Oameni din Chişinău” de Dumitru Crudu: (re)Versul vieţii unui Om de Litere din Chişinău
eseu [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Maria Pilchin [Maria Pilchin ]
2012-06-11 | |
eseu [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Maria Pilchin [Maria Pilchin ]
2012-06-11 | |
Într-o epocă a pragmaticului, a metaforei pastişate, literatura produsă
de mâna scriitorului Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău” (Tracus
Arte, Bucureşti, 2011) provoacă şi place prin faptul că se manifestă ca
un jalon al socialului, e o literatură ce oferă clipe din trăirile
altora, iar alteritatea este o condiţie a întâlnirii discrete cu sinele.
Ambiguitatea scriiturii este o calitate, căci produce diferite nivele
de receptare. Luat teoretic, acest text e un roman fragmentar sau un
volum de naraţiuni ce perpetuează unele personaje şi fire epice comune.
Un stil cizelat printr-o performanţă a limbajului şi o elaborare
frazeologică prodigioasă, completată uneori de oralitatea vorbitului
fără perdea – iată prima concluzie la care ajungi la o primă lectură.
Treptat înţelegi că mâna, care scrie, creionează un oraş recognoscibil,
este oraşul tău, eşti TU, EL, EA.
Recent am mai citit un roman curios, o carte semnată de Gabriel Chifu: „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită”. Lectura îmi plăcu şi îmi trezi o tristeţe de cititor basarabean. Îmi doream o carte similară peste Prut, în spaţiul populat de mine, în care topografia unei localităţi cu numele de Calafat să fie înlocuită cu descrieri de locuri bine cunoscute mie. O formă de egoism şi egocentrism lectural, ceva similar cu starea studentului la Litere, care suferă că nu există un premiu Nobel în literatura română. Şi cartea veni, un text foarte autosuficient, cu o topografie urbană, cu oameni adevăraţi. Astfel o carte completa pe alta, Calafatul lui Gabriel Chifu trecuse în Chişinăul lui Dumitru Crudu.
Oraşul „lecturat” e în primul rând un Chişinău revoltat, revoluţionar. Revoluţia nu este însă curat una ideologică, ideologia ţine de două tabere naţionale, dar şi gender. Ei, el şi ea, îi întâlnim unul în braţele altuia într-un troleibuz aglomerat de pe strada Ştefan cel Mare din capitala basarabeană ieşită în Piaţa Marii Adunări Naţionale, e un troleu împărţit sub două steaguri: cel roşu şi tricolorul. Vecina Valentina Pavlovna apare dihotomic în ipostaza de soţie a lui Anatolie Vasilievici ce poartă în geantă tricolorul şi de vecină suspectată în „securism”, una ce completează electoratul de vârsta a treia şi se ceartă cu propriul soţ pe subiecte politice. Aici faptul de a fi rus este un motiv de mândrie, căci la Moscova nu prea ai pe cine impresiona prin faptul că eşti rus.
În confruntarea lor ideologică, aceştia au un merit, nici pe departe nu pot fi numiţi oameni de paie. Toate aceste personaje au unele idei, idealuri şi ideologii proprii, cumva argumentate de biografic, de limba vorbită şi identitatea acceptată sau etalată. Fiecare grup de referinţă (cei care vorbesc limba română şi cei care vorbesc limba rusă, cei care votează cu un preşedinte şi cei care votează împotriva lui) îşi au propriile ziare, reviste, cognacuri, interpreţi, care îşi pierd statutul de marcă comercială, devenind brand-uri ideologice, supape politice, accesorii de duelări mentale dintre oamenii ce populează Chişinăul.
Romanul propune un oraş real, unul dintr-un aprilie, cu o dată de 7 în calendar, cu personaje reale cunoscute public. Totuşi acest „realism” este unul convenţional, elaborat, butaforic, nu acesta este obiectivul auctorial, la un moment dat afli că pe fundalul unor certuri politice doi soţi îşi pot reproşa „toate chestiile nasoale pe care le-au comis în această viaţă”. Astfel politicul apare şi ca un paratrăsnet al unui existenţial mizerabil, ca o flamură roşie pe care clasa politică o flutură în faţa oamenilor din Chişinău şi din oricare altă localitate, fie Dublinul lui Joyce, fie Calafatul lui Chifu, pentru a le sustrage atenţia de la o realitate mult mai crudă decât problemele politice invocate în text, ele existând în realitate ca un extra muros livresc.
Vova şi iubita sa se pare să ne anunţe despre primejdia de a relativiza totul, căci fiecare din ei percepe diferit ceea ce se întâmplă. Extremele se ating deseori până la complementaritate, aceasta se pare să spună autorul. Mariana şi Vova ajung să înţeleagă un adevăr – atunci când iubeşti, încerci să ignori argumente istorico-politice, căci fiecare istorie şi-a avut amorurile sale... tu ţi-l asumi pe al tău!!! În acest sens, existenţa personajelor e cufundată într-o ceaţă a absurdului, viaţa lor ţine de alegeri, mitinguri, simpatii politice – e o existenţă artificială cumva, una cultivată in mente, căci juisarea din dormitor trăită de El şi Ea nu ţine de preşedintele ales sau de culoarea drapelului ancorat pe clădirea Parlamentului. Şi totuşi, existenţa oamenilor din Chişinău e posibilă doar în această dimensiune, chiar şi într-un dormitor comun, motivaţiile politice sunt diferite, căci prea mare este ruptura, prea căscat hăul dintre cele două Chişin(H)ăuri, aidoma literelor K şi C de pe numerele de înmatriculare ale automobilelor din această urbe.
Cele două cărţi din dormitor: „Oameni din Dublin” şi „Liudi iz Dublina” constituie două biblioteci diferite de percepere a lumii înconjurătoare, două feluri de lecturare a realităţii. Totuşi ele populează o casă şi ceea ce le ţine împreună este, deloc patetic, dragostea, iubirea, amorul, deprinderea, erosul, sexualitatea, oricum altfel am numi această stare a doi oameni ce stau împreună. Se pare că dragostea şi toleranţa este cumva reţeta salvatoare a unui oraş rupt în două, scindat de râul urii electoral-politice. Doar că Dumitru Crudu o spune latent, fără retorisme patetice sau declaraţii de miting, căci putem afirma că „Oameni din Chişinău” e o carte „provocată” de o zi de april, dar „produsă” de ultimele 200 de ani de istorie basarabeană.
Text apărut în revista "Sud-Est cultural", Chişinău.
Recent am mai citit un roman curios, o carte semnată de Gabriel Chifu: „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită”. Lectura îmi plăcu şi îmi trezi o tristeţe de cititor basarabean. Îmi doream o carte similară peste Prut, în spaţiul populat de mine, în care topografia unei localităţi cu numele de Calafat să fie înlocuită cu descrieri de locuri bine cunoscute mie. O formă de egoism şi egocentrism lectural, ceva similar cu starea studentului la Litere, care suferă că nu există un premiu Nobel în literatura română. Şi cartea veni, un text foarte autosuficient, cu o topografie urbană, cu oameni adevăraţi. Astfel o carte completa pe alta, Calafatul lui Gabriel Chifu trecuse în Chişinăul lui Dumitru Crudu.
Oraşul „lecturat” e în primul rând un Chişinău revoltat, revoluţionar. Revoluţia nu este însă curat una ideologică, ideologia ţine de două tabere naţionale, dar şi gender. Ei, el şi ea, îi întâlnim unul în braţele altuia într-un troleibuz aglomerat de pe strada Ştefan cel Mare din capitala basarabeană ieşită în Piaţa Marii Adunări Naţionale, e un troleu împărţit sub două steaguri: cel roşu şi tricolorul. Vecina Valentina Pavlovna apare dihotomic în ipostaza de soţie a lui Anatolie Vasilievici ce poartă în geantă tricolorul şi de vecină suspectată în „securism”, una ce completează electoratul de vârsta a treia şi se ceartă cu propriul soţ pe subiecte politice. Aici faptul de a fi rus este un motiv de mândrie, căci la Moscova nu prea ai pe cine impresiona prin faptul că eşti rus.
În confruntarea lor ideologică, aceştia au un merit, nici pe departe nu pot fi numiţi oameni de paie. Toate aceste personaje au unele idei, idealuri şi ideologii proprii, cumva argumentate de biografic, de limba vorbită şi identitatea acceptată sau etalată. Fiecare grup de referinţă (cei care vorbesc limba română şi cei care vorbesc limba rusă, cei care votează cu un preşedinte şi cei care votează împotriva lui) îşi au propriile ziare, reviste, cognacuri, interpreţi, care îşi pierd statutul de marcă comercială, devenind brand-uri ideologice, supape politice, accesorii de duelări mentale dintre oamenii ce populează Chişinăul.
Romanul propune un oraş real, unul dintr-un aprilie, cu o dată de 7 în calendar, cu personaje reale cunoscute public. Totuşi acest „realism” este unul convenţional, elaborat, butaforic, nu acesta este obiectivul auctorial, la un moment dat afli că pe fundalul unor certuri politice doi soţi îşi pot reproşa „toate chestiile nasoale pe care le-au comis în această viaţă”. Astfel politicul apare şi ca un paratrăsnet al unui existenţial mizerabil, ca o flamură roşie pe care clasa politică o flutură în faţa oamenilor din Chişinău şi din oricare altă localitate, fie Dublinul lui Joyce, fie Calafatul lui Chifu, pentru a le sustrage atenţia de la o realitate mult mai crudă decât problemele politice invocate în text, ele existând în realitate ca un extra muros livresc.
Vova şi iubita sa se pare să ne anunţe despre primejdia de a relativiza totul, căci fiecare din ei percepe diferit ceea ce se întâmplă. Extremele se ating deseori până la complementaritate, aceasta se pare să spună autorul. Mariana şi Vova ajung să înţeleagă un adevăr – atunci când iubeşti, încerci să ignori argumente istorico-politice, căci fiecare istorie şi-a avut amorurile sale... tu ţi-l asumi pe al tău!!! În acest sens, existenţa personajelor e cufundată într-o ceaţă a absurdului, viaţa lor ţine de alegeri, mitinguri, simpatii politice – e o existenţă artificială cumva, una cultivată in mente, căci juisarea din dormitor trăită de El şi Ea nu ţine de preşedintele ales sau de culoarea drapelului ancorat pe clădirea Parlamentului. Şi totuşi, existenţa oamenilor din Chişinău e posibilă doar în această dimensiune, chiar şi într-un dormitor comun, motivaţiile politice sunt diferite, căci prea mare este ruptura, prea căscat hăul dintre cele două Chişin(H)ăuri, aidoma literelor K şi C de pe numerele de înmatriculare ale automobilelor din această urbe.
Cele două cărţi din dormitor: „Oameni din Dublin” şi „Liudi iz Dublina” constituie două biblioteci diferite de percepere a lumii înconjurătoare, două feluri de lecturare a realităţii. Totuşi ele populează o casă şi ceea ce le ţine împreună este, deloc patetic, dragostea, iubirea, amorul, deprinderea, erosul, sexualitatea, oricum altfel am numi această stare a doi oameni ce stau împreună. Se pare că dragostea şi toleranţa este cumva reţeta salvatoare a unui oraş rupt în două, scindat de râul urii electoral-politice. Doar că Dumitru Crudu o spune latent, fără retorisme patetice sau declaraţii de miting, căci putem afirma că „Oameni din Chişinău” e o carte „provocată” de o zi de april, dar „produsă” de ultimele 200 de ani de istorie basarabeană.
Text apărut în revista "Sud-Est cultural", Chişinău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu