Mihail Vakulovski

Un basarabean la Braşov

Dumitru Crudu este unul din cei mai prolifici scriitori basarabeni contemporani care contează. După etapa poetică inovatoare şi experimentală (de la „Falsul Dimitrie” la „Poooooooate”) a urmat glorioasa perioadă dramatică (piesele sale fiind jucate pe toate continentele), iar acum scriitorul se află în perioada în care dominant e genul epic, deranjat cumva doar de „Eşarfe în cer” (Cartier, 2012), volumul său de poezie existenţial-biografică.

Cea mai nouă carte publicată de întemeietorul fracturismului e „Un american la Chişinău” (CDPL, 2013), care e al treilea roman al său (după „Măcel în Georgia”, Polirom, 2008 şi „Oameni din Chişinău”, Tracus Arte, 2011). Un roman cu o istorie întreagă în spate, scris şi rescris, terminat în 1995, prima variantă fiind furată şi dispărută; istorioare povestite parţial de scriitorul basarabean în „Nota autorului” de după originala prefaţă a scriitorului ieşean Liviu Antonesei, intitulată „Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton (Cuvînt însoţitor la un excelent roman de pană şi vodcă)”.

„Un american la Chişinău” este un roman existenţial cu puternice accente autobiografice, autoreferenţiale, istorice şi sociale. Personajul principal, Anton Şleahtiţchi, are o autobiografie foarte asemănătoare cu cea a scriitorului. Ca şi Dumitru Crudu, Anton este un basarabean care absolveşte Facultatea de Litere de la Universitatea Transilvania din Braşov, lucrează profesor la Codlea, apoi – reporter la ziarul Monitorul de Braşov, ca să ne limităm doar la momentele biografice. În tot acest timp personajul trăieşte cîteva poveşti intense de dragoste, intră în contact cu lumea literară şi ziaristică a Braşovului (şi nu numai) şi se ciocneşte mereu de complexul de superioritate al românilor din cauza originii lui basarabene. Americanul din titlu e doar un pretext de întoarcere acasă, la Chişinău şi Flutura, satul în care s-a născut şi Dumitru Crudu, şi personajul său. De aceea, mai corect şi mai exact ar fi fost dacă romanul s-ar fi numit „Un basarabean la Braşov”, personajul principal al cărţii fiind Anton, iar acţiunea celei mai mari părţi a romanului avînd loc pe la sfîrşitul anilor ’90 sub Tîmpa, abia la pagina 216 americanul din titlu ajungînd la Chişinău. Faptul că Anton se plimbă pe străzi care şi acum se numesc aşa, şi la Braşov, şi la Chişinău, lucrează la reviste existente şi acum, cu ziarişti care încă activează în breaslă, chiar dacă la alte reviste, şi se tot ciocneşte de personaje reale (unele îşi păstrează numele adevărat şi-n carte, altele pot fi uşor recunoscute) dă veridicitate şi mai mare poveştii şi stîrneşte şi mai mult interesul cititorului. Dar vă asigur că, dacă să zicem că sunteţi din Roşia Montană şi nu cunoaşteţi nici locurile descrise în roman, nici oamenii transformaţi în personaje, romanul se citeşte la fel de cursiv şi nu-şi pierde din farmec. Oricum, sunt şi personaje celebre: cam toată lumea îl cunoaşte pe poetul „optzecist” Călin Vlasie, directorul editurii Paralela 45, de exemplu, iar scena care-l are în centru pe autorul „Întoarcerii în viitor” e scrisă cu un umor & (auto)ironie greu de egalat. De altfel, personajele din „Un american la Chişinău” sunt foarte expresive şi credibile (chiar şi cele secundare sau episodice!), Anton fiind şi deosebit de personal, dar şi metonimic în acelaşi timp, pentru că poate fi întruchiparea basarabeanului care vine la studii în România, apoi încearcă să se realizeze şi în carieră. În România Anton e ironizat din cauza accentului, numit KGB-ist, iar în Basarabia i se spune să vorbească normal, să n-o facă pe „romicu” („În Moldova toţi îl luau drept român şi se uitau chiorîş la el, pe cînd în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor şi iar îl priveau galben”). Tot din cauza complexelor Anton îşi pierde iubitele, mai întîi pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Braşov (dar zecile de pagini despre cum toţi o iubesc pe Lora încetinesc lectura şi plictisesc), apoi pe Olga, o colegă, basarabeancă, dar care şi-a ascuns originile, aşa cum încearcă să facă şi Anton, fără succes însă („Anton se sinchisea de identitatea sa moldovenească, aşa cum te-ai ruşina de o haină uzată”). Ambele au ajuns în braţele americanului, pe care Anton îl va conduce la Chişinău. Partea asta chişinăuiană mi se pare cea mai bună, alături de vizita sa la Flutura. Aici Dumitru Crudu concurează cu Caragiale, întreg romanul fiind, de fapt, destul de cinematografic. După ce se reîntoarce la Braşov, Anton, asemenea lui Dumitru Crudu acum 10 de ani, îşi pierde şi slujba (fără nici un preaviz, fără să fie anunţat), şi gazda, şi iubita, fiind atacat nemilos şi în presa literară, finalul cărţii prinzîndu-l, aiurit, în trenul Braşov-Chişinău.

Dumitru Crudu mai speră să recupereze primul manuscris al romanului, care se numea „Un englez la Chişinău”. Sper şi eu să se întîmple minunea asta, pentru că am avea cu siguranţă un alt roman, apoi – ar fi şi un nou experiment Dumitru Crudu, care n-ar fi doar o curiozitate pentru cititori, ci şi un caz de studiu pentru teoreticienii literari. Dar pînă atunci avem această ultimă variantă a romanului „Un american la Chişinău”, care mi se pare cea mai bună carte de proză de pînă acum a lui Dumitru Crudu. Lectură plăcută şi utilă.

Dumitru Crudu, „Un american la Chişinău”,

Ed. CDPL, 2013