Un text aparut pe blogul DAPEMUTE

duminică, 8 decembrie 2013

Oameni din Chişinău

(exercițiu întârziat)

Să-i spunem lui Dumitru Crudu poet, prozator, romancier sau dramaturg? Oricum am face-o, nu am săvârși nicio greșeală, din moment ce acesta s-a produs și a fost recunoscut în toate categoriile menționate, poate îndreptat mai mult spre poezie și teatru.

Cu Oameni din Chișinău, un volum de 10 povestiri, scriitorul dă testul în materie de proză scurtă într-un mod foarte convingător și propune diverse experiențe particulare, eterogene, realiste sau stranii, nu atât de simple cum ar păreau totuși la o primă vedere. Exceptând ultima povestire, Bătrâna și fata, Dumitru Crudu s-a inspirat din ieșirile în stradă ale tinerimii moldovenești în 2009, după alegerile considerate ca fiind fraudate. Mișcările anticomuniste, antibolșevice din 2009, au avut urmări tragice la nivel psihologic în rândul populației, fără a fi în detaliu sau corect redate în media pe plan internațional. Astfel, autorul descrie dramele la nivel individual, dintr-o multitudine de perspective și prin intermediul mai multor personaje reflector, fără la rândul lui a cădea în capcana ideologică sau părtinitoare. Având această temă extrem de sensibilă, proza lui Dumitru Crudu reușește să rămână una estetică.

Permanent, problema conflictului etnic se va pune dintr-o perspectivă inedită, de multe ori tragi-comică, printr-o subtilitate de construcție: întâmplările sunt tragice, vorbirea și uneori atitudinile personajelor sunt comice. Firește, totul se întâmplă la Chișinău.

În prima poveste, două femei ușoare, una româncă – Mariana, alta rusoaică – Natașa, așteaptă nervoase întâlnirea cu un englez, fiind într-un final trase pe sfoară amândouă. Fiindcă miza principală a cărții este problema adaptării și conviețuirii etnice, mica istorioară poate fi oricând interpretată politic. Narațiunea se face la persoana I, din perspectiva unui chelner ce nu participă la acțiune. Crudu este un maestru al limbajului: umor, o ușoară vulgaritate, regionalisme specifice și picante, concentrice în jurul diferendului româno-rus: naratorul e român dar căsătorit cu o rusoaică, iar la final aflăm că soacrele nu se pot suferi una pe cealaltă dintr-un motiv ce depășește obiceiul soacrelor: chelnărul va culege revistele – Moldova și Akvareli – uitate în restaurant de cele două femei în scopul simbolic al transmiterii lor - către mamă cea românească și către soacră cea rusească. Sugestia: mediul ostil coboară în detalii, de care autorul se va folosi cu sârguință pentru a exemplifica în continuare.

Vom vedea că singurele soluții propuse sunt toleranța și iubirea, dar și ele reprezintă un edificiu de multe ori instabil.  

Deși povestirile par independente, ele reprezintă de fapt un colaj al momentului 2009, personajele purtând în majoritatea cazurilor același nume de-a lungul întregii cărți, însă fiind actori în evenimente deosebite. Relațiile dintre ele deseori se păstrează, cu diverse răsturnări de situație în fiecare poveste, neexistând un fir cronologic. Totuși, cu răbdare și schimbând ordinea povestirilor, se poate construi un fir epic verosimil. Tehnica are dublă semnificație, sugerând prin aceleași nume un model aplicabil în orice comunitate, oricât de mică, iar, pe de altă parte, încărcătura traumatică suferită în particular prin repetarea experiențelor conflictuale. Povestirile se construiesc și se completează una pe alta printr-o metodă a labirintului, astfel încât aflăm detalii relevante (nume, deznodăminte, resentimente, locuri) pe măsură ce înaintăm. În acest fel, aflăm ulterior că pe chelnerul nostru din prima poveste îl cheamă Gicu.

În povestea a doua găsim trei personaje: naratorul – o femeie care va rămâne fără identitate până la finalul povestirii, prietenul acesteia – Vova și prietena ei – Natașa. Narațiunea se face tot la persoana I (ca de altfel în toate povestirile), iar subiectul – o falsă plecare la Moscova a Natașei dar de fapt intrarea acesteia într-o relație cu Vova. Perspectiva e aceea a rusului colonizator în Republica Moldova, părăsit pe două planuri: personal și social („Până și în zona cinema-ului Patria, unde, de obicei, vorba rusească predomină, aseară doar două bătrânele se întrețineau în rusă și, brusc, mi s-a făcut părul măciucă la gândul că toți rușii au părăsit Moldova.”). Nu întâmplător, Natașa este una dintre cele mai bune vorbitoare de rusă din Chișinău.

Vocabularul se colorează tot mai mult, expresiile sunt plastice și abundente. Decorul și evenimentele sunt autentice, realiste. Alte puncte cheie ale povestirii sunt numărătoarea rușilor și a moldovenilor din diverse locuri publice pentru a vedea care sunt mai mulți, în funcție de care depinde starea de spirit a naratoarei. Bună, dacă sunt rușii mai mulți. Trimiterea evidentă se face la sentimentul de alienare al rușilor din Moldova, departe de Moscova, pe care numai sentimentul de solidaritate, dincolo de cel propagandistic, îi poate păstra raționali: „doar aici, departe de Rusia, te mai poți simți cu adevărat rus, având o misiune nobilă de îndeplinit, pe când acolo, în Moscova, de fapt, ești o persoană oarecare, ca multe altele, cum sunt milioane de ruși, pentru că, pe cine oare ai putea să impresionezi acolo cu faptul că ești rus, odată ce toți din jur sunt ruși, pe când aici, unde suntem împresurați de moldoveni, e altă mâncare de pește.” 

Straniul apare în a treia povestire, cu două personaje: naratorul, Vlăduț, si Mariana (prezentă doar într-o scenă de sfârșit). După o scurtă revoltă a tinerilor care au aruncat cu pietre in ferestrele Parlamentului, Vlăduț ascunde tricolorul și îl șterge și pe cel pictat pe față de frica organelor de ordine. Apoi se pregătește de întâlnirea cu o fată pe care a cunoscut-o în timpul agitațiilor. Dacă aici Vlăduț scapă cu bine de „curcani”, va fi pedepsit în schimb în alte povestiri pentru îndrăzneala lui de a sfida regimul. Vlăduț constată că e urmărit de o cățea jigărita, roșcată, (care apare întâmplător sau nu după ce renunță la tricolor), făcându-l să piardă întâlnirea. Cu aceasta ocazie descoperă că Mariana e o ușuratică, surprinzând-o sărutându-se cu un alt tânăr. Părăsind locul de întâlnire (restaurantul), Vlad observă că din nou e urmărit, de data asta de o cățea „neagră ca întunericul”. Prima asociere, între starea de spirit și imaginea câinilor, e cel mai simplu de făcut.

Inevitabil, în restaurant, un chelner somnoros „schimbă locurile revistelor Moldova și Akvareli, punând-o când pe una, când pe cealaltă deasupra”.

Dumitru Crudu reușește de fiecare dată să evite reflecțiile inutile în povestire, lăsându-le pe seama cititorului. Cu stilul simplu, direct, rămâne perfect centrat pe subiect, fără ocolișuri inadecvate. Rămâne doar atent observator și psiholog. Foarte rar apare dialogul, acesta preferând vorbirea indirectă, accentuând astfel perspectiva personajului narator.

În povestea Vaporul alb, găsim un exemplu de dramaturgie în câteva pagini. Apare din nou Valentina Pavlovna, soacra naratorului din prima poveste, care presupunem că a primit revista Akvareli deoarece e rusoaică. Naratoarea – încasatoare în autobuz, unde se petrece și acțiunea, observă scene din autobuz, fiecare cu tâlcul ei, care se precipită pe măsura ce urcă mai mulți călători și concomitent cu apropierea de bulevardul central din Chișinău - Ștefan cel Mare, unde au loc demonstrațiile. Trimiteri etnice, sociale, sexuale, ironice și autoironice sunt de găsit la tot pasul iar naratoarea aparent înregistrează cine urcă și cine coboară, fragmente din conversațiile sau acțiunile lor, cu mesajul aferent: scena dintre tânărul român care citește Timpul și Valentina Pavlovna care citește (de data asta) Comunist, deconspirarea tânărului ca fiind Vlăduț (care tocmai și-a șters tricolorul de pe față și care obișnuia să poarte un tricou cu inscripția Basarabia pământ românesc), cu largi vânătăi întinse pe față (va fugi imediat din autobuz cu un polițist pe urmele lui), melodia rusească de pe fundal și așa mai departe. Dumitru Crudu se folosește foarte mult de publicațiile, romanele pe care pesonajele le citesc sau de muzica pe care o ascultă pentru a sublinia orientarea politică a acestora. Autorul apare în povestire, citindu-și o povestire (cea din finalul cărții) într-un ziar, apoi din nou Vlăduț urmat de câinele vagabond dintr-o povestire anterioară, dispărând din cadru o dată cu autorul. Într-o scenă burlescă, o tipă voluptoasă scoate din geantă un volum de Cortázar și îl izbește în cap pe un pretendent, în timp ce afară se scandează împotriva comunismului, după care cei doi încep să se sărute.

În Po ruski, pojalusta! se pune în discuție conflictul dintre atracția fizică și diferența, opoziția de fapt între limbă, opinii, ideologie, rezultând un oximoron ce dă de gândit: te doresc dar de urăsc.

Toate subiecte conflictuale vor fi preluate din detalii cotidiene. Am precizat publicațiile și muzica, apare și alimentația, băutura (comparația între făina rusească și cea moldovenească, între coniacul de Tiraspol și cel de Călărași). Ca pe o scenă de teatru, decorul va rămâne aproape asemănător (imagine și sunet): tineri cu tricolorul pe obraji goniți de polițisti agresivi, sirene, dube, scandări. Discursul va fi permanent unul româno-rus.

În Cu o căldare de gunoi în mână este surprinsă din nou o temă deosebit de interesantă: aceea a rupturii relațiilor de prietenie, de vecinătate, de familie, din cauza opțiunilor politice. Atât de adânc e înrădăcinat antagonismul etnic încât, psihologic, acesta creează distorsiuni ale realității în mintea indivizilor. E vorba mai ales de tineri care vor un alt regim politic și o schimbare însă le este frică de represiuni și de violența manifestată de organele de ordine. O ușoară schizofrenie apare în rândul celor mai puțini curajoși care, derutați, nu mai știu dacă au acționat sau nu: inacțiune înseamnă lipsă de solidaritate și de stimă de sine, acțiune înseamna bătaie și poate moarte.

A doua zi este o poveste ușor diferită, cu două personaje naratoare succesiv, în care proiectorul cade mai ales pe trăirile interioare ale acestora. Vova și Mariana, căsătoriți, el rus, ea româncă sunt certați, însă nu aflam de la început motivul. Dar imediat începem să bănuim: replicile – în română ale ei, în rusă ale lui, atât în public (își asumă în public diferențele) cât și acasă, ordinea cărților pe noptieră (Joyce tradus în română și în rusă), tratarea agresivă a prietenilor celuilalt la telefon. Fiecare gând, fiecare gest e expus miniatural. Există multe referințe livrești (Joyce, Daniel Cristea Enache, Günter Grass, Eugen Cioclea, Caragiale), care, împreună cu expresiile golănești și cu regionalismele dau o savoare puternică textului: „Pe de altă parte, la mine răgea poetul ăla din București, pe care Daniel Cristea-Enache îl declarase cel mai bun poet de după 2000 (...).  – Securisto, ia spune-mi oare cu cât te-au plătit rușii ca să-i ațâți pe scriitorii români să deteste Basarabia? Nefututo, din cauza unor oameni ca tine, românii urăsc Moldova. Kaghebisto nenorocită! Scursuro! Jigodie!”.

Pasaje cheie: 1. deși tatăl Marianei e român, are orientare ambiguă – citește Moldova suverană însă i-a votat pe comuniști, și nu o sprijină pe fiică din cauza influențelor lui Vova. 2. De frică, sub pat, Mariana începe să vorbească, în gând, în rusește. Finalul vrea să sugereze că iubirea e mai puternică decât opiniile politice.

Ultima poveste, cu tentă kafkiană, se detașează de problematica de mai sus. Naratorul scrie povestirea pe măsură ce aceasta se desfășoară, celelalte două personajele intrând și ieșind din ea până în finalul în care totul se deconstruiește și devine o iluzie.

Oameni din Chișinău trebuie citită pe îndelete, poate de două ori, pentru a înțelege jocul și măiestria cu care Dumitru Crudu a îmbinat tehnica narativă cu accentele dramatice, o temă politică delicată cu o formă estetică, limbajul anticalofil cu trimiteri la scriitori sau critici literari.

Un text preluat de pe blogul DAPEMUTE 
dapemute.blogspot.com