Acest
prim roman al unuia dintre cei mai talentaţi scriitori din Republica
Moldova reprezintă un şoc pentru cititorul de la Bucureşti sub toate
aspectele. Precedat de o piesă de teatru, e scris în stil postmodern, e
crud şi nemilos, oferă o imagine în care nu se vede nici măcar umbra
romanticului pod de flori şi mai are şi un titlu ciudat. Dacă a vrut să
şocheze publicul din România, Dumitru Crudu a izbutit, deşi nu cred că
acesta a fost principalul său obiectiv.
În
primul rând titlul. De ce să scrie un paşnic şi visător moldovean
despre război şi dacă vrea să scrie de ce despre Georgia, o altă fostă
republică sovietică, dar aflată la mii de kilometri, undeva în Orient.
Tonul scrierii e parodic, nimic nu este luat în serios, nici
demonstraţiile tinerilor scriitori, nici lupta lor dramatică pentru
introducerea alfabetului latin şi recunoaşterea limbii române, nici
măcar zgomotul tancurilor ce se aude în fundal. Este postmodernism, dar
este, în acelaşi timp, şi ceva din atitudinea balcanic-zeflemistă a
celor ce nu par a lua nimic în serios şi unde marile evenimente pălesc
în faţa micilor dispute, a conflictelor de clan. Există în roman mai
multe scene memoriale care ilustrează derizoriu. Descrierea războiului
din Georgia se face într-un stil sobru: „se vedeau flăcările exploziilor
luminând intermitent centrul oraşului şi lăţindu-se când într-o parte,
când în alta, izbucnind acolo unde te aşteptai mai puţin şi împrăştiind
în jur nori groşi de fum care se lăţeau ameninţător spre suburbii”. Ne
aşteptăm să asistăm în continuare la descrierea unui măcel, a unei lupte
de stradă. În loc de toate acestea e lupta dintre două cămine
studenţeşti, fiecare exponent al altei orientări, apoi cu lupta dintre
etajele aceluiaşi cămin: „Zeci de studenţi bărboşi şi înarmaţi de la
etajele superioare coborau să ocupe etajele de jos pentru a răsturna
administraţia căminului”. Lupta politică devine derizoria dispută pentru
administraţia căminului, idealul se sparge în bucăţi: „intrară în luptă
studenţii megreli, dar şi cei armeni şi curzi, care pur şi simplu
vroiau să apere camerele unde locuiau”.
Acţiunea
romanului se petrece în preajma anilor ’90. Întâmplările au loc la
Chişinău şi la Tibilisi. Alternarea acestor spaţii produce la un moment
dat confuzii, cititorul neînţelegând întotdeauna clar unde se află
eroii. Starea confuză este voită, fiindcă la Chişinău sau la Tibilisi au
loc, de fapt, evenimente similare, accentul căzând pe lupta unor
grupuri de intelectuali dornici să îşi regăsească identitatea naţională.
Demonstraţiile de stradă la care iau parte Angelo şi prietenii săi
poeţi şi prozatori din cele două ţări par toate la fel, cu aceiaşi
actanţi, sfârşind fără niciun rezultat concret. Cel mai ciudat este
faptul că ele seamănă până la identificare cu manifestaţiile din aprilie
2009, deşi romanul a fost scris cu mult înainte. Umbra lui Voronin
alunecând liniştit mai pluteşte peste toţi şi toate, atunci ca şi acum.
Eroul
principal, tânăr poet, devenit, după terminarea studiilor la Facultatea
de Filologie, cercetător la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.
Numele său este simbolic: Angelo, un înger care acceptă să fie bătut,
înjurat, calomniat, dar nu renunţă la lupta pentru afirmarea limbii
române, chiar dacă uneori este nevoit să îşi traducă în rusă poeziile,
pentru a fi înţelese de poeţii uzbeci sau georgieni. În atmosfera
tensionată în care trăieşte, populată de turnători KGB, poeţi fanaşti,
impostori şi luptători naţionalişti sinceri, el se eliberează prin
scris. Angelo este iremediabil îndrăgostit de o frumoasă brunetă
Georgiana, personaj simbolic ce străbate multiplele planuri ale
romanului, trecând din real în fantastic. Toţi o au şi toţi profită de
ea, pentru că Georgiana se oferă tuturor cu generozitate.
Tot
romanul este populat de scriitori, tineri membri ai unui cenaclu
revoluţionar de la sfârşitul anilor ’80, alţii doar amintiţi, fără a lua
parte la acţiune, dar au nume reale – Nicolae Costenco, Vladimir
Beşleagă, Ion Druţă, Gheorghe Crăciun, Dinescu, Cărtărescu. În spatele
lor se profilează societatea intelectuală a Chişinăului, o radiografie
nemiloasă a oportuniştilor, pendulând între acceptarea şi negarea limbii
române, a literaturii proletcultiste şi a noilor orientări, noi
îmbogăţiţi şi intelectuali altruişti. Adevăratul personaj este chiar
limba română care există, chiar dacă unii vor să o numească limbă
moldovenească, fiindcă aşa au fost instruiţi.
Coperta
cărţii, o imagine aparţinând tot unui artist basarabean, atrage atenţia
asupra sensurilor mai adânci ale romanului, asupra dramei profunde a
unor popoare a căror identitate naţională a fost măcelărită de
regimurile sovietice. Partea cea mai dramatică este măcelărirea limbii,
fiindcă un popor nu poate exista fără a avea o limbă. U.R.S.S. a
dispărut ca unitate politică, dar răul imens pe care l-a făcut
popoarelor stăpânite de ea încă există în toate ţările foste republici
sovietice, în Moldova sau în Georgia. Începutul anilor ’90 a marcat
sfârşitul acestui stat mamut, mentalităţile au supravieţuit. Una dintre
cele mai ilustrative şi în acelaşi timp mai dramatice scene este aceea
în care eroul principal, aflat în satul bunicilor săi, Flutura, sat
românesc din apropierea Prutului, este gata să fie omorât în bătaie,
fiindcă a arborat deasupra unei discoteci drapelul românesc. Unul dintre
ţăranii români din sat întreabă, în cel mai absurd şi fantastic mod:
„Şi ce avem noi în comun cu România?”, întrebare retorică urmată de
recitarea absurdă a variantei sovietice a istoriei conform căreia armata
sovietică i-a eliberat, scăpându-i de românii care îi băteau cu
biciurile peste gură. Uimirea eroului care copilărise alături de aceşti
flăcăi simpli este şi uimirea noastră. Scriitorul trece dincolo de
această faţadă şi prezintă realitatea văzută cu lupa necruţătoare a
adevărului: „Cu toţii erau fii de ţărani, o duceau greu, niciunul dintre
ei nu avea blugi, adidaşi sau geantă cu curea, niciunul nu avea schiuri
sau magnetofon şi eu îi priveam încurcat şi nu înţelegeam de ce aceşti
adolescenţi de 16 ani sau aceşti flăcăi de 21 sau 22 de ani iubesc
Uniunea Sovietică, odată ce Uniunea Sovietică nu le-a dat aproape nimic
în viaţă. O iubeau fără a gândi de ce o iubesc şi fără a face vreo
legătură între părinţii lor, care smulgeau de dimineaţa până seara
târziu frunze de tutun pe câmpiile accidentate din jurul satului”. În
numele acestei iubiri iraţionale pentru cei care le-au răpit
identitatea, flăcăii aceştia, în fond oameni paşnici, strigă cu
vehemenţă „Moarti românilor!” şi sunt gată să îl omoare în bătaie pe cel
cu care copilăriseră. Conflictul ce părea ireconciliabil între poetul
naţionalist şi flăcăii satului se termină în stil balcanic, printr-un
chef în care ulcelele cu vin moldovenesc şi paharele cu votcă pun capăt
disputei.
Romanul
foarte bine scris al lui Dumitru Crudu şochează, dar nu prin
teribilismul autorului, ci prin capacitatea sa de a oferi o radiografie
dură a realităţii din Moldova de peste Prut, o realitate care nu ţine
cont nici de viziunea romantică a iubirii fraterne, nici de manipulările
imperialismului cultural. Concluzia scriitorului este foarte amară şi,
ca un adevărat poet, o prezintă în mod metaforic. Angelo, tânăr
cercetător al relaţiilor „seculare” dintre Moldova şi Georgia, descoperă
un manuscris moldovenesc aflat la Tbilisi. Manuscrisul nu conţine decât
o frază: „Nimic nu se mai poate schimba”. Nu putem decât să sperăm că
este o imagine postmodernă, în oglindă, pe care o citim în cheie
optimistă, fiindcă Angelo şi Georgiana pleacă împreună spre Moldova şi
romanul se încheie cu imaginea sugerată de cuvintele „furtuna se
dezlănţui.”
Pentru tipar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu