☺☺☺ Dumitru Crudu – Măcel în Georgia

miercuri, 14 septembrie 2011

☺☺☺ Dumitru Crudu – Măcel în Georgia

Posted by Wilkins Micawber at 00:42

În romanele lui Dumas, cei trei muschetari erau patru, dar în Măcel în Georgia de Dumitru Crudu (Polirom, 2008) ei sunt trei, chiar dacă sunt moldoveni. Li se zice Angelo, Enrico şi Che Guevara şi sunt nişte tineri din Chişinău care se luptă de zor cu stăpânirea sovietică, într-un timp situat vag în ultimii ani de existenţă ai URSS. şi luptă, şi dă-i, şi dă-i, şi luptă, vorba lui Agamiţă Dandanache, cu demonstraţii şi greve ale foamei, cu ciocniri cu miliţia şi proteste, până când lumea n-a putut să-i mai încapă, vorba altui clasic, de-au ajuns băieţii tocmai până la Tbilisi, unde georgienii se străduiau şi ei, prin mişcări similare, să-şi cucerească independenţa. Ar fi un aproape un caz de export de revoluţie similar cu cel practicat de chiar Uniunea Sovietică în anii ei de glorie.

Cei trei băieţi au şi o muză, pe fiica lui Nicolai Ivanovici Poţu, „unul dintre cei mai cunoscuţi romancieri moldoveni sovietici contemporani”, comunist convins. Pe fata asta, ne explică o voce auctorială, „o chema Georgiana şi tare-i mai plăcea să se fută pe rupte, dar numai în timpul mitingurilor sau al demonstraţiilor”. Într-o epocă agitată, saturată de proteste, Georgiana avea o viaţă sexuală foarte plină, dar din nurii ei se înfruptau numai Enrico şi Che Guevara (plus Veniamin, un actor din Chişinău), căci Angelo, singurul care o iubea, se manifesta exclusiv platonic şi suferea în tăcere. Atunci când nu luptau pentru independenţă, oamenii noştri aveau desigur ocupaţii artistice, scriau versuri şi participau la beţii de pomină. De altfel, consumul de alcool, acest stereotip omniprezent în literatura sovietică şi a fostelor republici, umple şi în romanul acesta multe pagini.

Angelo, Enrico şi Che Guevara se bucură, ca personaje principale, de cea mai mare parte a atenţiei autorului, iar vocile lor istorisesc pe rând evenimentele de interes. Alături de ei romancierul introduce o faună pestriță formată din numeroase figuri conturate mai sumar, multe din ele memorabile prin portretistica grotescă. L-am pomenit deja pe Poţu, tatăl Georgianei. Alături de acesta e demn de menţionat Efim Iosifici Melnic, profesor de teoria literaturii, stâlp al ideologiei oficiale şi apărător dogmatic al artei sovietice, exeget al scriitorului proletcultist Samson şleahu, dar care e gata să sară în apărarea studenţilor acuzaţi de fapte mai puţin ortodoxe sau organizează orgii sexuale la domiciliu. O apariţie stranie şi anacronică e Valentina Ivanovna Brovkina, portăreasă de cămin studenţesc, fostă asistentă medicală într-o unitate de grăniceri la frontiera cu China, prototip al femeii sovietice cazone. Vladimir, tânărul dezertor din armata sovietică ce se ascunde sub masca unui student la matematici face obiectul vigilenţei acestei foste amazoane roşii.

Dumitru Crudu scrie într-un stil incisiv şi sarcastic, care evidenţiază derizoriul în care cad marile idei la nivelul individului redus la condiţia de soldat în tranşeele unui război care devine din ce în ce mai mult o formă fără conţinut:

O cioară ciuruită îl pocni pe Angelo în moalele capului, împroşcându-l cu un lichid roşu care îi aminti de soarta altei ciori ucise într-un parc din Chişinău, unde făcuse, de asemenea, greva foamei cu vreo doi ani în urmă, protestând contra politicii antinaţionale promovate de Partidul Comunist. „O, cât de asemănătoare erau destinele celor două ciori, din Chişinău şi Tbilisi, amândouă împuşcate de militarii sovietici decişi să-i îngenuncheze pe toţi cei care croncăneau contra Uniunii Sovietice”, se gândi Angelo, dar acest adagiu de neuitat îi fu alungat din minte de vocile fioroase ale militarilor.

Intenţii satirice va fi avut romancierul şi atunci când a introdus în carte figuri din lumea literară. Nu e deloc exclus să avem parte într-o anumită măsură de un roman cu cheie, deşi câteodată (vezi, de pildă, cazul poetului Ion Vatamanu, autor de texte unioniste şi patriotice) se pare că autorul a renunțat la orice măşti aplicate pe figura eroilor săi. Pentru elucidarea unor asemenea cazuri cititorul trebuie să cunoască destul de bine realităţile din Republica Moldova, iar dacă nu are asemenea cunoştinţe, ghinionul lui (sau al literaturii lui Dumitru Crudu, decideţi dumneavoastră).

Măcel în Georgia se citeşte cu interes (mai puţin, poate, pasajele ancorate prea adânc în problematica locală moldovenească) şi probează, în ciuda câtorva locuri comune, uşurinţa cu care scriitorul creează personaje bine individualizate. şi, nu în ultimul rând, cartea îţi lasă sentimentul reconfortant de a citi literatură în limba română fără ca prin aceasta ea să aparţină neapărat literaturii române.