Felix nicolau

Dumitru Crudu în Kuala-Lumpur

Mai întâi cǎ titlul Mǎcel în Georgia (Polirom, 2008) este tras de pǎr. Interesant cǎ Dumitru Crudu a fost inclus în proiectul egoprozǎ, deşi nu are mai nimic în comun cu caracteristicile colecţiei. Ceea ce înseamnǎ cǎ respectiva colecţie şi-a lǎrgit graniţele pânǎ la disipare. Oarecum titlul senzaţionalist verificǎ modul de construcţie al cǎrţii. „Fireşte cǎ Angelo ar fi dormit bine mersi pânǎ dimineaţǎ dacǎ un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizmǎ lustruitǎ lunǎ în fund, rǎcnind rabiat stavai skatina! stavai skatina! Şi nu l-ar fi îmbrâncit în mijlocul purcoiului de tineri hǎmesiţi şi speriaţi”. E prima fazǎ din roman. Sǎtul de proza staticǎ şi exagerat de analiticǎ, Dumitru Crudu desfǎşoarǎ o acţiune rapidǎ şi demenţialǎ, bazatǎ pe un lexic argotic şi regional spectaculos. De fapt, dacǎ pot vorbi de o categorie esteticǎ specificǎ acestui autor, ea ar fi spectaculosul. Simţul limbii periferice nu face decât sǎ adauge la exagerarea generalǎ. Aşa bolovǎnos şi rostogolit, romanul are forţǎ şi explozie, iar mâna de scriitor profesionist e evidentǎ.

Ceea ce predominǎ însǎ este mǎiestria de dramaturg. Fiecare capitol e o scenǎ într-o enormǎ piesǎ de teatru. Tactica este destul de simplǎ, chiar dacǎ mascatǎ de întretǎierea mai multor planuri. În linii mari, e vorba despre încǎierǎri între ruşi şi moldoveni, între georgieni şi moldoveni, între moldoveni şi moldoveni. Sǎmânţa scandalului: a fi pro sau antisovietic. Politicul este mascat de obsesii sexuale şi literare. Mai ales sexul invadeazǎ tot, iar prozatorul nu e deloc mironosiţǎ – când vrea sǎ spunǎ ceva, o spune pe şleau. Sensibil la viaţa limbii, el include la sfârşitul volumului o anexǎ cu expresii argotice şi regionale pe care le-a folosit în carte. Sunt „cuvinte sau expresii auzite pe stradǎ, la televizor sau preluate din Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, din Dicţionarul enciclopedic ilustrat şi dintr-un Dicţionar de sinonime. Dupǎ cum se vede, strada este mixatǎ cu dicţionarul. Ce rezultǎ este o limbǎ pǎstoasǎ, dar de multe ori ciudatǎ, neverosimilǎ. Am întrebat un lingvist de la Universitatea din Bucureşti, specialist în istoria limbii române literare, cât la sutǎ dintre aceste expresii sunt moldovenisme. Specialistul mi-a spus cǎ multe sunt creaţii ale autorului. Dar ce ştiu lingviştii? Chiar eu am scris despre defectul de auz al noilor prozatori, incapabili sǎ scrie într-o altǎ limbǎ decât cea a dicţionarelor, mai puţin cel de argou. Însǎ Dumitru Crudu face paradǎ de argou şi regionalisme, ceea ce, pânǎ la urmǎ, dǎ impresia de artificial.

Întorcându-mǎ de la formǎ la conţinut, spuneam cǎ existǎ câteva trucuri menite a face mai complexǎ construcţia romanescǎ. Unul este contrastul între evenimentul violent şi gândirea victimei. Aflat în faţa unui fals pluton de execuţie, poetul Angelo îşi doreşte „sǎ mai mǎnânce o datǎ borşul pe care-l fǎcea mama lui în copilǎrie”, în timp ce Enrico şi Angelo sunt stâlciţi în bǎtaie de georgienii antirusofili, primul îşi aminteşte cǎ şi el proceda cam la fel la Chişinǎu, iar cel de-al doilea viseazǎ la focoasa brunetǎ Georgiana, care îi cerea cheile de la camerǎ pentru a face sex sǎlbatic cu diverşi indivizi veniţi din largul Uniunii Sovietice special sǎ o prelucreze.

Un alt truc este simultaneitatea acţiunilor diferite şi învecinate. De unde frecvenţa locuţiunilor adverbiale: „în timp ce, exact când, pe când etc”. Este o metodǎ de accelerare şi de spintecare a acţiunii, cititorul având mereu pe ecranul minţii un duplex imagistic. În timp ce unii fac demonstraţii antisovietice şi se încaierǎ cu poliţia, alţii fac sex apocaliptic, de exemplu.

O mai avem apoi pe Georgiana, bruneta de care sunt obsedaţi mai toţi eroii romanului şi care se lasǎ cǎlǎritǎ de toţi, mai puţin de Angelo, poetul care scrie prin cimitire. Drept compensaţie cǎ-i împrumutase camera de cǎmin pentru escapade, ea îi lasǎ sub pernǎ lenjeria ei intimǎ. Angelo se masturbeazǎ groaznic şi este surprins de supraveghetoarea cǎminului, care cheamǎ toţi locatarii sǎ vadǎ ce face un membru al comsomolului. Totul este astfel politizat. Implicaţiile politice nu fac decât sǎ dezamorseze naturalismul scrierii. La fel, Che Guevara o vede în toate femeile pe maicǎ-sa, care îl invitǎ la obscenitǎţi. Fantoma libidinoasǎ aparţine şi ea unei turnǎtoare. Singura care o poate alunga este, bineînţeles, Georgiana, centrul freudian al romanului.

Mai este apoi departamentul de intelectuali. De la exaltata Leonida Lari, pânǎ la Efim Iosifici, profesorul de literaturǎ stalinistǎ, dar care în viaţa privatǎ se dedǎ la orgii bisexuale şi le ia apǎrarea studenţilor antisovietici. O mostrǎ: „Dupǎ ce Efim Iosifici ejacula în gura lui Sergiu şi Sergiu îşi slobozea sperma în gura lui Efim Iosifici, unul pleca sǎ scandeze lozinci antisovietice, iar altul pleca la facultate sǎ predea realismul socialist”. Mai este şi extravagantul poet Şota, care îşi arde poeziile pe la berǎrii, în faţa discipolilor extaziaţi. Chiar şi Angelo cautǎ în arhivele de la Tbilisi un ‚manuscris straniu din secolul al XVII-lea scris cu caractere georgiene în limba moldoveneascǎ”.

În cele din urmǎ, un alt roman cu şi despre intelectuali care „îşi încǎlzesc mǎseaua”, au halucinaţii erotice şi intrǎ în bucluc, dupǎ care vor „sǎ scape din garǎ”. Forţa suflului senzaţionalist provine din exploatarea inteligentǎ, dar lipsitǎ de mǎsurǎ, a contrastului dintre aparenţǎ şi esenţǎ, dintre interioritate şi exterioritate. Dumitru Crudu a vrut sǎ scrie un roman modern, complex, rapid şi fǎrǎ prejudecǎţi lexicale. A vrut şi pânǎ la un moment dat a şi reuşit. Dupǎ care l-a scǎpat din mâini. Am rǎmas cu strania impresie cǎ dupǎ 100 de pagini intru într-un buluc de personaje şi situaţii din care n-o sǎ mai ies niciodatǎ. Asta pe de o parte. Pe de altǎ parte, am trǎit cu senzaţia cǎ pot anticipa tot ce va urma, cǎ ţin în mânǎ frâiele naraţiunii ca şi cum aş fi producǎtorul, nu beneficiarul ei. Şi asta m-a întristat. Pentru cǎ dintre pagini se detaşeazǎ ceva artificial, un decoct plin de conservanţi literari, în pofida talentului dramatic al autorului. De apreciat totuşi vigoarea expresiei şi dinamismul acţiunii, atât de rar regǎsibile în romanele de la noi. Pânǎ şi finalul, cu o fanaticǎ sovieticǎ fluturând pe dealuri drapelul rusesc, îl vǎd tot ca parte dintr-o piesǎ de teatru. Cǎci dacǎ romanul ar fi ecranizat, cinefilii din Kuala-Lumpur, de pildǎ, n-ar avea nevoie de subtitrare. Totul se înţelege din simpla derulare a acţiunii.