22.06.2009
"Măcel în Georgia" de Dumitru Crudu
Punct ochit, punct lovit
După ce s-a afirmat rînd pe rînd ca poet, autor de manifeste,
dramaturg, animator cultural, dar şi... personaj literar, omul-orchestră
Dumitru Crudu debutează la 40 de ani ca romancier, cu Măcel în Georgia,
Polirom, 2008, în aceeaşi colecţie „Ego. Proză” care i-a găzduit pe
Alexandru Vakulovski, Ştefan Baştovoi şi Iulian Ciocan. Deloc
întîmplătoare, această alăturare de nume – cei 4 basarabeni aparţin
aceleiaşi generaţii, şi-au făcut studiile (şi) în România, au cam
aceeaşi experienţă de viaţă pe care nu ezită s-o pună în pagină, într-un
limbaj cînd ingenuu (Baştovoi), cînd deliberat vulgar (Vakulovski),
cînd frust (Ciocan).
Mai stăpîn pe mijloace decît congenerii săi, Crudu orchestrează un roman în care-şi dau întîlnire mai multe stiluri, de la realismul socialist la delirul oniric, fiecare personaj (majoritatea recognoscibile, Poţu, Menik şi alţii făcînd trimitere... ştiţi voi la cine!) cîntînd atît partida solo, cît şi în cor. Altminteri, Doris Mironescu observă pe bună dreptate că „sînt foarte mulţi scriitori în roman (...), iar aceştia au, fiecare, tendinţa de a modela realitatea pe care o trăiesc, de a o schimba”.
Primul dintre aceştia e chiar Angelo, tînărul poet îndrăgostit de Georgiana, şi totodată singurul care nu a avut-o pe durata celor 340 de pagini mustind de erotism, în care musai să-l recunoaştem pe însuşi autorul: „Scriam într-o veselie, deşi peste mine turna cu găleata. Scriam cu încăpăţînare, cu teamă, cu bucurie, sperînd să găsesc ceea ce era autentic în mine însumi şi să descopăr, de fapt, cine sînt eu cu adevărat şi ce caut în acest oraş de la marginea lumii, pe această bancă, în această viaţă, la poalele Caucazului înzăpezit (...) Scriam fiind ferm convins că, atunci cînd voi pune ultimul punct, o voi găsi pe Georgiana”.
Punct ochit, punct lovit – cum ar fi, o lovitură de graţie!
Mai stăpîn pe mijloace decît congenerii săi, Crudu orchestrează un roman în care-şi dau întîlnire mai multe stiluri, de la realismul socialist la delirul oniric, fiecare personaj (majoritatea recognoscibile, Poţu, Menik şi alţii făcînd trimitere... ştiţi voi la cine!) cîntînd atît partida solo, cît şi în cor. Altminteri, Doris Mironescu observă pe bună dreptate că „sînt foarte mulţi scriitori în roman (...), iar aceştia au, fiecare, tendinţa de a modela realitatea pe care o trăiesc, de a o schimba”.
Primul dintre aceştia e chiar Angelo, tînărul poet îndrăgostit de Georgiana, şi totodată singurul care nu a avut-o pe durata celor 340 de pagini mustind de erotism, în care musai să-l recunoaştem pe însuşi autorul: „Scriam într-o veselie, deşi peste mine turna cu găleata. Scriam cu încăpăţînare, cu teamă, cu bucurie, sperînd să găsesc ceea ce era autentic în mine însumi şi să descopăr, de fapt, cine sînt eu cu adevărat şi ce caut în acest oraş de la marginea lumii, pe această bancă, în această viaţă, la poalele Caucazului înzăpezit (...) Scriam fiind ferm convins că, atunci cînd voi pune ultimul punct, o voi găsi pe Georgiana”.
Punct ochit, punct lovit – cum ar fi, o lovitură de graţie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu