recomand.

Adevarul: top 5 cultural 2013: roman

Vasile Ernu

roman

5. Un american la Chisinau, de Dumitru Crudu


Roman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw
Roman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw
Roman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw
Roman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw


oman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw

oman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw
oman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw
oman Adrian Schiop – Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom Florin Lăzarescu – Amorţire, Editura Polirom, Marin Mălaicu-Hondrari – Lunetistul, Editura Polirom Bogdan Coşa - Poker. Black Glass, Editura Cartea Romaneasca Dumitru Crudu – Un american la Chişinău, Editura CDLP

Citeste mai mult: adev.ro/mym3rw

vineri, 27 decembrie 2013

http://www.bestseller.md/catalogsearch/result/?cat=0&q=un+american+la+chisinau

  1. Un American la Chișinău

    Un American la Chișinău

    Dumitru Crudu
    110,00 MDL
    60,00 MDL
    Acțiunea romanului Un american la Chișinău are loc la sfârșitul anilor ‘90 în Craiova, Brașov, Bran, Pitești, Câmpulung, Iași, Vaslui, Todirești, Ungeni, Flutura, Chișinău. Personajele principale ale cărții sunt un tânăr gazetar de la un cotidian din Brașov, basarabean de origine, Anton Șleahtițchi, și un american din Chicago, care ține neapărat să ajungă la Chișinău.

Un american la Chisinau (Romanian Edition) eBook: Dumitru Crudu ...

www.amazon.fr › ... › Genre FictionTraducerea acestei pagini
Un american la Chisinau (Romanian Edition) eBook: Dumitru Crudu, Liviu Antonesei: Amazon.fr: Boutique Kindle.

miercuri, 25 decembrie 2013


Antonio Patras aseamănă cartea lui Dumitru Crudu Macel in Georgia cu cea a lui Benedict Erofeev - „Moscova Petuski“, dar şi cu cea a unui alt prozator, Nichita Danilov - „Locomotiva Noimann“. „E un text foarte legat, coerent, cu o miză mult mai mare decât fantezia onirică, cu o miză etică. Iar asta îl apropie de fapt pe Dumitru Crudu de Gabriela Adameşteanu, efectul de observaţie socială mai largă, cronică socială chiar“.

marți, 24 decembrie 2013

Maria Sleahtitchi, despre cartea "Un american la Chisinau" - YouTube

www.youtube.com/watch?v=L7jpcXQKluk
25 iul. 2013 - Încărcat de BM B.P. Hasdeu
Maria Sleahtitchi, despre cartea "Un american la Chisinau". BM B.P. Hasdeu·69 videos ...

Lucia Turcanu, despre cartea "Un amaerican la Chisinau" - YouTube

www.youtube.com/watch?v=1tzfs-lwDH0
25 iul. 2013 - Încărcat de BM B.P. Hasdeu
Lucia Turcanu, despre cartea "Un amaerican la Chisinau" ... Maria Sleahtitchi, despre cartea "Un ...

Petru Hadirca, despre "Un american la Chisinau " - YouTube

www.youtube.com/watch?v=uOyXIij3v7k
25 iul. 2013 - Încărcat de BM B.P. Hasdeu
Petru Hadirca, despre "Un american la Chisinau " ... Lucia Turcanu, despre cartea "Un amaerican la ...

luni, 23 decembrie 2013




kultur-port.de 


„Wanderarbeiter“ – wie soll sich an diesem lakonischen Titel die Phantasie des flüchtigen Lesers entzünden?

Alle diese Bilder sind beklemmende Dokumente einer Gesellschaft, die wir so gar nicht haben wollen – und die existiert, weil immer noch die meisten Menschen einfach wegschauen. Und, wie fast immer, tragen die Kinder das meiste Leid, wie Andrea Diefenbach in „Land ohne Eltern“ zeigt. Die Fotografien berichten aus Moldawien, einem der ärmsten Länder Europas. Ein Viertel aller erwerbsfähigen Moldauer arbeitet jenseits der Grenzen. 31 Prozent des Bruttoeinkommens überweisen sie in ihre Heimat. Doch zu welchem Preis! Die Kinder bleiben zurück, im besten Fall bei den Großeltern, oft jedoch allein. Diefenbach hat die Kinder und ihre Restfamilien besucht, so auch Dumitru Crudu und seine Brüder, deren Eltern vor sechs Jahren nach Rom gingen. Seitdem besuchen sie ihre Kinder einmal im Jahr – aber immer getrennt. Nun ist die Oma gestorben und „zum ersten Mal sind sie zusammen gekommen“, erzählt Dumitru. „Aber sie sind getrennt weggefahren. Zuerst Papa, dann ging Mama weg. Jetzt wohnen wir bei einer Tante und warten, dass sie zurückkommen. Wer wird wohl zuerst kommen?“

vineri, 20 decembrie 2013

„Am avut timp, eu si Dumitru Crudu, la Iasi, sa vorbim despre felul in care scriem, de cite ori rescriem pasajele, cum le dezvoltam. Avem o formula comuna de scris, pe care nu o voi dezvalui insa pina la capat, caci si scriitorul trebuie sa isi pastreze secretele.” (Gabriela Adamesteanu)

„Romanul lui Crudu este oniric si fantast si foarte imaginativ, are de-a face cu o istorie hiperbolizata care transforma oamenii si adesea ii reduce la conditia de simple marionete ale imaginatiei. Sint foarte multi scriitori in romanul lui Dumitru Crudu, iar acestia au, fiecare, tendinta de a modela realitatea pe care o traiesc, de a o schimba.” (Doris Mironescu)

„Dumitru Crudu este unul dintre semnatarii manifestului fracturist, care exact asta spunea: ne-am saturat de literatura care vorbeste in numele unor zei morti, in numele nimanui si care nu mai are nici o legatura cu viata. Se vede si din poezia lui Dumitru Crudu, se vede si din teatru, si din romanul Macel in Georgia ca acele personaje nu sint simple fantose sau marionete manipulate, fie si discret, de un scriitor-papusar, ci oameni de care aproape te lovesti prin casa.” (Bogdan Cretu)
„Am avut timp, eu si Dumitru Crudu, la Iasi, sa vorbim despre felul in care scriem, de cite ori rescriem pasajele, cum le dezvoltam. Avem o formula comuna de scris, pe care nu o voi dezvalui insa pina la capat, caci si scriitorul trebuie sa isi pastreze secretele.” (Gabriela Adamesteanu)

„Romanul lui Crudu este oniric si fantast si foarte imaginativ, are de-a face cu o istorie hiperbolizata care transforma oamenii si adesea ii reduce la conditia de simple marionete ale imaginatiei. Sint foarte multi scriitori in romanul lui Dumitru Crudu, iar acestia au, fiecare, tendinta de a modela realitatea pe care o traiesc, de a o schimba.” (Doris Mironescu)

„Dumitru Crudu este unul dintre semnatarii manifestului fracturist, care exact asta spunea: ne-am saturat de literatura care vorbeste in numele unor zei morti, in numele nimanui si care nu mai are nici o legatura cu viata. Se vede si din poezia lui Dumitru Crudu, se vede si din teatru, si din romanul Macel in Georgia ca acele personaje nu sint simple fantose sau marionete manipulate, fie si discret, de un scriitor-papusar, ci oameni de care aproape te lovesti prin casa.” (Bogdan Cretu)

luni, 16 decembrie 2013

Dumitru Crudu, basarabenii archaeoptericsi si Omul amestecat – de Maria Pilchin

septembrie 13 | Posted by Poezii, Literatura Romana | Eseu
Era prin mai, la Chisinau, anul acesta, la un colocviu international de literatura despre totalitarism si posttotalitarism in lumea literelor. Comunicari, discutii, polemici. La un moment dat Dumitru Crudu a vorbit despre omul amestecat, basarabeanul ca melanj cultural, social si etnic. Ideea aceasta m-a blocat. Homo miscelaneus interriveranus, asta imi veni in minte, un fel de Archaeopterix, care de data aceasta nu avea atat caractere reptiliene cat si aviare, ci se anunta a fi antropomorf, descoperit cumva de arheologii sapatori in idei. Dumitru Crudu explica natura acestui metisaj, felul in care scriitorii basarabeni vorbesc despre aceasta in cartile lor, mie insa imi statea mintea in loc. Atunci imi veni dezlegarea unor polemici interioare, atunci am gasit explicatia multor retorisme auzite nu o data pe la colturi de mese intelectuale.
De fiecare data cand trec Nistrul sau Prutul ma surprinde faptul ca intalnirea cu Alteritatea tine de unele stereotipuri prin care sunt abordati basarabenii. La Bucuresti basarabeanul e luat, de multe ori, drept rus, la Moscova, trece drept румын (roman) nationalist. Aceasta scindare schizoidala dureaza deja 200 de ani si el e constient de propria dedublare. Urmaresc, de la un timp incoace, tipajul acesta socio-etnic: basarabeanul. In toate activitatile lui, luate istoric, politic, cultural, exista frustrari si complexe profunde.
Basarabeanul. Un roman format in sanul` culturii sovietice si cel al limbii ruse sau un rusofon care cunoaste (cat de cat) limba si cultura romana. Blocajul si complexul cultural e prezent in ambele cazuri. E complexul perifericului, omului de diaspora, un patriotism etnic in afara patriei, cliseism national si identitar. Aceste doua tipuri umane se comporta foarte specific in capitalele celor doua limbi (Bucuresti si Moscova), ambii similar, in mare parte sunt … mai nationalisti decat omul care e la el acasa! Majoritarul etnic, crescut cu cinematografia sovietica si cu marile romane rusesti din secolul al XIX-lea, trecut prin scoala si universitatea sovietica, respingand cei douazeci de ani ai sai, pentru a schimba totul prin anii 90, citind autori romani si invatandu-si propria limba, pentru a arde etapele propriei formari in matricea limbii si culturii sale nationale, el ajunge azi sa fie un reprezentant tipic al acestui amestec.
Dumitru Crudu, in ultima sa carte Oameni din Chisinau` (Tracus Arte, Bucuresti, 2011) aduce aceste doua personaje` intr-un un ring livresc unde se boxeaza cu valori, clisee si viziuni politice. Omul de o parte si de alta a baricadei, asta s-ar parea sa se intample aparent in aceasta carte. Adica ea poate fi citita cu succes si asa, societatea scindata in doua, una atrasa de polul estic, alta de cel vestic, una votand cu tricolorul, alta cu nostalgicul stindard ce arboreaza secera si ciocanul. Cele doua extreme se intalnesc insa in cotidian, in patul conjugal, in bar, in Piata Marii Adunari nationale, in transportul public si la urna electorala. Extremele convietuiesc. Asa am citit aceasta carte initial, in aceasta cheie am si scris despre ea in reviste din Republica Moldova si Romania. Dar acest homo miscelaneus declarat de Dumitru Crudu mi-a dat peste cap proiectul critic, mai bine zis, l-a rasturnat, dandu-i o alta configuratie, omul scindat, dedublat, schizoidal s-a transformat in omul amestecat, mult mai adevarat, azi cand nu putem vorbi despre purisme.
Am trait senzatia aceea cand nimeni nu iti spune ca nu ai dreptate, dar tu o stii si asta conteaza. Am recitit cartea lui Dumitru Crudu Oameni din Chisinau`, am regandit-o si am gasit in ea acel amestec, borgesian l-am gasit, cu eroul si tradatorul continut potential de aceeasi persoana. Personajele din cartea Oameni din Chisinau` nu sunt nici tradatori si nici eroi, ele sunt oameni amestecati care inclina intr-o parte sau in alta a balantei identitare, dar aceasta stare poate fi modificata cu usurinta de atmosfera geopolitica a momentului. Or, identitatea basarabeanului este cea a esticului bipolar (scriu asta cu doua zile inainte de a veni Angela Merkel la Chisinau).
Esticul. Iata verdictul. Esticul postcomunist, postsovietic. Iata adevaratul verdict, un verdict kafkian care te impinge subconstient la suicid ideatic si de pozitie. Ce este estul, daca il definim in mod geografic? Ceva ce face parte din Europa si totodata se rupe de ea? Un fel de corp strain in matca europeana?! Prezenta estului se simte pe acest continent al vechilor traditii si valori, dar, pare, doar ca un pol definitoriu. De fapt, Europa, asa ceva exista? Unde sfarseste aceasta? Pe Prut? La Ural? Unde?!
O minte occidentala tinde sa respinga orice tine de sfera outdoor-ului ei. Toleranta, da. Marea lectie a tolerantei occidentale. Doar ca ea presupune un centrism. Cel de tolereaza este centru lumii, axis mundi, Celalalt sa fie fericit ca este tolerat. Conceptele straine mentalitatii occidentale sunt acceptate in Par(ad)isul european doar ca o tema exotica, un fel de stranietati simpatice. Tot insa ce nu e simpatic apare ca ceva care socheaza mintea occidentala (comunismul a socat si mai socheaza in vest, uitandu-se ca laboratorul acestuia a fost o minte vestica, afirmam fara resentimente, in formula lui Harold Bloom si fara cautarea vreunui tap ispasitor). Indelungul dialog istoric dintre Vest si Est lasa un con de umbra peste cel din urma, acesta mereu contestandu-si oponentul geografic. Dar apare intrebarea retorica din vechiul banc sovietic despre evreul intrebandu-si interlocutorul care afirma ca in vest toti o duc rau: Daca la ei (in vest) e atat de rau si la noi (in est) atat de bine, de ce la ei e atat de bine?!` Iata marea intrebare, echivalenta cu cea hamletiana pentru estul frustrat.
Pe 4 septembrie, la Chisinau, a fost deschis oficial Centrul de Dramaturgie Contemporana in incinta Uniunii Teatrale din Republica Moldova. Nasterea centrului se datoreaza unui dramaturg Dumitru Crudu, unui actor si regizor Sava Cebotari si unui critic dramatic Dorina Khalil-Butucioc. Dupa un spectacol lectura A doua zi, autor Dumitru Crudu, regie: Sava Cebotari, cei prezenti au polemizat despre teatru, basarabeni si omul amestecat. Purismele tineau de retorica celor din generatia inaintasilor nostri, prezenti si ei la eveniment, or, dupa 90 homo sovieticus basarabean s-a transformat in omul purismelor etnice. Textul lui Dumitru Crudu contura un alt portret uman, cel al omului metisat cultural. Regizorul Mihai Fusu venea cu o alta formula, cea de barbarie si civilizatie`, barbarul fiind tipajul omului agresiv si categoric, ideea omului in afara unui dialog cultural cu Celalalt.
Ortega y Gasset, in unul din eseurile sale se referea si la micile culturi. Basarabia nu poate avea o cultura proprie. Notiunea geopolitica de stat de frontiera nu ii permite acest lucru. Intre Nistru si Prut putem vorbi despre crossculture, termen american ce vizeaza anumite intersectari culturale, dar mai exact ar fi sa vorbim despre un amestec cultural, o definitie mult mai apropiata de realitate. Un amestec specific, facut si cu sange. Acest melanj cultural, acest metisaj produce un om amestecat, in formula lui Dumitru Crudu. Homo miscelaneus, iata portretul robot. Scriitorul, publicistul si editorialistul german Ulrich Schacht, la acelasi colocviu literar despre care am vorbit mai sus, alaturi de Dumitru Crudu, vorbea despre o istorie amestecata, mai bine zis amestec de istorii, caci fiecare cu istoria sa, si despre asumarea ei cu deminate de catre orice natiune. Or, complexele se depasesc doar prin asumare si detasare, iata lectia inca neinsusita de basarabeanul frustrat istoric.

Cartea anului 2011, revista Contemporanul

Ioan Cristescu


■ Proză scurtă: Dumitru Crudu, Oameni din Chişinău
Premiul pentru roman: Crudu, Dumitru. Un american la Chișinău / Dumitru Crudu. – București : Casa de pariuri literare, 2013. – 316 p. Apreciat drept unul dintre cele mai reușite lucrări în proză, romanul lui Dumitru Crudu „Un american la Chișinău” induce o notă de exotism în literatura noastră, detașându-se de o lume mică, dar asamblând fragmente dintr-o serie de destine dramatice care încheagă viața personajului principal – Anton Șleahtițchi. Oamenii nu se învârt în jurul lui, dar el rămâne centrul, liantul tuturor evenimentelor înmănuncheate în acest volum. Scris într-o manieră livrească, problematica este una acută și frecventă, dar scriitorul o decorează cu trăiri complexe, iar întregul colaj artistic reprezintă o lectură savuroasă.

S.V., Blogul Bibliotecii BP HASDEU

duminică, 15 decembrie 2013

Cristina Foarfă

Îmi place insistenţa cu care Wilkins Micawber citeşte autori români, chiar dacă unii îi plac, mai mulţi nu. De exemplu, acum a citit Măcel în Georgia, de Dumitru Crudu, o care cu accente satirice a carei acţiune se petrece în ultimii ani ai URSS-ului.
Dumitru Crudu scrie într-un stil incisiv şi sarcastic, care evidenţiază derizoriul în care cad marile idei la nivelul individului redus la condiţia de soldat în tranşeele unui război care devine din ce în ce mai mult o formă fără conţinut.
Felix nicolau

Dumitru Crudu în Kuala-Lumpur



Mai întâi cǎ titlul Mǎcel în Georgia (Polirom, 2008) este tras de pǎr. Interesant cǎ Dumitru Crudu a fost inclus în proiectul egoprozǎ, deşi nu are mai nimic în comun cu caracteristicile colecţiei. Ceea ce înseamnǎ cǎ respectiva colecţie şi-a lǎrgit graniţele pânǎ la disipare. Oarecum titlul senzaţionalist verificǎ modul de construcţie al cǎrţii. „Fireşte cǎ Angelo ar fi dormit bine mersi pânǎ dimineaţǎ dacǎ un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizmǎ lustruitǎ lunǎ în fund, rǎcnind rabiat stavai skatina! stavai skatina! Şi nu l-ar fi îmbrâncit în mijlocul purcoiului de tineri hǎmesiţi şi speriaţi”. E prima fazǎ din roman. Sǎtul de proza staticǎ şi exagerat de analiticǎ, Dumitru Crudu desfǎşoarǎ o acţiune rapidǎ şi demenţialǎ, bazatǎ pe un lexic argotic şi regional spectaculos. De fapt, dacǎ pot vorbi de o categorie esteticǎ specificǎ acestui autor, ea ar fi spectaculosul. Simţul limbii periferice nu face decât sǎ adauge la exagerarea generalǎ. Aşa bolovǎnos şi rostogolit, romanul are forţǎ şi explozie, iar mâna de scriitor profesionist e evidentǎ.

Ceea ce predominǎ însǎ este mǎiestria de dramaturg. Fiecare capitol e o scenǎ într-o enormǎ piesǎ de teatru. Tactica este destul de simplǎ, chiar dacǎ mascatǎ de întretǎierea mai multor planuri. În linii mari, e vorba despre încǎierǎri între ruşi şi moldoveni, între georgieni şi moldoveni, între moldoveni şi moldoveni. Sǎmânţa scandalului: a fi pro sau antisovietic. Politicul este mascat de obsesii sexuale şi literare. Mai ales sexul invadeazǎ tot, iar prozatorul nu e deloc mironosiţǎ – când vrea sǎ spunǎ ceva, o spune pe şleau. Sensibil la viaţa limbii, el include la sfârşitul volumului o anexǎ cu expresii argotice şi regionale pe care le-a folosit în carte. Sunt „cuvinte sau expresii auzite pe stradǎ, la televizor sau preluate din Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, din Dicţionarul enciclopedic ilustrat şi dintr-un Dicţionar de sinonime. Dupǎ cum se vede, strada este mixatǎ cu dicţionarul. Ce rezultǎ este o limbǎ pǎstoasǎ, dar de multe ori ciudatǎ, neverosimilǎ. Am întrebat un lingvist de la Universitatea din Bucureşti, specialist în istoria limbii române literare, cât la sutǎ dintre aceste expresii sunt moldovenisme. Specialistul mi-a spus cǎ multe sunt creaţii ale autorului. Dar ce ştiu lingviştii? Chiar eu am scris despre defectul de auz al noilor prozatori, incapabili sǎ scrie într-o altǎ limbǎ decât cea a dicţionarelor, mai puţin cel de argou. Însǎ Dumitru Crudu face paradǎ de argou şi regionalisme, ceea ce, pânǎ la urmǎ, dǎ impresia de artificial.

Întorcându-mǎ de la formǎ la conţinut, spuneam cǎ existǎ câteva trucuri menite a face mai complexǎ construcţia romanescǎ. Unul este contrastul între evenimentul violent şi gândirea victimei. Aflat în faţa unui fals pluton de execuţie, poetul Angelo îşi doreşte „sǎ mai mǎnânce o datǎ borşul pe care-l fǎcea mama lui în copilǎrie”, în timp ce Enrico şi Angelo sunt stâlciţi în bǎtaie de georgienii antirusofili, primul îşi aminteşte cǎ şi el proceda cam la fel la Chişinǎu, iar cel de-al doilea viseazǎ la focoasa brunetǎ Georgiana, care îi cerea cheile de la camerǎ pentru a face sex sǎlbatic cu diverşi indivizi veniţi din largul Uniunii Sovietice special sǎ o prelucreze.

Un alt truc este simultaneitatea acţiunilor diferite şi învecinate. De unde frecvenţa locuţiunilor adverbiale: „în timp ce, exact când, pe când etc”. Este o metodǎ de accelerare şi de spintecare a acţiunii, cititorul având mereu pe ecranul minţii un duplex imagistic. În timp ce unii fac demonstraţii antisovietice şi se încaierǎ cu poliţia, alţii fac sex apocaliptic, de exemplu.

O mai avem apoi pe Georgiana, bruneta de care sunt obsedaţi mai toţi eroii romanului şi care se lasǎ cǎlǎritǎ de toţi, mai puţin de Angelo, poetul care scrie prin cimitire. Drept compensaţie cǎ-i împrumutase camera de cǎmin pentru escapade, ea îi lasǎ sub pernǎ lenjeria ei intimǎ. Angelo se masturbeazǎ groaznic şi este surprins de supraveghetoarea cǎminului, care cheamǎ toţi locatarii sǎ vadǎ ce face un membru al comsomolului. Totul este astfel politizat. Implicaţiile politice nu fac decât sǎ dezamorseze naturalismul scrierii. La fel, Che Guevara o vede în toate femeile pe maicǎ-sa, care îl invitǎ la obscenitǎţi. Fantoma libidinoasǎ aparţine şi ea unei turnǎtoare. Singura care o poate alunga este, bineînţeles, Georgiana, centrul freudian al romanului.

Mai este apoi departamentul de intelectuali. De la exaltata Leonida Lari, pânǎ la Efim Iosifici, profesorul de literaturǎ stalinistǎ, dar care în viaţa privatǎ se dedǎ la orgii bisexuale şi le ia apǎrarea studenţilor antisovietici. O mostrǎ: „Dupǎ ce Efim Iosifici ejacula în gura lui Sergiu şi Sergiu îşi slobozea sperma în gura lui Efim Iosifici, unul pleca sǎ scandeze lozinci antisovietice, iar altul pleca la facultate sǎ predea realismul socialist”. Mai este şi extravagantul poet Şota, care îşi arde poeziile pe la berǎrii, în faţa discipolilor extaziaţi. Chiar şi Angelo cautǎ în arhivele de la Tbilisi un ‚manuscris straniu din secolul al XVII-lea scris cu caractere georgiene în limba moldoveneascǎ”.

În cele din urmǎ, un alt roman cu şi despre intelectuali care „îşi încǎlzesc mǎseaua”, au halucinaţii erotice şi intrǎ în bucluc, dupǎ care vor „sǎ scape din garǎ”. Forţa suflului senzaţionalist provine din exploatarea inteligentǎ, dar lipsitǎ de mǎsurǎ, a contrastului dintre aparenţǎ şi esenţǎ, dintre interioritate şi exterioritate. Dumitru Crudu a vrut sǎ scrie un roman modern, complex, rapid şi fǎrǎ prejudecǎţi lexicale. A vrut şi pânǎ la un moment dat a şi reuşit. Dupǎ care l-a scǎpat din mâini. Am rǎmas cu strania impresie cǎ dupǎ 100 de pagini intru într-un buluc de personaje şi situaţii din care n-o sǎ mai ies niciodatǎ. Asta pe de o parte. Pe de altǎ parte, am trǎit cu senzaţia cǎ pot anticipa tot ce va urma, cǎ ţin în mânǎ frâiele naraţiunii ca şi cum aş fi producǎtorul, nu beneficiarul ei. Şi asta m-a întristat. Pentru cǎ dintre pagini se detaşeazǎ ceva artificial, un decoct plin de conservanţi literari, în pofida talentului dramatic al autorului. De apreciat totuşi vigoarea expresiei şi dinamismul acţiunii, atât de rar regǎsibile în romanele de la noi. Pânǎ şi finalul, cu o fanaticǎ sovieticǎ fluturând pe dealuri drapelul rusesc, îl vǎd tot ca parte dintr-o piesǎ de teatru. Cǎci dacǎ romanul ar fi ecranizat, cinefilii din Kuala-Lumpur, de pildǎ, n-ar avea nevoie de subtitrare. Totul se înţelege din simpla derulare a acţiunii.

Cronică Literară:
Cruzimi în Georgia de Cosmin Ciotloş



Nici vorbă de măcel gruzin veritabil în debutul romanesc al lui Dumitru Crudu! Cel mult, de nesfârşite violenţe stradale, de colosale bastonade poliţieneşti, de inimaginabile trădări în interiorul unui cerc, etnic neomogen, de prieteni. Sigur că, la un moment dat, toate personajele de aici se apropie, dintr-o pricină sau din alta, de pragul morţii, unele chiar depăşindu-l, dar pasul acesta final nu e niciodată, în spaţiul ficţiunii, fără întoarcere. Resurecţia e altceva, însă, decât ritual şi iarăşi altceva decât epifanie. Ea degajă, în fiecare caz, o aură luminoasă de firesc. În ce are mai important, ideea acestui laxism ontologic e moştenită, probabil, din prozele lui Ştefan Agopian, fără ca totuşi amprenta inimitabilă a modelului să iasă în evidenţă. O singură secvenţă, situată în primele pagini ale Măcelului aminteşte, aproape rând cu rând, de incipitul bijuteriei narative numite, vetero­testamantar, Tobit:

"Fireşte că Angelo ar fi dormit bine-mersi până dimineaţă dacă un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizmă lustruită lună în fund, răcnind rabiat Stavai skatina! Stavai skatina! şi nu l-ar fi îmbrâncit în mijlocul purcoiului de tineri hămesiţi şi speriaţi. Angelo se sculă, dar nu putu să se dumirească unde se află şi ce vrea tipul de la el. Se clătina pe picioare cheaun de somn, privindu-i turluliu pe cei vreo treizeci de soldaţi care-i împresuraseră, formând un laţ gros şi impenetrabil în jurul lor, aşa încât nimeni dintre ei să nu poată fugi. Dar nimeni nu se gândea să fugă, cu atât mai puţin Angelo, căruia nu-i pica fisa pe ce lume se află şi nu putea înţelege dacă tot ceea ce se întâmpla cu el se petrecea aievea sau în vis." (pag. 5) Suficient cât să propună o pistă de lectură, dar şi să construiască una de, ca să zic aşa, decolare.

Nu insist asupra tuturor influenţelor livreşti pe care le vădeşte scrisul lui Dumitru Crudu, pentru că, în bună tradiţie fracturistă, ele sunt, imediat după asimilare, abandonate. Lista ar fi, oricum, prea întinsă, iar rezultatul, prea puţin operant. Din punctul meu de vedere, şi în poezie, şi în teatru, şi - iată - în proză, Crudu brevetează o formă, impecabilă, de individualizare a documentului. Fapt în urma căruia accentele se deplasează de pe sursa filologică pe beneficiarul emoţional. Comparatismul trece în comportamentism. Punând în scenă avatarurile Stelei fără nume, el regizează, de fapt, o sumă de transformări proprii în raport cu piesa de succes a lui Sebastian. Angajând în discuţie, altundeva, sărmanii oameni ai nimănui, îi ia, mărinimos, sub tutelă.

Adevărul elementar că orice operă e o expresie unică a personalităţii autorului ei e dus la exces de Dumitru Crudu. El face din conştiinţa personală nu doar supratema, dar şi infrastructura completă a literaturii pe care o pro­duce. Nu e vorba de algoritmul mecanicist al autore­ferinţei, ci de, mai degrabă, imanenţă, manifestată pe spaţii mici. Egotismul nu se înstrăinează nici o clipă pentru a reveni apoi, triumfător, la sine, ci rămâne, relaxat, în sistemul în care i-a dat formă. Legăturile cu exteriorul sunt, în realitate, simple legaţii diplomatice. Spre netă deosebire de Iulian Ciocan, cel din Înainte să moară Brejnev, Crudu nu investighează căderea comunismului în provinciile accesorii ale blocului sovietic, ci propria raportare imaginară la un trecut, în felul său, definitiv. Fresca istorică romanescă - un clişeu de zile mari - se dovedeşte, în fond, un portret executat manu propria.

Dacă, pentru protagonistul Măcelului, Georgia e ţara de adopţie, monopolul asupra minţii sale îl deţine, în exclusivitate, Georgiana. Plecat din Chişinău la Tbilisi pentru a cerceta istoricul relaţiilor dintre Moldova şi Caucaz, timidul poet Angelo - nume neverosimil într-o grilă a realismului geografic - cade, şi aici, pradă indiferenţei sexuale a frumoasei basarabence. Altminteri nimfomană, tânăra îi refuză, numai lui dintre toţi amicii răzvrătiţi şi alcoolici, avansurile. Iubind-o ruşinos pe ascuns, cercetătorul îi cauţionează, suplimentar, partuzele, desfăşurate, nu o dată, în propria cameră de cămin. Dramatismul gestului e extrem şi conduce la neobosite serii de umilinţe. Şi Enrico, şi Che Guevara, tovarăşii de mitinguri zgomotoase, o posedă pe Georgiana fără ştirea utopicului Angelo. Alte nume imposibile în text, alte răni nevindecabile în inima plăpândă a îndrăgostitului. Deşi suferă alături de ei, fără simbrie, represaliile Miliţiei sovietice, nefericitul nu le împărtăşeşte şansa. Îi scrie zilnic Georgianei nenumărate poeme triste, într-un ritm care, dacă n-ar fi susţinut de criza interioară autentică, ar fi explicabil numai printr-o patologie grafologică delirantă.

El trăieşte cu totul în lumea acestor versuri fără finalitate. Prea puţine dintre ele i se publică, în ciuda admirabilei cerbicii. Redactorii periodicelor culturale îl evită pe cât le stă în putinţă, preferând, compensatoriu, să-i susţină financiar insaţiabila pornire bahică. Deşi e un militant împotriva puterii moscovite, Angelo resimte presiunea politică numai în privinţa unui eveniment nefast din propria biografie literară. Adolescent, dar deja poet în toată puterea cuvântului, face eroarea, absolut nejustificată, de a cumpăra, de la o cunoştinţă întâlnită în tren, nici mai mult, nici mai puţin decât o epigramă, pe care o va semna, apoi, perfect acoperit juridic, în nume propriu. Din păcate, nici amicul cu pricina nu e autorul bietului catren, aşa că trocul va degenera, în scurt timp, într-un scandal de plagiat cu teribile implicaţii morale. E motivul pentru care plastograful prins - şi, pe cale de consecinţă, negustorul necinstit - se va expatria în Georgia sub pretext, ce-i drept, academic.

De aici porneşte, cu adevărat, întregul roman. Obsesia nevindecată a acestui act gratuit oferă, spre ultimele capitole, scene - cum pe bună dreptate remarcă Doris Mironescu - de onirism pursânge, în care actanţii capătă justificare prin prisma infinitelor condiţionări de paternitate pe care, dintotdeauna, furtul intelectual le incumbă. Un ins palid, Vladimir, ce trece drept un foarte leneş student în matematici şi care e, de fapt, un naiv dezertor din trupele sovietice, devine interesant numai odată cu revelaţia, tardivă, a faptului că el a scris, dintr-o glumă lipsită de viitor, cele patru, extrem de controversate, versuri. Adăpostindu-l, de teama autorităţilor, sub pat, Angelo va ajunge să se teamă până la paroxism de un eventual şantaj, ceea ce-i va pricinui halucinaţii revanşarde pătate, cum se cuvine, de sânge. Amuzant mi se pare, ajuns aici, dialogul contradictoriu, parcă intenţionat, purtat pe ultima copertă între Doris Mironescu şi Bogdan Creţu. Dacă primul vorbeşte despre reducţia oamenilor "la condiţia de simple marionete ale imaginaţiei", cel de-al doilea se revoltă contra unei asemenea înţelegeri, susţinând că "acele personaje nu sunt simple fantoşe sau marionete manipulate, fie şi discret, de un scriitor-păpuşar, ci oameni de care aproape te loveşti prin casă." Ăsta da măcel!

Singurul, de altfel, căci toate celelalte ciocniri se aplanează, în carte, în termeni terapeutici. Salvarea lui Angelo vine, sub toate aspectele, de la un taciturn poet georgian, care, plictisit de elogiile cu care i-au fost întâmpinate volumele, se hotărăşte să-şi anuleze, practic, opera tipărită. Tot ce pune pe hârtie e destinat direct flăcărilor. Iar în iniţiativa aceasta radicală e urmat neabătut de grupul emulilor săi, în care, printr-un noroc, va pătrunde, în cele din urmă şi Angelo. Adunările au un aer de necruţătoare conspiraţie:

"Urmă o nouă rundă de scris, în timpul căreia se întâmplă un mic incident. La un moment dat, unul dintre poeţi refuză să-i dea lui Şota poezia ca s-o arunce în foc, protestând că aceasta e una dintre creaţiile sale cele mai reuşite. - De aceea, aş vrea s-o păstrez şi, eventual, s-o public, zise el, iar acest lucru îl înfurie atât de tare pe Şota, că îl doborî din picioare şi-i smulse textul din mână, transformându-l în câteva secunde în cenuşă, după care-l dădu afară pe poetul ce se îndrăgostise de poezia sa. Era prea de tot. Era un lucru pe care Şota nu-l putea tolera, căci, după ce închise uşa în urma poetului exclus din rândurile lor, le povesti dezamăgit că la urechile sale au ajuns nişte zvonuri foarte ciudate, cum că unii dintre elevii lui au început să câştige bani cu talentul lor, vânzându-şi operele la tot felul de tipi cu nasul pe sus care nu pot scrie." (pag. 264)

Principiul după care se orientează sensul romanului acesta e, în spiritul etimologiei onomastice practicate de autorul său, acela al - mare atenţie! - cruzimii. Şi, scriind asta, nu fac, gratuit, jocuri de cuvinte. Viziunea lui Dumitru Crudu e, prin ea însăşi, una pregătită permanent să aproprieze în intimitate sferele, în genere, extranee. În plus, aici mai mult decât oriunde altundeva, interesul pentru privatizarea limbajului comun e manifest. Varietatea neologismelor e uluitoare, iar aceea a sintagmelor are nevoie, categoric, de un index final. Pe care, sigur pe sine, autorul Măcelului în Georgia îl şi întocmeşte, cu neaşteptată precizie lexicografică. Mai puţin inspirate, capitolele dispuse să privilegieze, faute de mieux, alternanţa dintre persoana întâi şi cea de-a treia respectă la rândul lor, în desfăşurarea compactă a unei proze vădit puternice, o atare facilă găselniţă gramaticală.

Scăzând însă ce e de scăzut, romanul mi se pare extraordinar.
Romanul „Oameni din Chisinau” al scriitorului Dumitru Crudu, realizatorul emisiunii culturale „Noii barbari” de la Radio Chisinau, a fost nominalizat la premiul pentru cel mai bun roman al anului 2011, organizat de catre Ziarul de Iasi, din Romania. 

vineri, 13 decembrie 2013

Vasile Gogea

a devenit repede un autor de succes, poet, dramaturg, publicist şi, recent, prozator (romanul său Măcel în Georgia, constituind cel mai recent succes al său) . Scrierile sale contrastează spectaculos, prin forţa lor expresivă, prin insurgenţa stilistică şi originalitatea de substanţă cu fragilitatea şi “candoarea” fiinţei lui aruncate în lume.

joi, 12 decembrie 2013

Andrei Turcanu

În proza scurtă de după ’90 Nina Corcinschi e tentată de noul demers autenticist care se impune în literatură. Provocarea „Oamenilor din Chişinău” de Dumitru Crudu este imaginea de „ring” original ce se degajă din atmosfera încărcată a unui oraş politizat la maximum, imagine reconstituită printr-o poetică minimalistă.
Oameni din Chişinău” de Dumitru Crudu: (re)Versul vieţii unui Om de Litere din Chişinău
eseu [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]
2012-06-11  |     | 


Într-o epocă a pragmaticului, a metaforei pastişate, literatura produsă de mâna scriitorului Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău” (Tracus Arte, Bucureşti, 2011) provoacă şi place prin faptul că se manifestă ca un jalon al socialului, e o literatură ce oferă clipe din trăirile altora, iar alteritatea este o condiţie a întâlnirii discrete cu sinele. Ambiguitatea scriiturii este o calitate, căci produce diferite nivele de receptare. Luat teoretic, acest text e un roman fragmentar sau un volum de naraţiuni ce perpetuează unele personaje şi fire epice comune. Un stil cizelat printr-o performanţă a limbajului şi o elaborare frazeologică prodigioasă, completată uneori de oralitatea vorbitului fără perdea – iată prima concluzie la care ajungi la o primă lectură. Treptat înţelegi că mâna, care scrie, creionează un oraş recognoscibil, este oraşul tău, eşti TU, EL, EA.
Recent am mai citit un roman curios, o carte semnată de Gabriel Chifu: „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită”. Lectura îmi plăcu şi îmi trezi o tristeţe de cititor basarabean. Îmi doream o carte similară peste Prut, în spaţiul populat de mine, în care topografia unei localităţi cu numele de Calafat să fie înlocuită cu descrieri de locuri bine cunoscute mie. O formă de egoism şi egocentrism lectural, ceva similar cu starea studentului la Litere, care suferă că nu există un premiu Nobel în literatura română. Şi cartea veni, un text foarte autosuficient, cu o topografie urbană, cu oameni adevăraţi. Astfel o carte completa pe alta, Calafatul lui Gabriel Chifu trecuse în Chişinăul lui Dumitru Crudu.
Oraşul „lecturat” e în primul rând un Chişinău revoltat, revoluţionar. Revoluţia nu este însă curat una ideologică, ideologia ţine de două tabere naţionale, dar şi gender. Ei, el şi ea, îi întâlnim unul în braţele altuia într-un troleibuz aglomerat de pe strada Ştefan cel Mare din capitala basarabeană ieşită în Piaţa Marii Adunări Naţionale, e un troleu împărţit sub două steaguri: cel roşu şi tricolorul. Vecina Valentina Pavlovna apare dihotomic în ipostaza de soţie a lui Anatolie Vasilievici ce poartă în geantă tricolorul şi de vecină suspectată în „securism”, una ce completează electoratul de vârsta a treia şi se ceartă cu propriul soţ pe subiecte politice. Aici faptul de a fi rus este un motiv de mândrie, căci la Moscova nu prea ai pe cine impresiona prin faptul că eşti rus.
În confruntarea lor ideologică, aceştia au un merit, nici pe departe nu pot fi numiţi oameni de paie. Toate aceste personaje au unele idei, idealuri şi ideologii proprii, cumva argumentate de biografic, de limba vorbită şi identitatea acceptată sau etalată. Fiecare grup de referinţă (cei care vorbesc limba română şi cei care vorbesc limba rusă, cei care votează cu un preşedinte şi cei care votează împotriva lui) îşi au propriile ziare, reviste, cognacuri, interpreţi, care îşi pierd statutul de marcă comercială, devenind brand-uri ideologice, supape politice, accesorii de duelări mentale dintre oamenii ce populează Chişinăul.
Romanul propune un oraş real, unul dintr-un aprilie, cu o dată de 7 în calendar, cu personaje reale cunoscute public. Totuşi acest „realism” este unul convenţional, elaborat, butaforic, nu acesta este obiectivul auctorial, la un moment dat afli că pe fundalul unor certuri politice doi soţi îşi pot reproşa „toate chestiile nasoale pe care le-au comis în această viaţă”. Astfel politicul apare şi ca un paratrăsnet al unui existenţial mizerabil, ca o flamură roşie pe care clasa politică o flutură în faţa oamenilor din Chişinău şi din oricare altă localitate, fie Dublinul lui Joyce, fie Calafatul lui Chifu, pentru a le sustrage atenţia de la o realitate mult mai crudă decât problemele politice invocate în text, ele existând în realitate ca un extra muros livresc.
Vova şi iubita sa se pare să ne anunţe despre primejdia de a relativiza totul, căci fiecare din ei percepe diferit ceea ce se întâmplă. Extremele se ating deseori până la complementaritate, aceasta se pare să spună autorul. Mariana şi Vova ajung să înţeleagă un adevăr – atunci când iubeşti, încerci să ignori argumente istorico-politice, căci fiecare istorie şi-a avut amorurile sale... tu ţi-l asumi pe al tău!!! În acest sens, existenţa personajelor e cufundată într-o ceaţă a absurdului, viaţa lor ţine de alegeri, mitinguri, simpatii politice – e o existenţă artificială cumva, una cultivată in mente, căci juisarea din dormitor trăită de El şi Ea nu ţine de preşedintele ales sau de culoarea drapelului ancorat pe clădirea Parlamentului. Şi totuşi, existenţa oamenilor din Chişinău e posibilă doar în această dimensiune, chiar şi într-un dormitor comun, motivaţiile politice sunt diferite, căci prea mare este ruptura, prea căscat hăul dintre cele două Chişin(H)ăuri, aidoma literelor K şi C de pe numerele de înmatriculare ale automobilelor din această urbe.
Cele două cărţi din dormitor: „Oameni din Dublin” şi „Liudi iz Dublina” constituie două biblioteci diferite de percepere a lumii înconjurătoare, două feluri de lecturare a realităţii. Totuşi ele populează o casă şi ceea ce le ţine împreună este, deloc patetic, dragostea, iubirea, amorul, deprinderea, erosul, sexualitatea, oricum altfel am numi această stare a doi oameni ce stau împreună. Se pare că dragostea şi toleranţa este cumva reţeta salvatoare a unui oraş rupt în două, scindat de râul urii electoral-politice. Doar că Dumitru Crudu o spune latent, fără retorisme patetice sau declaraţii de miting, căci putem afirma că „Oameni din Chişinău” e o carte „provocată” de o zi de april, dar „produsă” de ultimele 200 de ani de istorie basarabeană.

Text apărut în revista "Sud-Est cultural", Chişinău.
Oameni din Chişinău” de Dumitru Crudu: (re)Versul vieţii unui Om de Litere din Chişinău
eseu [ ]


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]
2012-06-11  |     | 


Într-o epocă a pragmaticului, a metaforei pastişate, literatura produsă de mâna scriitorului Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău” (Tracus Arte, Bucureşti, 2011) provoacă şi place prin faptul că se manifestă ca un jalon al socialului, e o literatură ce oferă clipe din trăirile altora, iar alteritatea este o condiţie a întâlnirii discrete cu sinele. Ambiguitatea scriiturii este o calitate, căci produce diferite nivele de receptare. Luat teoretic, acest text e un roman fragmentar sau un volum de naraţiuni ce perpetuează unele personaje şi fire epice comune. Un stil cizelat printr-o performanţă a limbajului şi o elaborare frazeologică prodigioasă, completată uneori de oralitatea vorbitului fără perdea – iată prima concluzie la care ajungi la o primă lectură. Treptat înţelegi că mâna, care scrie, creionează un oraş recognoscibil, este oraşul tău, eşti TU, EL, EA.
Recent am mai citit un roman curios, o carte semnată de Gabriel Chifu: „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită”. Lectura îmi plăcu şi îmi trezi o tristeţe de cititor basarabean. Îmi doream o carte similară peste Prut, în spaţiul populat de mine, în care topografia unei localităţi cu numele de Calafat să fie înlocuită cu descrieri de locuri bine cunoscute mie. O formă de egoism şi egocentrism lectural, ceva similar cu starea studentului la Litere, care suferă că nu există un premiu Nobel în literatura română. Şi cartea veni, un text foarte autosuficient, cu o topografie urbană, cu oameni adevăraţi. Astfel o carte completa pe alta, Calafatul lui Gabriel Chifu trecuse în Chişinăul lui Dumitru Crudu.
Oraşul „lecturat” e în primul rând un Chişinău revoltat, revoluţionar. Revoluţia nu este însă curat una ideologică, ideologia ţine de două tabere naţionale, dar şi gender. Ei, el şi ea, îi întâlnim unul în braţele altuia într-un troleibuz aglomerat de pe strada Ştefan cel Mare din capitala basarabeană ieşită în Piaţa Marii Adunări Naţionale, e un troleu împărţit sub două steaguri: cel roşu şi tricolorul. Vecina Valentina Pavlovna apare dihotomic în ipostaza de soţie a lui Anatolie Vasilievici ce poartă în geantă tricolorul şi de vecină suspectată în „securism”, una ce completează electoratul de vârsta a treia şi se ceartă cu propriul soţ pe subiecte politice. Aici faptul de a fi rus este un motiv de mândrie, căci la Moscova nu prea ai pe cine impresiona prin faptul că eşti rus.
În confruntarea lor ideologică, aceştia au un merit, nici pe departe nu pot fi numiţi oameni de paie. Toate aceste personaje au unele idei, idealuri şi ideologii proprii, cumva argumentate de biografic, de limba vorbită şi identitatea acceptată sau etalată. Fiecare grup de referinţă (cei care vorbesc limba română şi cei care vorbesc limba rusă, cei care votează cu un preşedinte şi cei care votează împotriva lui) îşi au propriile ziare, reviste, cognacuri, interpreţi, care îşi pierd statutul de marcă comercială, devenind brand-uri ideologice, supape politice, accesorii de duelări mentale dintre oamenii ce populează Chişinăul.
Romanul propune un oraş real, unul dintr-un aprilie, cu o dată de 7 în calendar, cu personaje reale cunoscute public. Totuşi acest „realism” este unul convenţional, elaborat, butaforic, nu acesta este obiectivul auctorial, la un moment dat afli că pe fundalul unor certuri politice doi soţi îşi pot reproşa „toate chestiile nasoale pe care le-au comis în această viaţă”. Astfel politicul apare şi ca un paratrăsnet al unui existenţial mizerabil, ca o flamură roşie pe care clasa politică o flutură în faţa oamenilor din Chişinău şi din oricare altă localitate, fie Dublinul lui Joyce, fie Calafatul lui Chifu, pentru a le sustrage atenţia de la o realitate mult mai crudă decât problemele politice invocate în text, ele existând în realitate ca un extra muros livresc.
Vova şi iubita sa se pare să ne anunţe despre primejdia de a relativiza totul, căci fiecare din ei percepe diferit ceea ce se întâmplă. Extremele se ating deseori până la complementaritate, aceasta se pare să spună autorul. Mariana şi Vova ajung să înţeleagă un adevăr – atunci când iubeşti, încerci să ignori argumente istorico-politice, căci fiecare istorie şi-a avut amorurile sale... tu ţi-l asumi pe al tău!!! În acest sens, existenţa personajelor e cufundată într-o ceaţă a absurdului, viaţa lor ţine de alegeri, mitinguri, simpatii politice – e o existenţă artificială cumva, una cultivată in mente, căci juisarea din dormitor trăită de El şi Ea nu ţine de preşedintele ales sau de culoarea drapelului ancorat pe clădirea Parlamentului. Şi totuşi, existenţa oamenilor din Chişinău e posibilă doar în această dimensiune, chiar şi într-un dormitor comun, motivaţiile politice sunt diferite, căci prea mare este ruptura, prea căscat hăul dintre cele două Chişin(H)ăuri, aidoma literelor K şi C de pe numerele de înmatriculare ale automobilelor din această urbe.
Cele două cărţi din dormitor: „Oameni din Dublin” şi „Liudi iz Dublina” constituie două biblioteci diferite de percepere a lumii înconjurătoare, două feluri de lecturare a realităţii. Totuşi ele populează o casă şi ceea ce le ţine împreună este, deloc patetic, dragostea, iubirea, amorul, deprinderea, erosul, sexualitatea, oricum altfel am numi această stare a doi oameni ce stau împreună. Se pare că dragostea şi toleranţa este cumva reţeta salvatoare a unui oraş rupt în două, scindat de râul urii electoral-politice. Doar că Dumitru Crudu o spune latent, fără retorisme patetice sau declaraţii de miting, căci putem afirma că „Oameni din Chişinău” e o carte „provocată” de o zi de april, dar „produsă” de ultimele 200 de ani de istorie basarabeană.

Text apărut în revista "Sud-Est cultural", Chişinău.

marți, 10 decembrie 2013


Oameni din Chişinău

de Dumitru Crudu
Dată publicare 2011-09-18
Copertă Tudor Jebeleanu
120 pagini
Preţ: 20 RON

Problematica de bază a povestirilor este una joyceană (omul care nu se poate trezi din coşmarul istoriei), dar tratată într-o manieră kafkian-gogoliană, la limita fantasticului absurd-derizoriu. Am putea spune că autorului i-a reuşit un hybrid sau o alianţă irlan­dezo-rusă neaşteptată, deşi Chişinăul şi Dublin-ul sunt oraşe „în­frăţite” ca istorie politică şi lingvistică, rupte între două identităţi (doar că istoria moldovenească este mult mai coşmarescă decât cea dublineză). Volumul lui Joyce este de altfel nu doar un mo­del exterior, ci şi unul internalizat: personajele “circulă” de la o povestire la alta, incipitul fiecărei povestiri este abrupt, fără oco­lişuri, stilul colocvial, tonalitatea familială, fiecare povestire fiind monologul, la persoana I, al câte unui narator (de fapt, o naratoa­re) care observă datele existenţei citadine (mitinguri, oameni care se provoacă reciproc, în troleu sau pe stradă, care se suspectează, se pândesc şi se toarnă etc.).
Ura conjugală motivată politic şi social este însă o temă tratată cu umor de Dumitru Crudu, ca şi ura socială (duşmănia nu de clasă, ci etnică şi politică), fără patetismul specific literaturii ruse, fără să dramatizeze, dar păstrând acea adiere de teroare care dă „to­nul” vieţii de aici.
Viaţa la Chişinău (mai ales a basarabenilor) este una dublă, limba este una dublă, de aici şi o schizofrenie şi o nevroză generalizată, de aici şi umorul şi absurdul specific al personajelor şi al situaţi­ilor, casnice ori publice. Este o lume înghesuită, încercuită, fără scăpare, kafkiană şi în acelaşi timp vidă, în care nimeni nu se întâlneşte cu nimeni, în care este greu de descoperit sensul (de altfel, tot ce se petrece este ori întâmplător, ori fără sens). Per­sonajele, întâmplările, se intersectează, dar nu şi monologurile lor, nu şi semnificaţiile. Vova şi Mariana atribuie, spre exemplu, gesturilor partenerului cu totul alte semnificaţii decât cele reale, iar monologurile celor doi derapează unul pe lângă celălalt, într-un univers verbal agresiv, dar vid semantic. Scriitura lui Dumitru Crudu pune în scenă însă toată această problematică dureroasă a vieţii oamenilor din Chişinău cu o naturaleţe şi cu un umor deta­şat care îl vor recomanda mai târziu drept un maestru al genului. (Care gen? Genul prozei basarabene!)

                                                                                                                           Raluca Dună
http://catalinabalan.blogspot.com/2013/12/un-salut-pentru-dumitru-crudu.html

Aproximativ 1 (de) rezultate
  1. Un american la Chișinău, de Dumitru Crudu, CDPL

    Felix Nicolau, Cătălina Bălan la CDPL Fest 19. Reclamă pentru "Un american la Chișinău", de Dumitru Crudu, carte apărută în ...
    • NOU
    • HD
Mihail Vakulovski
Un basarabean la Braşov
Dumitru Crudu este unul din cei mai prolifici scriitori basarabeni contemporani care contează. După etapa poetică inovatoare şi experimentală (de la „Falsul Dimitrie” la „Poooooooate”) a urmat glorioasa perioadă dramatică (piesele sale fiind jucate pe toate continentele), iar acum scriitorul se află în perioada în care dominant e genul epic, deranjat cumva doar de „Eşarfe în cer” (Cartier, 2012), volumul său de poezie existenţial-biografică.
Cea mai nouă carte publicată de întemeietorul fracturismului e „Un american la Chişinău” (CDPL, 2013), care e al treilea roman al său (după „Măcel în Georgia”, Polirom, 2008 şi „Oameni din Chişinău”, Tracus Arte, 2011). Un roman cu o istorie întreagă în spate, scris şi rescris, terminat în 1995, prima variantă fiind furată şi dispărută; istorioare povestite parţial de scriitorul basarabean în „Nota autorului” de după originala prefaţă a scriitorului ieşean Liviu Antonesei, intitulată „Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton (Cuvînt însoţitor la un excelent roman de pană şi vodcă)”.
„Un american la Chişinău” este un roman existenţial cu puternice accente autobiografice, autoreferenţiale, istorice şi sociale. Personajul principal, Anton Şleahtiţchi, are o autobiografie foarte asemănătoare cu cea a scriitorului. Ca şi Dumitru Crudu, Anton este un basarabean care absolveşte Facultatea de Litere de la Universitatea Transilvania din Braşov, lucrează profesor la Codlea, apoi – reporter la ziarul Monitorul de Braşov, ca să ne limităm doar la momentele biografice. În tot acest timp personajul trăieşte cîteva poveşti intense de dragoste, intră în contact cu lumea literară şi ziaristică a Braşovului (şi nu numai) şi se ciocneşte mereu de complexul de superioritate al românilor din cauza originii lui basarabene. Americanul din titlu e doar un pretext de întoarcere acasă, la Chişinău şi Flutura, satul în care s-a născut şi Dumitru Crudu, şi personajul său. De aceea, mai corect şi mai exact ar fi fost dacă romanul s-ar fi numit „Un basarabean la Braşov”, personajul principal al cărţii fiind Anton, iar acţiunea celei mai mari părţi a romanului avînd loc pe la sfîrşitul anilor ’90 sub Tîmpa, abia la pagina 216 americanul din titlu ajungînd la Chişinău. Faptul că Anton se plimbă pe străzi care şi acum se numesc aşa, şi la Braşov, şi la Chişinău, lucrează la reviste existente şi acum, cu ziarişti care încă activează în breaslă, chiar dacă la alte reviste, şi se tot ciocneşte de personaje reale (unele îşi păstrează numele adevărat şi-n carte, altele pot fi uşor recunoscute) dă veridicitate şi mai mare poveştii şi stîrneşte şi mai mult interesul cititorului. Dar vă asigur că, dacă să zicem că sunteţi din Roşia Montană şi nu cunoaşteţi nici locurile descrise în roman, nici oamenii transformaţi în personaje, romanul se citeşte la fel de cursiv şi nu-şi pierde din farmec. Oricum, sunt şi personaje celebre: cam toată lumea îl cunoaşte pe poetul „optzecist” Călin Vlasie, directorul editurii Paralela 45, de exemplu, iar scena care-l are în centru pe autorul „Întoarcerii în viitor” e scrisă cu un umor & (auto)ironie greu de egalat. De altfel, personajele din „Un american la Chişinău” sunt foarte expresive şi credibile (chiar şi cele secundare sau episodice!), Anton fiind şi deosebit de personal, dar şi metonimic în acelaşi timp, pentru că poate fi întruchiparea basarabeanului care vine la studii în România, apoi încearcă să se realizeze şi în carieră. În România Anton e ironizat din cauza accentului, numit KGB-ist, iar în Basarabia i se spune să vorbească normal, să n-o facă pe „romicu” („În Moldova toţi îl luau drept român şi se uitau chiorîş la el, pe cînd în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor şi iar îl priveau galben”). Tot din cauza complexelor Anton îşi pierde iubitele, mai întîi pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Braşov (dar zecile de pagini despre cum toţi o iubesc pe Lora încetinesc lectura şi plictisesc), apoi pe Olga, o colegă, basarabeancă, dar care şi-a ascuns originile, aşa cum încearcă să facă şi Anton, fără succes însă („Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească, aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată”). Ambele au ajuns în braţele americanului, pe care Anton îl va conduce la Chişinău. Partea asta chişinăuiană mi se pare cea mai bună, alături de vizita sa la Flutura. Aici Dumitru Crudu concurează cu Caragiale, întreg romanul fiind, de fapt, destul de cinematografic. După ce se reîntoarce la Braşov, Anton, asemenea lui Dumitru Crudu acum 10 de ani, îşi pierde şi slujba (fără nici un preaviz, fără să fie anunţat), şi gazda, şi iubita, fiind atacat nemilos şi în presa literară, finalul cărţii prinzîndu-l, aiurit, în trenul Braşov-Chişinău.
Dumitru Crudu mai speră să recupereze primul manuscris al romanului, care se numea „Un englez la Chişinău”. Sper şi eu să se întîmple minunea asta, pentru că am avea cu siguranţă un alt roman, apoi – ar fi şi un nou experiment Dumitru Crudu, care n-ar fi doar o curiozitate pentru cititori, ci şi un caz de studiu pentru teoreticienii literari. Dar pînă atunci avem această ultimă variantă a romanului „Un american la Chişinău”, care mi se pare cea mai bună carte de proză de pînă acum a lui Dumitru Crudu. Lectură plăcută şi utilă.

Dumitru Crudu, „Un american la Chişinău”,
Ed. CDPL, 2013