Mihail VAKULOVSKI

Măcel în URSS

„Măcel în Georgia” e debutul în proză al lui Dumitru Crudu, poet extraordinar (a descoperit o paradigmă poetică proprie şi a inventat un nou curent poetic, fracturismul) & dramaturg celebru, ale cărui piese s-au jucat pe toate continentele. Romanul începe cu o execuţie, printre cei care urmau imediat să fie împuşcaţi – deja ordonîndu-se, milităreşte, tragerea – se afla un tip, Angelo, care în acea clipă încearcă să şi-o imagineze pe Georgiana „goală, fleoaşcă şi somnoroasă” şi regretă „că n-a băut pînă la fund sticla de vin pe care a cumpărat-o aseară şi că nu şi-a terminat poemul despre motanul Petrache pe care-l începuse acum două zile”. Avem chiar de la început o situaţie limită - între viaţă şi moarte la propriu - şi un personaj care pare absolut aiurit. Cu cît mai mult se întinde această execuţie, cu atît mai penibil devine personajul în faţa cititorului – „iar acum Angelo îşi mai dorea doar un singur lucru: să mai mănînce o dată borşul pe care-l făcea mama lui în copilărie”. Iar pe mamă-sa o chema Manea (cu accent pe ultima silabă?). Pînă la urmă execuţia era doar o distracţie de-a soldaţilor sovietici, noi aflăm că acţiunea are loc în Georgia, Tbilisi, iar Angelo e un basarabean care participase la o grevă a studenţilor georgieni, fără să ştie prea multe despre acea grevă, ceva cu „Libertate Georgiei”, lozinci de care Angelo ţipase şi la Chişinău, doar că în loc de „Georgia” era „Moldova”. Acţiunea romanului are loc de fapt în Gruzia şi în Moldova în acelaşi timp, imediat înainte de prăbuşirea celui mai puternic imperiu din toate timpurile – URSS. În Gruzia – la propriu, unde-s acum personajele din centrul acţiunii, şi-n Moldova mai ales datorită amintirilor imediate. De aici şi o „ironie geografică” inedită: „Visam că sînt în baie, cu capul sub şuvoiul rece de apă, dar cînd m-am trezit mi-am dat seama că nu eram în baie şi nu sorbeam apă, ci îmi vărsam maţele în zona estică a camerei, adică în partea în care ar fi trebuit să se afle în mod normal Azerbaigeanul”; “Valentina Ivanovna stătea aplecată deasupra cîtorva fotografii îngălbenite, de pe vremea cînd fusese asistentă medicală într-o unitate de grăniceri de la graniţa cu China exact în perioada aia tulbure cînd, în acel colţ de lume, au avut loc ciocniri violente de trupe. Anume atunci l-a văzut pentru prima dată pe soţul ei, un locotenent dur şi înalt, căruia, de atunci şi pînă astăzi, nu i-a pus niciodată coarne, cu toate că în acest sens a avut posibilităţi căcălău (...). Valentina Ivanovna Brovkina zîmbea galeş, răsfoind pozele şi alergîndu-şi ochii în zare, către graniţa dintre Uniunea Sovietică şi China”... Dumitru Crudu e un bun teoretician şi în „Măcel în Georgia” scriitorul a folosit cu multă iscusinţă tehnicile din teoria literară, mai mult decît în orice carte de-a sa de pînă acum. Cînd în centrul atenţiei e Angelo, personajul principal, Crudu utilizează o naraţiune homodiegetică, cu personaj mai mult gînditor decît narator, pentru că Angelo nu povesteşte, ci-şi aminteşte (şi-şi aduce aminte doar frînturi, pentru că „eroul” nostru e un beţiv notoriu). Combinaţii super dure, exact ca-n viaţă, dar care probabil c-o să provoace scandal printre „puritanii” despre care Mitoş Micleuşanu zice că-s „cea mai obscenă specie de pe glob”. Crudu face o combinaţie foarte strînsă între sexualitate şi patriotism, sex şi naţionalism, poezie şi viaţă. N-am întîlnit nicăieri situaţii mai ridicole despre... poezie. Unii chiar nu înţeleg că sînt momente cînd chiar nu e cazul, frate, cînd şi patriotismul, şi dragostea, şi poezia devin penibile în comparaţie cu ce se întîmplă în jurul lor, sînt momente cînd nu e loc de sentimentalisme şi stări „neprihănite şi dumnezeieşti”, sînt momente cînd nu e loc de metafore, iar perioada revoluţionară din 1990 e exact un astfel de moment, descris perfect de Dumitru Crudu: „Chiar în clipa cînd necunoscuta a început să-mi mîngîie pula, cîţiva soldaţi au doborît un domn în vîrstă la pămînt şi au tăbărît cu picioarele asupra lui umplîndu-l de sînge. Parcă, fără să vadă toate lucrurile astea, Leonida Lari ieşi la tribună şi prinse să recite o poezie de-a sa: „ Cînd mi-amintesc că nici de pîine/ N-avu-i cîndva, mă ia mînia/ Că cei ce rîgîie de bine/ Îmi pun pe taler sărăcia// Ce-am cîştigat, ce duc la gură/ Cu preţ de sînge şi sudoare,/ Ce are mama-n bătătură,/ Ce are tata sub izvoare...”. În timp ce doi sau trei soldaţi îl loveau cu cizmele în plină figură pe bătrînul ghemuit la pămînt, Leonida Lari continua să-şi scandeze poezia, iar Georgiana să-mi mîngîie membrul învîrtoşat cu degetele-i transpirate. Plăcerea pe care o simţeam era atît de intensă încît atunci cînd Georgiana s-a întors cu spatele la mine şi s-a rezemat cu mîinile de pervaz, pur şi simplu i-am sfîşiat rochia, i-am rupt chilotul negru, pătrunzînd-o oarecum sălbatic, fără să am habar, atunci, cine era fata, cum o cheamă şi cu ce se ocupă, fără să ştiu absolut nimic despre fata pe care o îmbrăţişam cu mîinile de burtă şi care gemea de fiecare dată cînd o străpungeam. Gemetele fetei se amestecau cu ţipetele de groază ale mulţimii, cu scandările antisovietice sau cu vocea Leonidei Lari. Plînsetul bătrînului călcat în picioare de soldaţi se contopea cu scîncetele de plăcere ale necunoscutei. Mă împlîntam în ea tot aşa cum şi mulţimea se arunca în zidul format din soldaţi vrînd să-l spargă, strigînd La luptă, moldoveni. Oamenii aruncau cu pietre. Aruncau cu sticle goale sau cu bucăţi de scaune rupte, iar eu continuam s-o fut. Cînd soldaţii s-au izbit din nou în adunătura din stradă pentru a o împrăştia, am penetrat-o violent pe tipa care se sprijinea cu mîinile de parapetul ferestrei. După ce Leonida Lari recită o nouă poezie de-a sa, îndemnîndu-i pe oameni să nu mai rabde jugul sovietic, la tribună urcă, exaltat, poetul Vasile Romanciuc. Acesta prinse să scandeze o poezie de-a sa în timp ce ciomăgeala era în toi: „Asemenea ramului ce ţine/ lumina fructului în pom,/ cuvîntu-i osul sfînt pe care/ trăieşte sufletul în om.// în grai istoria încape,/ ne-arată-aşa precum sîntem:/ cu tot cu duşmani, cu prieteni,/ cu ce-am avut, cu ce avem.// cîţi au trecut străini pe-aicea/ în veacuri ce au asfinţit,/ ei n-au ochit numai pămînturi-/ şi-n graiul nostru au ochit.// de-aceea-n veacuri zbuciumate/(destinul nu ne-a răsfăţat)/ strămoşii, apărîndu-şi glia, şi graiul şi l-au apărat.// de s-a-ntîmplat să piardă-n lupte/ şi oaste multă, şi pămînt,/ ei niciodată, nici pe-o clipă,/ nu au cedat nici un cuvînt.// azi, cînd mă rog de pace-n casa/ oricărui neam din orice plai,/ mă rog de aer pentru suflet,/ de sănătate pentru grai.// au poţi să-ţi uiţi pe-o clipă graiul/ cum ai uita nişte amintiri?/ fără de grai- ca fără casă:/ în ce trăieşti? Cu ce respiri?// să-ţi fie atît de drag cuvîntul,/ încît atunci cînd îl rosteşti/ să crezi că însuşi Eminescu/ ascultă ce şi cum vorbeşti...” Cu pletele în vînt, poetul îşi scanda poezia, iar Georgiana, dar că aşa o cheamă aveam să aflu cu mult mai tîrziu, gemea de plăcere şi plîngea în acelaşi timp văzînd cum o femeie cu un copil mic de mînă era izbită cu picioarele în burtă. Mă împlîntam în continuare în ea, iar în mintea mea se împlîntau zgomotele loviturilor încasate metodic în burtă sau în faţă de către manifestanţi, clinchetul sticlelor sparte, ţipetele bărbaţilor panicaţi sau strigătele isterice ale soldaţilor. Preţ de cîteva clipe am avut impresia că îl zăresc la una dintre ferestrele ministerului de interne pe Vladimir Voronin luînd masa. Apoi mi se păru că îi văd coborînd din clădire pe Grigore Vieru şi Iurie Roşca, care-i îndemnau pe oameni să se împrăştie, căci Vladimir Voronin o să le satisfacă toate revendicările”. Sau: „Acelaşi Sergiu care striga în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare, citîndu-l pe Antonescu: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul” gemea de plăcere înfigîndu-şi penisul în gura lui Efim Iosifici. Altfel, cei doi erau adversari ideologici ireconciliabili. Sergiu era unionist. Sergiu credea că basarabenii sînt români şi  trebuie să se unească cu România, iar Efim Iosifici, dimpotrivă, considera că basarabenii au un mare noroc că au fost primiţi în marea familie a norodului sovietic. După ce Efim Iosifici ejacula în gura lui Sergiu şi Sergiu îşi slobozea sperma în gura lui Efim Iosifici, unul pleca să scandeze lozinci antisovietice la mitingurile din faţa Sovietului Suprem, iar altul pleca la facultate să predea realismul socialist şi să mai ţină vreun discurs encomiastic despre umanismul de neegalat al literaturii proletcultiste moldoveneşti. Apoi se reîntîlneau seara în jurul unei sticle de coniac şi îşi spuneau bancuri şi se tăvăleau pe jos de rîs”. Romanul lui Crudu are de toate: şi violenţe (ohohohoh, şi bătăi, şi manifestări politice cu jigniri şi umilinţe peste orice limită), şi sex (de tot felul), şi iubire, şi atmosferă literară cu viaţă literară şi cu mulţi scriitori, unii cu propriile nume, alţii – cu pseudonime. Cred că romanul va fi citit de mulţi scriitori doar pentru a se căuta în text. Să încercăm să descifrăm cîteva nume: Nicolai Ivanovici Poţu – Nicolae Costenco, romanul „Nordograd” – romanul „Severograd”, Rafael – Emilian Galaicu-Păun, fratele lui Fidel, Editura Moldova Artistică – Literatura Artistică, Leo Ivăneţ – Ion Postică, Efim Iosifici Menic – Valeriu Senic... Un roman despre măşti, despre cum oamenii au mai multe feţe, ca ofiţerul care comanda soldaţii cu armele îndreptate spre greviştii de la începutul romanului, dar care e un căţeluş cu coada între picioare în faţa soţiei, care e portar la căminul unde locuiau studenţii basarabeni din Georgia. Iar cel mai mare scriitor al realismului socialist, considerat semi-zeu, respectat şi temut de colegi, scrie doar strunit de nevastă-sa. Angelo se trezeşte la el acasă, după o beţie îngrozitoare, Poţu fiind tatăl Georgianei pe care o visa în ceea ce putea să fie ultimele clipe ale vieţii sale, dar aşa se răzbună pe scriitorul comunist: „Nu am mai rezistat, am sărit în picioare, cîrnind-o spre bucătărie. Mi-am scos pula şi m-am pişat într-o glastră, expunîndu-mă unui risc uriaş ca romancierul să mă surpindă şi să mă scoată de guler afară sau să mă dea miliţiei. Din fericire, însă, Nicolai Ivanovici încă se mai pişa cînd eu m-am întors în încăpere, mulţumit de curajul de care am dat dovadă: să faci pipi în ghiveciul unuia dintre promotorii cei mai înverşunaţi ai realismului socialist - ăsta da curaj”. Angelo e un ciudat, dar nici el nu-i înţelege pe ceilalţi, „eu unul nu-l înţelegeam” apărînd destul de des în roman, şi cînd e vorba de Enrico, şi cînd e vorba de Menic, personaj foarte contradictoriu, sobru la universitate şi la academie şi dezmăţat acasă („Pur şi simplu îmi căzuse maxilarul cînd, un pic mai tîrziu, Ina Anatolievna a pătruns în camera mea unde m-am retras să citesc Lecţiile de poetică structurală ale lui Lotman şi mi-a smuls cartea din mînă aruncînd-o pe podea. Ina Anatolievna îşi desfăcu halatul şi am văzut că era în pielea goală. Ţîţele ei uriaşe se izbeau de burtă. Ina Anatolievna mă trase de mînă şi eu m-am rostogolit din pat, apoi mă împinse în dormitor. Acolo încercă să mă dezbrace, iar eu m-am împotrivit. Ceea ce am văzut însă în dormitor îmi depăşi orice imaginaţie: erau nişte lucruri mai dihai decît scenele alea fierbinţi din romanul De veghe în lanul de secară. Era ceva de-a dreptul coşmaresc. Aurelia, soţia lui Sergiu, i-o sugea lui Efim Iosifici, care era gol şi stătea aplecat, ţinîndu-se cu mîinile de divan, iar Sergiu îl penetra pe la spate, iar pe Sergiu îl regula un tînăr pe care nu-l cunoşteam: „Să fi fost oare vreun student din anul întîi? Să fi apărut după ce m-am retras ca să citesc „Lecţiile de poetică structurală” ale lui Lotman?” Ina Anatolievna se repezi din nou să-mi descheie nasturii de la prohab, vrînd să-mi elibereze pula încorsetată în chilot şi să mi-o maseze cu buzele, de parcă nu ar fi fost o profesoară universitară, ci o farfuză nenorocită. Am împins-o furios şi Ina Anatolievna se răsturnă pe spate, lovindu-se cu capul de duşumea. Posibil să se fi izbit foarte dureros, căci scîncea, dar nimeni nu se oferi s-o ridice de jos, cu atît mai mult eu, care am ţîşnit afară, încheindu-mi prohabul abia la parter şi încălţîndu-mi pantofii abia în curte”). Necunoscutul era Che Ghuevara, prieten de-al lor din perioada studenţiei în Tbilisi, un coleg care-i turna la KGB, căci toate se leagă în romanul lui D. Crudu, care e în acelaşi timp un roman plin de paradoxuri. Enrico, terorizat toată copilăria de Vladimir, acum, cînd acesta dezertează din armata sovietică, îl ascunde la el. Nu la fel se comportă victimele cu călăii lor, răpiţii cu răpitorii, de care se spune că se ataşează? Enrico şi Angelo, patrioţi care participă la mitinguri naţionaliste – şi-n R. Md, şi-n Gruzia - îs bătuţi măr de o gaşcă de georgieni, care-i numesc rusofoni, un exemplu de naţionalism extrem şi absurd. Foarte reuşite sînt descrierile aceluiaşi eveniment, văzut şi trăit de personaje diferite. Georgiana se excita extrem la manifestările patriotice, culegînd necunoscuţi cu care făcea sex sălbatic, alegîndu-l pe Enrico, Angelo la acelaşi eveniment încearcă să se ascundă de miliţieni şi nimereşte şi-n apartamentului unde şi-o trăgeau ei, dar şi-n WC-ul unde era Che Guevara, care nu-i deschide, considerînd că merită o bătaie pentru că se revoltă împotriva URSS... Pînă aici romanul este incredibil de bine scris, cred că n-am citit demult o carte construită atît de bine, dar de la un moment încolo Angelo intră într-o stare halucinantă – de la timpurile pe care le trăieşte, dar şi de la băutură şi sărăcie - , stare în care realitatea se îmbină cu delirul, vedeniile şi aiurelile lui literar-existenţialiste, încît nu-ţi mai dai seama cînd e realitate şi cînd acţiunea are loc doar în capul lui Angelo. Romanul se termină odată cu furtuna care se dezlănţuie, odată cu revoluţia georgiană, geamănă cu restul revoluţiilor din restul republicilor surori, astfel încît URSS pur şi simplu dispare ca stat, iar poetul basarabean Angelo Vdovcenko se îndreaptă spre aeroport, aşa cum au fost îndemnaţi de gruzinii furioşi care-i băteau pentru că nu ştiu limba georgiană. Un roman în care este reconstituită - cu ajutorul limbajului, mai ales, datorită naraţiunii, dar şi acţiunii cărţii - atmosfera din Moldova Sovietică. „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu e un excelent roman existenţialist, social şi psihologic, la fel de interesant şi pentru istorici, şi pentru filologi.

Dumitru Crudu, „Măcel în Georgia”, Ed. Polirom, Bucureşti, 2008