Valentina Pavlovna faţă cu reacţiunea

Dan- Liviu Boeriu

0

*text publicat în , nr.1/2012
Înverşunarea revanşardă cu care literatura română de după „evenimente” a vorbit despre perioada imediat post-revoluţionară pare să fie cu totul străină de intenţiile lui Dumitru Crudu. În Oameni din Chişinău, volumul său de povestiri, autorul de peste Prut tratează cu o seninătate liniştitoare teme care, la noi, ar fi stârnit sângerări abundente din peniţa scriitorilor vremii. Nu spun, prin asta, că aş reproşa ceva autorilor români care şi-au făcut un ţel nobil din reliefarea brutală a tarelor unui popor îndobitocit de propagandă. Însă trebuie să remarc că, probabil, un efect cel puţin la fel de util l-ar fi avut şi învelirea derivei post-decembriste în bucăţi livreşti proaspete şi vesele. Abia prin numele unor Sorin Stoica, Petru Cimpoeşu ori Dan Lungu s-a reuşit, la noi, concilierea –  însoţită de un râs sănătos – cu defectele colective.
Ceea ce surprinde la Dumitru Crudu este, dincolo de prospeţimea şi oralitatea limbajului, o plasare strategică a istoriei contemporane într-un background discret, ale cărui sunete răzbat la noi sub forma unor zumzete abia perceptibile. În Oameni din Chişinău evenimentele politice de natură să schimbe orânduirea se desfăşoară într-un plan secund, mai importante fiind, în concepţia unora dintre personaje, modificările de la nivel individual. Pentru că doar acestea pot, prin însumarea lor perpetuă, consfinţi o veridică răsturnare de situaţie, de mentalităţi, de atitudine. Însă, până a ajunge la acest stadiu cvasi-eroic, oamenii lui Dumitru Crudu îşi trăiesc zilele netulburaţi vizibil de forfota revoluţionară a celor care vor să ajungă „în rând cu lumea”: „Tocmai ieşeam pufăind afară, când câteva dube frânară în faţa restaurantului, din care o groază de copoi săriră pe trotuar şi o luară la fugă spre piaţa din faţa guvernului, de unde se auzea un vacarm îngrozitor. [...] Mariana aia apetisantă cu care ar fi trebuit să mă întâlnesc acum o oră şi jumătate se lăsa pipăită fără niciun fel de ruşine de un tânăr zvelt şi înalt” (p.27).
Chiar dacă povestirile din volum par felii distincte de frescă socială, le leagă un fir nevăzut. Oamenii din Chişinău sunt aceiaşi, de la o povestire la alta. Îi cunoaştem în ipostaze diferite, însă părerile lor despre politică, viaţă şi lume devin o marcă inconfundabilă. Deşi pentru majoritatea amorfă a populaţiei scandările împotriva preşedintelui pro-rus nu sunt decât parte a unui decor citadin neglijabil, există şi personaje care trăiesc prezentul aproape fanatic şi care reuşesc să işte conflicte interpersonale pornind de la divergenţe de natură ideologică. Ne aducem aminte de febra anilor ‘90 de la noi, când atitudinile pro sau contra Iliescu puteau destrăma căsnicii. Oamenii din Chişinău au, în plus, ceva pitoresc: nebunia lor revoluţionară se îmbină ilar cu o isterie a conservării detaliilor. În „Vaporul alb”, de exemplu, conflictul se naşte în jurul unei melodii pe care şoferul unui autobuz o ascultă, spre disperarea unui călător anti-prezidenţial (Vlăduţ) şi spre mulţumirea Valentinei Pavlovna, prototipul reprezentantei virile a unui conservatorism de tip comunist. Lupta surdă dintre cei doi e vizibilă inclusiv în opţiunea fiecăruia pentru ziarul care le aduce veşti: Vlăduţ citeşte Timpul, Valentina Pavlovna răsfoieşte cotidianul Comunist. Acest joc al nervilor, excepţional descris de autor, atinge cote de un comic nebun, întrucât fiecare dintre cei doi combatanţi este convins de dimensiunea etică a propriei convingeri. Gesturile lor neechivoce de admiraţie sau, dimpotrivă, de dispreţ fac deliciul cititorului: „Vlăduţ alergă cu o falcă în tavan şi cu alta în podea spre şofer şi-i strigă din toţi bojocii să închidă naibii odată şi odată rabla aia de magnetofon [...] şi, culmea, nea Vasea îl ascultă. Satisfăcut, Vlăduţ se întoarse rapid la locul său şi-şi scoase din geantă Timpul. Ca la comandă, îşi scoase şi Valentina Pavlovna ziarul Comunist din poşetă, desfăcându-l larg în faţa sa. [...] Nea Vasea aprinse din nou magnetofonul, fără, însă, a mai da sonorul la maximum, dar, Vlăduţ, oricum, îşi băgă ostentativ degetele în urechi, pe când Valentina Pavlovna, hodoronc-tronc, se apucă să fredoneze melodia” (p.32-33).
În Cu o căldare de gunoi în mână, spaima unei biete protestatare atinge paroxismul când bănuieşte că e urmărită de un spion, în persoana aceleiaşi Valentina Pavlovna. Gesturile femeii încetinesc şi elanul revoluţionar iniţial se transformă într-o luptă cu neliniştea proprie. Nu ştie dacă Valentina Pavlovna, ascunzându-se după copaci sau după chipurile altor oameni din piaţă, nu înregistrează hulpav fiecare mişcare, în scopul infamant al acuzării ulterioare. În cele din urmă, se dovedeşte că biata Pavlovna venise chitită să-şi spioneze bărbatul şi să-l ducă acasă, dezgustată de opţiunea lui politică. Şi aici, această urmărire demnă de un film cu gangsteri – însă tratată cu un umor sănătos – e zugrăvită de autor în trepte care sporesc tensiunea şi absurdul situaţiei, cu mare grijă pentru surprinderea frustă a unui conflict esenţialmente minor: „Până la urmă, am văzut-o, ducându-se puşcă spre un bătrân înalt şi uscăţiv care scanda cât îl ţinea gura fel de fel de lozinci contra preşedintelui ţării. Cum o zări, acesta încercă să-şi piardă urmele în mulţime, dar bătrâna se luă după el. Bătrânul iuţi paşii, fără, însă, a putea scăpa de Valentina Pavlovna. [...] După ce îl împinse pe Anatol Vasilevici în caroseria argintie, îi smulse geanta din mână, de unde scoase tricolorul şi îl aruncă pe trotuar. Apoi se urcă şi ea alături de Anatol Vasilevici, căruia îi puse unghia în gât şi îl bruftuluise, cred, până acasă, în maşina care se porni” (p.69-70).
Cea mai consistentă povestire din volum este A doua zi, care prezintă, schimbând perspectiva narativă, emoţiile prin care trece protestatara din istorisirea anterioară, atunci când micile accese de paranoia şi remuşcările nu-i dau pace. Plăcerea aproape erotică pe care a simţit-o în piaţă, scandând laolaltă cu ceilalţi lozinci la adresa preşedintelui ţării, se transformă a doua zi într-o spaimă continuă, accentuată de zgomotele neliniştitoare pe care le aude afară. Soţul ei, Vova, şi tatăl ei sunt evident nemulţumiţi de ceea ce Mariana/Marianocica a făcut, iar scindarea atitudinii lor între loialitatea faţă de stat şi sprijinul necondiţionat pentru un membru al familiei este motivul principal pentru care reacţiile lor sunt schimbătoare. Vova o lasă, de exemplu, pe Mariana să tremure de frică sub pat la auzul unor sirene, în timp ce el, tolănit, râde urmărind o emisiune televizată. Ruperea aceasta simbolică, desemnând subtil deriva unor oameni pentru care lupta pentru mai bine e doar un moft al celor fără minte, reprezintă sarea şi piperul povestirii. Imaginile sunt şi aici de un comic irezistibil, care se naşte din discrepanţa imensă între frica protagonistei şi realitatea banală care o infirmă. Mariana tremură la auzul soneriei, imaginându-şi cele mai terifiante scenarii, iar dincolo de uşă se găseşte, de fapt, Gicu, vecinul beat care a încurcat din nou apartamentele: „[...] am auzit iar sirena poliţiei. Acum răsuna cu sălbăticie. După care am auzit ţârâitul soneriei şi inima mi-a sărit din piept. [...] acum nimeni nu o să mă mai poată scăpa de mititica. [...] Gicu bătea fără preget în uşa noastră, pretinzând că aia e uşa lui” (p.100-101).
Cu toate că omogenitatea tematică a volumului e întreruptă brutal chiar în final (printr-o povestire de factură eliadescă – Bătrâna şi fata), tonul de ansamblu al cărţii rămâne neschimbat. Oameni din Chişinău e un colecţie vie de schiţe, care extrage din istoria complicată a locului imagini şi personaje antologice, surprinse dintr-un unghi care face simpatic până şi fanatismul bolnav al adulatorilor zăpăciţi şi isterici. Dumitru Crudu face aici un exerciţiu de exorcizare bazat pe cea mai redutabilă armă împotriva prostiei: umorul. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o temă mai serioasă tratată atât de caricatural, însă fără ca prin această metodă să se nască şi efectul colateral al frivolităţii. Să spui lucruri serioase fără să-ţi piară zâmbetul de pe buze (pentru că ştii că doar în felul acesta se topeşte gravitatea unor realităţi zguduitoare) e un lucru remarcabil, pentru care îţi trebuie acuitate, o bună raportare la un prezent abulic, o netrucată disponibilitate pentru introspecţie şi talent cât cuprinde. Din fericire pentru el şi pentru noi, Dumitru Crudu le are pe toate.
(Dumitru Crudu, Oameni din Chişinău, ed. Tracus Arte, 2011)