Nici vorbă de măcel gruzin veritabil în debutul romanesc al lui Dumitru Crudu! Cel mult, de nesfârşite violenţe stradale, de colosale bastonade poliţieneşti, de inimaginabile trădări în interiorul unui cerc, etnic neomogen, de prieteni. Sigur că, la un moment dat, toate personajele de aici se apropie, dintr-o pricină sau din alta, de pragul morţii, unele chiar depăşindu-l, dar pasul acesta final nu e niciodată, în spaţiul ficţiunii, fără întoarcere. Resurecţia e altceva, însă, decât ritual şi iarăşi altceva decât epifanie. Ea degajă, în fiecare caz, o aură luminoasă de firesc. În ce are mai important, ideea acestui laxism ontologic e moştenită, probabil, din prozele lui Ştefan Agopian, fără ca totuşi amprenta inimitabilă a modelului să iasă în evidenţă. O singură secvenţă, situată în primele pagini ale Măcelului aminteşte, aproape rând cu rând, de incipitul bijuteriei narative numite, veterotestamantar, Tobit: "Fireşte că Angelo ar fi dormit bine-mersi până dimineaţă dacă un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizmă lustruită lună în fund, răcnind rabiat Stavai skatina! Stavai skatina! şi nu l-ar fi îmbrâncit în mijlocul purcoiului de tineri hămesiţi şi speriaţi. Angelo se sculă, dar nu putu să se dumirească unde se află şi ce vrea tipul de la el. Se clătina pe picioare cheaun de somn, privindu-i turluliu pe cei vreo treizeci de soldaţi care-i împresuraseră, formând un laţ gros şi impenetrabil în jurul lor, aşa încât nimeni dintre ei să nu poată fugi. Dar nimeni nu se gândea să fugă, cu atât mai puţin Angelo, căruia nu-i pica fisa pe ce lume se află şi nu putea înţelege dacă tot ceea ce se întâmpla cu el se petrecea aievea sau în vis." (pag. 5) Suficient cât să propună o pistă de lectură, dar şi să construiască una de, ca să zic aşa, decolare. Nu insist asupra tuturor influenţelor livreşti pe care le vădeşte scrisul lui Dumitru Crudu, pentru că, în bună tradiţie fracturistă, ele sunt, imediat după asimilare, abandonate. Lista ar fi, oricum, prea întinsă, iar rezultatul, prea puţin operant. Din punctul meu de vedere, şi în poezie, şi în teatru, şi - iată - în proză, Crudu brevetează o formă, impecabilă, de individualizare a documentului. Fapt în urma căruia accentele se deplasează de pe sursa filologică pe beneficiarul emoţional. Comparatismul trece în comportamentism. Punând în scenă avatarurile Stelei fără nume, el regizează, de fapt, o sumă de transformări proprii în raport cu piesa de succes a lui Sebastian. Angajând în discuţie, altundeva, sărmanii oameni ai nimănui, îi ia, mărinimos, sub tutelă. Adevărul elementar că orice operă e o expresie unică a personalităţii autorului ei e dus la exces de Dumitru Crudu. El face din conştiinţa personală nu doar supratema, dar şi infrastructura completă a literaturii pe care o produce. Nu e vorba de algoritmul mecanicist al autoreferinţei, ci de, mai degrabă, imanenţă, manifestată pe spaţii mici. Egotismul nu se înstrăinează nici o clipă pentru a reveni apoi, triumfător, la sine, ci rămâne, relaxat, în sistemul în care i-a dat formă. Legăturile cu exteriorul sunt, în realitate, simple legaţii diplomatice. Spre netă deosebire de Iulian Ciocan, cel din Înainte să moară Brejnev, Crudu nu investighează căderea comunismului în provinciile accesorii ale blocului sovietic, ci propria raportare imaginară la un trecut, în felul său, definitiv. Fresca istorică romanescă - un clişeu de zile mari - se dovedeşte, în fond, un portret executat manu propria. Dacă, pentru protagonistul Măcelului, Georgia e ţara de adopţie, monopolul asupra minţii sale îl deţine, în exclusivitate, Georgiana. Plecat din Chişinău la Tbilisi pentru a cerceta istoricul relaţiilor dintre Moldova şi Caucaz, timidul poet Angelo - nume neverosimil într-o grilă a realismului geografic - cade, şi aici, pradă indiferenţei sexuale a frumoasei basarabence. Altminteri nimfomană, tânăra îi refuză, numai lui dintre toţi amicii răzvrătiţi şi alcoolici, avansurile. Iubind-o ruşinos pe ascuns, cercetătorul îi cauţionează, suplimentar, partuzele, desfăşurate, nu o dată, în propria cameră de cămin. Dramatismul gestului e extrem şi conduce la neobosite serii de umilinţe. Şi Enrico, şi Che Guevara, tovarăşii de mitinguri zgomotoase, o posedă pe Georgiana fără ştirea utopicului Angelo. Alte nume imposibile în text, alte răni nevindecabile în inima plăpândă a îndrăgostitului. Deşi suferă alături de ei, fără simbrie, represaliile Miliţiei sovietice, nefericitul nu le împărtăşeşte şansa. Îi scrie zilnic Georgianei nenumărate poeme triste, într-un ritm care, dacă n-ar fi susţinut de criza interioară autentică, ar fi explicabil numai printr-o patologie grafologică delirantă. El trăieşte cu totul în lumea acestor versuri fără finalitate. Prea puţine dintre ele i se publică, în ciuda admirabilei cerbicii. Redactorii periodicelor culturale îl evită pe cât le stă în putinţă, preferând, compensatoriu, să-i susţină financiar insaţiabila pornire bahică. Deşi e un militant împotriva puterii moscovite, Angelo resimte presiunea politică numai în privinţa unui eveniment nefast din propria biografie literară. Adolescent, dar deja poet în toată puterea cuvântului, face eroarea, absolut nejustificată, de a cumpăra, de la o cunoştinţă întâlnită în tren, nici mai mult, nici mai puţin decât o epigramă, pe care o va semna, apoi, perfect acoperit juridic, în nume propriu. Din păcate, nici amicul cu pricina nu e autorul bietului catren, aşa că trocul va degenera, în scurt timp, într-un scandal de plagiat cu teribile implicaţii morale. E motivul pentru care plastograful prins - şi, pe cale de consecinţă, negustorul necinstit - se va expatria în Georgia sub pretext, ce-i drept, academic. De aici porneşte, cu adevărat, întregul roman. Obsesia nevindecată a acestui act gratuit oferă, spre ultimele capitole, scene - cum pe bună dreptate remarcă Doris Mironescu - de onirism pursânge, în care actanţii capătă justificare prin prisma infinitelor condiţionări de paternitate pe care, dintotdeauna, furtul intelectual le incumbă. Un ins palid, Vladimir, ce trece drept un foarte leneş student în matematici şi care e, de fapt, un naiv dezertor din trupele sovietice, devine interesant numai odată cu revelaţia, tardivă, a faptului că el a scris, dintr-o glumă lipsită de viitor, cele patru, extrem de controversate, versuri. Adăpostindu-l, de teama autorităţilor, sub pat, Angelo va ajunge să se teamă până la paroxism de un eventual şantaj, ceea ce-i va pricinui halucinaţii revanşarde pătate, cum se cuvine, de sânge. Amuzant mi se pare, ajuns aici, dialogul contradictoriu, parcă intenţionat, purtat pe ultima copertă între Doris Mironescu şi Bogdan Creţu. Dacă primul vorbeşte despre reducţia oamenilor "la condiţia de simple marionete ale imaginaţiei", cel de-al doilea se revoltă contra unei asemenea înţelegeri, susţinând că "acele personaje nu sunt simple fantoşe sau marionete manipulate, fie şi discret, de un scriitor-păpuşar, ci oameni de care aproape te loveşti prin casă." Ăsta da măcel! Singurul, de altfel, căci toate celelalte ciocniri se aplanează, în carte, în termeni terapeutici. Salvarea lui Angelo vine, sub toate aspectele, de la un taciturn poet georgian, care, plictisit de elogiile cu care i-au fost întâmpinate volumele, se hotărăşte să-şi anuleze, practic, opera tipărită. Tot ce pune pe hârtie e destinat direct flăcărilor. Iar în iniţiativa aceasta radicală e urmat neabătut de grupul emulilor săi, în care, printr-un noroc, va pătrunde, în cele din urmă şi Angelo. Adunările au un aer de necruţătoare conspiraţie: "Urmă o nouă rundă de scris, în timpul căreia se întâmplă un mic incident. La un moment dat, unul dintre poeţi refuză să-i dea lui Şota poezia ca s-o arunce în foc, protestând că aceasta e una dintre creaţiile sale cele mai reuşite. - De aceea, aş vrea s-o păstrez şi, eventual, s-o public, zise el, iar acest lucru îl înfurie atât de tare pe Şota, că îl doborî din picioare şi-i smulse textul din mână, transformându-l în câteva secunde în cenuşă, după care-l dădu afară pe poetul ce se îndrăgostise de poezia sa. Era prea de tot. Era un lucru pe care Şota nu-l putea tolera, căci, după ce închise uşa în urma poetului exclus din rândurile lor, le povesti dezamăgit că la urechile sale au ajuns nişte zvonuri foarte ciudate, cum că unii dintre elevii lui au început să câştige bani cu talentul lor, vânzându-şi operele la tot felul de tipi cu nasul pe sus care nu pot scrie." (pag. 264) Principiul după care se orientează sensul romanului acesta e, în spiritul etimologiei onomastice practicate de autorul său, acela al - mare atenţie! - cruzimii. Şi, scriind asta, nu fac, gratuit, jocuri de cuvinte. Viziunea lui Dumitru Crudu e, prin ea însăşi, una pregătită permanent să aproprieze în intimitate sferele, în genere, extranee. În plus, aici mai mult decât oriunde altundeva, interesul pentru privatizarea limbajului comun e manifest. Varietatea neologismelor e uluitoare, iar aceea a sintagmelor are nevoie, categoric, de un index final. Pe care, sigur pe sine, autorul Măcelului în Georgia îl şi întocmeşte, cu neaşteptată precizie lexicografică. Mai puţin inspirate, capitolele dispuse să privilegieze, faute de mieux, alternanţa dintre persoana întâi şi cea de-a treia respectă la rândul lor, în desfăşurarea compactă a unei proze vădit puternice, o atare facilă găselniţă gramaticală. Scăzând însă ce e de scăzut, romanul mi se pare extraordinar. |
de Dumitru Crudu
