Stare de urgență

Iulian CIOCAN - Tărîmul lui Sașa Kozak, Dumitru CRUDU - Oameni din Chișinău

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT | Categoria: | 0 comentarii

Tărîmul lui Sașa Kozak de Iulian Ciocan și Oameni din Chișinău de Dumitru Crudu sînt eșantioane relevante pentru ceea ce înseamnă microrealismul prozastic basarabean – sau, în alți termeni, un anume segment al prozei basarabene actuale, reprezentat de autori influențați hotărîtor (și) de modele literare de dincoace de Prut. Cei doi autori, trecuți (ca și Ștefan Baștovoi ori frații Vakulovski) prin „Școala de la Brașov“, practică o formulă prozastică ce vine dinspre microrealismul optzecist, păstrînd totodată un specific dat de vecinătatea cu spațiul culturii ruse (vecinătate efectivă, nu doar livrescă...), dar și, parcă, de o naturală întîlnire a influențelor prozei ruse cu influențe ale prozei americane. Ingineriilor textuale rafinate, pătrunse în literatura română pe filiera franceză, autori ca Dumitru Crudu și Iulian Ciocan le preferă strategii prozastice cu o mai vizibilă priză la real și la social. Sentimentul unei „stări de urgență“ dinamizează scrisul acestora, ambiția autenticității trasează, în proza lor, una dintre principalele linii de forță.

 

Și Tărîmul lui Sașa Kozak și Oameni din Chișinău descriu o lume basarabeană aflată în derivă după dezmembrarea imperiului sovietic, criza identitară a unei comunități metisate, care nu mai știe de la ce fel de tradiție s-ar mai putea revendica, trăind într-un perpetuu provizorat și într-o permanentă tensiune: ruși și „moldoveni“, rusofili și rusofobi, anticomuniști și nostalgici ai comunismului, defavorizați și profitori ai tranziției postsovietice conviețuiesc conflictual, în miezul unui război de uzură. E o proză a oamenilor de prisos, a compasiunii și a revoltei – atitudini sugerate (mai degrabă decît exprimate direct) într-un text aparent antisentimental. Ambele cărți refac din fragmente oarecum disparate cîte un „tablou“ al vieții cotidiene, filmat din unghiuri diferite. Strategia schimbării de perspectivă de la un capitol la altul și a disparității secvențelor din care se asamblează, la final, filmul unor evenimente semnificative le este, în mod evident, comună. La fel și viziunea de ansamblu, deziluzionat-ironică. Desigur, cu diferențele de rigoare. Mai puțin detașat de realitățile pe care le captează în pagina de ficțiune, Iulian Ciocan construiește (aici, ca și în precedentul său roman, Înainte să moară Brejnev)  o narațiune cu aspect de reportaj pe alocuri; scrie simplu și percutant – cu unele deficiențe de stil, nu foarte grave însă –, (anti)eroii săi sînt în general convingător desenați. Mai „artist“, Dumitru Crudu mizează într-o mai mare măsură pe o construcție narativă cu „trucuri“, capcane, complicații, subtilități; este, totodată, mai livresc și mai ludic decît Iulian Ciocan. (De alfel, poet și dramaturg înainte de a se fi apucat să scrie proză, Dumitru Crudu este, în mod firesc, un scriitor mai experimentat.)

 

Tărîmul lui Sașa Kozak strînge laolaltă, detaliindu-le în grade diferite, istorii personale ale unor oameni mărunți dintr-un cartier al Chișinăului: pensionari care, ca Oleg Olegovici, regretă dispariția URSS, „a țării în care era ordine“; gospodine defeminizate, îmbătrînite înainte de vreme; funcționare fade și înrăite; cumetre cumsecade care, ca Mătușa Frosea, se frămîntă din pricina dramelor din telenovele; muncitori disponibilizați; ratați de tot felul, precum Octavian Condurache, publicist și scriitor încă tînăr, eșuat într-o existență unde nu prea mai e loc pentru literatură; donjuani de duzină, precum Sașa Kozac, incapabili de a-și depăși traume din adolescență. De cealaltă parte, șacalii tranziției – afaceriștii dubioși și reprezentanții corupți ai Autorității. Totul e filmat de jos, din miezul cotidianului cenușiu; naratorul ce-i însoțește, à tour de rôle, pe neînsemnații eroi, de-a lungul unor banale peripluri zilnice – prin cartiere cu blocuri cenușii, prin piețe mizere, prin cîrciumi de periferie ori prin birouri sufocante, aproape niciodată în alte locuri –, se obstinează în a nu trece dincolo de granițele acestei lumi „de margine“. El vede strict ceea ce văd personajele. Nimic mai mult. Iar personajele sînt izolate kafkian într-un „tărîm“ guvernat de o Autoritate necunoscută, intangibilă și atotputernică. De aici fatalismul atoateînvăluitor căruia îi cad pradă personajele – femei sau bărbați –, pasivizate de aparența lipsei de orizont, de o cronică absență a credinței.

 

Povestirea (sau, mai bine zis, fragmentele de povestire) se înlănțuie simplu, cu unele mici naivități stilistice pe alocuri, atenția naratorului focalizînd cu obstinație, cum spuneam, asupra contingentului. Cu toate acestea, interstițiile narațiunii ascund – cu o subtilitate ce se cere subliniată – deschiderea spre simbolic. Saltul de la contingent la simbolic se petrece cu un firesc exemplar, în secvențe/flashuri ce luminează raporturile personajelor cu Autoritatea lumească ori divină. Nu sînt numeroase asemenea secvențe, dar sînt revelatoare – imbricate strategic în anumite puncte ale construcției romanești. De pildă, întîlnirea „întîmplătoare“, de o clipă – surprinsă în vreo douăzeci de rînduri –, dintre un oarecare Vova și președintele Voronin. Sau, în ce privește contactul cu o altfel de Autoritate: nălucirea unei icoane a Maicii Domnului, care pare că plînge, ori visele cvasipremonitorii ale unora dintre „eroi“.

 

Dacă ar fi de reproșat ceva microromanului semnat de Iulian Ciocan ar fi, în afara deficiențelor stilistice, o anume inegalitate valorică a capitolelor; secvențele șarjate – cum sînt acelea care iau în vizor breasla scriitorilor basarabeni „pășuniști“ – sînt oarecum facile: la locul lor într-un text publicistic, în miezul unui roman ele par deplasate.

 

Evident mai „lucrat“ este volumul lui Dumitru Crudu. Spun „volumul“, deși cred că aș fi putut zice, fără prea mari ezitări, „microromanul“, text asamblat din piese detașabile, aparent povestiri autonome. Oameni din Chișinău e o partitură cvasibulgakoviană ce mixează elemente dintr-o comedie a socialului cu altele dintr-o comedie a literarului, notația realistă și plonjonul într-o lume de fantasme. Desigur, Joyce e o referință printre altele – într-o anumită măsură o capcană întinsă cititorului. Altfel, bezna ce se lasă la un moment dat asupra Chișinăului e „un întuneric ca în Céline“; un englez cu dare de mînă, acompaniat într-un restaurant de trei doamne plătite, „uită“ pe masă două cărți, Trei  femei de Robert Musil și L-am slujit pe regele Angliei de Hrabal; o întîmplare cu un maidanez care se ține scai de unul dintre eroi trimite la un poem al americanului Louis Zukofski și la Cîinele de lîngă pod al lui Geo Dumitrescu; o blondă voluptuoasă scoate din poșetă un volum de Cortázar – într-o secvență de atmosferă cortázariană; personajele se preumblă pe străzi cu nume de scriitori; cineva „turuia fără oprire [...], ca într-un roman de Llosa“ ș.a.m.d. Apare în cadru, cu totul secundar, nenumit direct, dar printr-o aluzie cît se poate de clară, Marius Ianuș („poetul ăla din București, pe care Daniel Cristea-Enache îl declarase cel mai bun poet de după 2000“)... Aluziile livrești sînt de multe ori gratuite, fără legătură cu poveștile în care sînt implicați eroii cărții; sau sînt prea transparente – aceasta este principala obiecție ce ar putea fi adusă Oamenilor din Chișinău. Dar, dincolo de asta, cartea se ține, în toată stranietatea ei.

 

În Chișinăul anului 2010, după alegerile „cîștigate“ de comuniști și contestate în stradă de anticomuniști, în mijlocul unei nebunii segregaționiste în care ruși și „moldoveni“ vorbesc fiecare pe limba sa (la propriu și la figurat), două personaje din carte, soț și soție (ea moldoveancă, el rus), citesc în același timp aceeași carte, dar în limbi diferite, Oameni din Dublin. Natura „politică“ a conflictului ce minează acest menaj mixt nu e de la bun început dezvăluită cititorului, care e lăsat să creadă ce vrea pînă în punctul în care adevărata „trădare“ iese la iveală: nu vreo infidelitate conjugală, ci faptul – a cărui gravitate, inițial indicată aluziv, e supradimensionată conform unei strategii narative comico-ironice bine puse la punct... – „scandalos“ că soția a dat foc în Piața Parlamentului fotografiei președintelui comunist. Aici (mai precis în ultima dintre povestirile ce compun microromanul) e de găsit punctul culminant al narațiunii fragmentare a Oamenilor din Chișinău. Pînă în acest punct, firele se înnoadă alambicat, derutant, piesele de puzzle sînt amestecate cu abilitate. Povestirile-capitole (zece la număr; plus, într-o Addenda, o proză fantastică – citită, nota bene!, dintr-o revistă literară, chiar de unul dintre eroi) sînt scrise din perspectiva cîte unui personaj – și cam aceleași personaje se regăsesc în fiecare dintre „povestiri“, cu un loc schimbat însă, în centru sau mai la margine, pentru ca la final să ne dăm seama că majoritatea protagoniștilor sînt vecini de bloc și trăiesc diferit același eveniment, prezentat, după caz, cînd în tușe plat-realiste, cînd cu irizații fantastice, cînd în manieră absurdistă: oameni cu steaguri tricolore, vînați prin tot orașul de forțele de ordine, protestează împotriva partidei comunist-rusofile. Cartea lui Dumitru Crudu fotografiază un cotidian la fel de tensionat ca acela din romanul lui Iulian Ciocan, dar vizibil mai „politizat“... Pasivitatea din Tărîmul lui Sașa Kozak e înlocuită aici de revoltă – o revoltă perfect transmisă ritmului unei narațiuni cvasipicarești.

Tărîmul lui Sașa Kozak de Iulian Ciocan și Oameni din Chișinău de Dumitru Crudu – două cărți scrise profesionist, fără a face gaură în cer, care ar fi meritat, totuși, o mai mare atenție din partea comentatorilor noștri literari.

Iulian CIOCAN

Tărîmul lui Sașa Kozak

Editura Tracus Arte, Colecția „Ulysses“, București, 2011, 128 p.

Dumitru CRUDU

Oameni din Chișinău

Editura Tracus Arte, Colecția „Ulysses“, București, 2011, 118 p.